Despre marele cronicar. Poate și pentru că am fost aseară la tv, pentru o emisiune a nu știu cîta oară inutilă, în dimineața asta, venit la Bibliotecă, m-a apucat lehamitea de a mai scrie. Ia să citesc eu ceva, de dragul de a citi! Dacă tot m-a pisat la cap Sadoveanu cu Ion Neculce, să recitesc, așadar, O samă de cuvinte. Dau de carte pe Google play. Prima pagină a Predosloviei mă aruncă în vremurile cînd Ion Neculce s-a apucat de scris Letopisețul...
Cercetătorii străini ai anilor interzişi reuşesc să depăşească un obstacol aproape insurmontabil pentru istoriografia naționalistă: mitizarea realităților. Considerînd Istoria ca pe o lecție – educativă, savanții noştri sînt înclinaţi a răzgîia întreg trecutul, evitînd să-l tragă de urechi cînd ar trebui. Nici internaționaliştii postdecembrişti nu s-au eliberat de complexul național. A fi independent de o prejudecată presupune o răceală a inteligenței iscoditoare. Contestatarii naționalismului şi-au făcut un obiectiv din demitizare.
Octombrie 1998. Helmuth Kohl a pierdut alegerile. În 1995, a apărut la Paris, sub titlul „Requiem pour la RDA” (Recviem pentru RDG”), un amplu dialog cu Lothar de Maizière, premierul Germaniei de Est înainte de unificarea din 1990. Dacă ar fi citit această carte, Helmut Kohl, el însuşi autor al unui volum de memorii, semnificativ intitulat „Am vrut unitatea Germaniei”, apărut în variantă franceză în 1997 (Jʼai voulu lʼunité de LʼAllemagne”) n-ar fi pierdut, poate, alegerile. Vorbind în numele milioanelor de nemți din fosta RDG, Lothar de Maizière avertiza asupra uriașei greşeli comise de cancelarul Kohl.
Căutînd amănunte despre stanița Veșenskaia, unde se petrece acțiunea epopeii Pe Donul liniștit, pentru a vedea dacă aparține acum Rusiei sau Ucrainei (romanul descrie disprețul cazacilor de pe Don față de ucraineni, porecliți hoholi, dar și efortul bolșevicilor de a curma acest obicei învechit), dau peste numele Veșenskaia într-un amplu articol din Scînteia, 1 septembrie 1959, intitulat „N. S. Hruşciov în vizită la scriitorul Mihail Şolohov.” Primele rînduri ne dezvăluie despre ce-i vorba:
Farmecul lui Eugen Barbu. Deși am luat O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent. Poezia română contemporană, editura Eminescu, 1975, cartea lui Barbu , într-o doară, gen, Să fie acolo, cine știe cînd voi avea nevoie de așa ceva, iată-mă citind în fiecare dimineață, cu creionul în mînă, din ea, onoare de care nu beneficiază nici o altă carte. Cum se explică? Istoria lui Barbu fascinează prin talentul de prozator al autorului.
Revoluţia culturală a avut drept instrument de lucru Cărticica lui Mao. O culegere de citate din Marele Timonier menită – se spunea – să îndrume pe chinezul revoluţionar, dar şi pe chinezul simplu în viaţa şi activitatea de fiecare zi. Cărticica are o precursoare în istoria României. Nu e o cărticică pur şi simplu, ci ditamai cărţoiul: Lozinci Regale, culegere de 300 de pagini de citate din Carol al II-lea, apărută în 1940.Chiar de pe copertă, care conţine toate ingredientele volumelor omagiale (portretul lui Carol al II-lea în ipostaza de Mare Străjer, litere desenate artistic, stema regală), aflăm că vorbele au fost culese de prof. Dan Smântănescu.
Maxim Amărîtul! Un text semnat de Sadoveanu în volumul 20 Publicistică, nu altul decît textul unei conferințe ținute după Război, despre Gorki, la ARLUS, îmi amintește că n-am citit nimic despre Maxim Amărîtul, cum și-a zis numitul Peșkov. Una dintre lecturile imprimate în memoria copilăriei e cea a cărții La stăpîn a lui Gorki. Mi-a rămas în minte pentru toată viața scena în care copilul slugă citea despre drumul barbarilor către Roma, întrebînd Unde-i Roma, unde-i Roma cea măreață? Alte amintiri de lectură sînt paginile din Mizerabilii cînd Cosette e trimisă după apă și simte la un moment dat mîna care-i apucă găleata...
O broșură din Uniunea Sovietică. Aseară, profitînd de lehamitea de a urmări știrile (dezvăluirile despre procurorii gunoaie sînt litanii inutile, cîtă vreme nu devin poziții oficiale ale unui partid parlamentar), mă apuc de materialele trase la xerox de la BAR. Paginile din presa lui 1941 mă confirmă în teza că Biserica Ortodoxă Română a fost implicată pînă-n gît în Războiul Sfînt. Patriarhul Nicodim trage un Cult al Conducătorului de stă tămîia în loc! Vine rîndul Broșurii din octombrie 1944 Adevărul despre Biserică în Uniunea Sovietică.
Un material bogat pus la dispoziţia propagandei şi agitaţiei pentru a fi folosit la înfăţişarea „trecutului negru” îl constituie operele clasicilor literaturii române, mai precis, fragmente din aceste opere, dintre cele care pot trece drept concretizări ale temei: Viaţa grea în regimul burghezo-moşieresc.Clasicii nu ajung însă pentru nevoile campaniei de educare a maselor muncitoare în spiritul a ceea ce s-ar numi Ura faţă de regimul burghezo-moşieresc, acum dispărut. Mai întîi, pentru că textele sînt prea literare, depărtate, aşadar, de simplitatea cerută de folosirea literaturii în scopuri agitatorice.
Ce avea Arghezi cu clerul? Constat la fiecare nouă lectură din Publicistica lui Arghezi că momentele de apogeu sînt cele în care e luat la refec clerul. Ce o fi avut Arghezi cu clerul din România rămîne pentru mine un mister, nedezlegat nici de explicațiile biografice. În postură de fan al textului, al scrierii, nu pot decît să salut această înverșunare, deseori depășind hotarele normalului. Din ea, din această înverșunare, au apărut rînduri geniale precum cele de mai jos: „E spătos ca o turlă de biserică, găunoasă pe dinlăuntru, solemn ca un monolit, grandios ca un cavou.