„Pescărușul“ lui Cehov se deschide cu scena dialogului dintre Maşa, fiica administratorului Şamraev, şi Ivan Semionovici Medvedenko, învăţător de țară. Maşa e nefericită. Stare ce-l descumpăneşte pe Medvedenko: MEDVEDENKO: De ce umbli totdeauna în negru? MAŞA: Port doliul vieții mele. Sînt nefericită. MEDVEDENKO: De ce? (îngîndurat). Nu înțeleg... Eşti sănătoasă, iar tatăl dumitale, deşi nu e bogat, nu duce lipsă de nimic. Viața mea e mult mai grea decît a dumitale. Primesc cu totul douăzeci şi trei de ruble pe lună. Din ei îmi mai reţin ceva şi pentru pensie şi totuşi nu port doliu (se aşază).“
„Afacerea bluzelor albe” Cu puțin timp înainte de a muri, Stalin declanșează ceea ce a intrat în istorie sub sintagma „afacerea bluzelor albe”. Deși momentul e cunoscut, o scurtă recapitulare se impune. În 13 ianuarie 1953, „Pravda” publică un articol stupefiant: „Spioni și asasini mîrșavi sub masca de profesori-medici”. Reluat de „Scînteia” din 14 ianuarie 1953, articolul e un comentariu la anunțul agenției TASS, potrivit căruia: „Organele securității de stat au descoperit un grup terorist de medici...
Potrivit prefeței semnate de Teșu Solomovici la volumul lui Haim Cohn ,,Arestarea, procesul și moartea lui Iisus Christos”, ,,Aceasta este a 60 001 carte care s-a scris, numai în ultimele două secole, despre viața și moartea lui Iisus Christos”. Istoria cărții? Palpitantă: „Cartea s-a născut în urma unui demers neobișnuit: imediat după înființarea statului Israel, un grup de preoți creștini s-a adresat Înaltei Curți de Casație a Israelului...
3. Cum a putut fi arestat Gigi Kent Fabuloasa îmbogățire peste noapte a unor personaje postdecembriste ca Zaher Iskandarani, Gigi Kent şi altele n-ar fi fost posibilă fără complicitatea unor vîrfuri ale Puterii. E suficient să amintim în sprijinul acestei teze creditele uriaşe primite pe de-a moaca de respectivii de la bănci, incredibilele facilități în cumpărarea unor proprietăți de stat, expectativa organelor de control faţă de afacerile lor răsunătoare. Cu toate acestea, respectivii au fost vîrîți la zdup, dați pe mîna mass-mediei, tîrîți prin procese. Cum a fost posibil aşa ceva dacă ei s-au bucurat de o înaltă protecţie?
2. Dischetele profesorului Ramonte Ce-ar surprinde seria a şaptea a Caracatiţei din realitatea României de azi? Să începem cu sfîrşitul serialului. În ultimele secvențe ale episodului de sîmbătă, Tano Carridi primeşte de la profesorul Ramonte, politician retras în Est după o serie de scandaluri în Italia, dar continuînd să conducă din depărtare noile operațiuni ale Mafiei, o cutie cu dischete conținînd lucruri compromiţătoare din trecutul oamenilor politici italieni. Tano Carridi îngroapă cutia în pămîntul arid al singurătăților în care s-a retras.
Sîmbătă, 30 martie 1996, Evenimentul zilei a scris în pagina 3, dedicată Evenimentelor: „În această seară, milioane de telespectatori din întreaga țară vor spune: Adio, Silvio Conti!” Primele rînduri sunau astfel: „Început cu aproape 6 ani în urmă, serialul «Caracatița» ia sfîrșit în această seară prin derularea ultimului episod din seria a șaptea.” Semnat zilnic, editorialul meu din Evz a surprins prin abordarea și a unor subiecte considerate în afara Politicii. Dat fiind uriașul succes al serialului Caracatița în România...
Un profesor de la Facultatea de Teologie din Sibiu mă roagă cu cerul și pămîntul, într-un mesaj postat pe Gîndurile mele, să-i pun la dispoziție cartea lui Ivan Bunin, Zile blestemate. Domnul profesor trudește la o lucrare despre Revoluția rusă așa cum a fost ea descrisă în memoriile și jurnalele celor care au trăit-o. Cică eforturile sale de a procura cartea au fost în zadar. Să-i dau o copie a cărții, pentru care ar veni pînă la București. Îi răspund imediat prin Jurnalul meu video că-i voi da cartea de tot. Ce nu fac eu pentru un intelectual?
Luni, 17 februarie 1997, pe prima pagină a Evenimentului zilei, la rubrica Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu, susținută zilnic timp de aproape 5 ani, publicam comentariul semnificativ intitulat De ce demisionez. Deși vestea demisiei mele din funtea ziarului apăruse cu cîteva zile în urmă, abia acum, știind că era ultimul număr în care m-ai scriam ceva, m-am decis să mă explic. Îl republic după 27 de ani de la apariție, pentru că el depășește hotarele unei simple explicații.
Un volum tipărit de „Le Monde” în 1995, sub titlul Transitions à lʼEst (Tranzițiile în Est), surprinde în spațiul comunist, printre altele, fenomenul îmbogățiților peste noapte. Față de acești noi ciocoi, cum li s-a spus, s-au lansat pînă acum doar diatribe morale. Dezamăgite de spectacolul țoapelor deșănțate, multe inteligențe sensibile le-au tratat cu scîrbă. De altfel, revenirea unei anume nostalgii după apusele vremuri comuniste își are un temei și în această aroganță a noilor îmbogățiți.
Pe numele său adevărat Skriabin, Viaceslav Molotov își face loc în cercul strîmt al conducerii URSS în 1921, cînd e ales secretar al Comitetului Central. Moartea lui Stalin îl găsește tot șef: prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, ceea ce însemna, practic, adjunctul dictatorului. Din 1921 și pînă la moartea sa, în 1952, „genialul învățător al popoarelor” face prăpăd printre vechii bolșevici. Troțki, Buharin, Kamenev, Zinoviev sînt executați. Alții, numeroși, sînt trimiși în Siberia sau debarcați din funcții.