(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) O complexă mînuire a trecutului în realizarea scopurilor prezentului are loc şi în cazul tezei potrivit căreia clasicii secolului al XIX-lea au fost falsificați de regimul burghezo-moșieresc. În primul rînd, ea este alături de teza prigoanei o lecţie menită a stîrni ură faţă de lipsa de scrupule a burgheziei. Potrivit articolului Cum a fost falsificat Eminescu de şcoala burgheză, semnat de Ion Manole în Gazeta învăţămîntului, 9 decembrie 1940, atitudinea burgheziei faţă de Eminescu poate fi utilizată în prezent ca material didactic:

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Tot sub semnul mînuirii trecutului pentru realizarea unor scopuri ale prezentului se înscrie şi simplificarea raporturilor dintre regimul anterior şi marii scriitori. Evidenţierea exclusivă a conflictului dintre unii scriitori şi societatea vremii lor îşi are cauza în încercarea de a demonstra cu argumente concrete o teză a prezentului: Cea potrivit căreia societatea burgheză răspundea dur oricărei tentative de a-i contesta mecanismele, de a-i releva adevărurile.

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Dacă în recunoaşterea erorilor din domeniul zis al valorificării moştenirii literare, perioada anti-stalinistă, 1956-1965, va dovedi o anume luciditate nu acelaşi lucru se întîmplă cînd vine vorba de explicarea cauzelor care le-au provocat. Ele sînt puse în exclusivitate pe seama acţiunii unor critici şi istorici literari. Fără a neglija rolul oamenilor, al culturii şi inteligenţei criticilor din perioada 1947-1953, unilateralizarea literaturii române de pînă la 1920, deformarea raporturilor dintre Eminescu şi Junimea, forţarea sensurilor unor opere îşi are cauza într-un complex de factori culturali şi social-politici.

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)  Articolele de îndrumare consideră că și în cazul întregii literaturi de pînă la 1920, adevărata imagine, cea dată la iveală de regimul de democrație populară, e cea de critică a stărilor de lucruri existentă. Considerat, înainte de toate, ca o trăsătură eternă a artei, realismul se identifică la un moment dat cu demascarea societăţii împărţite în clasele antagonice: „Ceea ce credem însă că trebuie menţionat ca o concluzie a trecerii în revistă istorice a realismului, este că acesta, independent de măsura mai mică sau mai mare în care s-a manifestat ca atare, a avut întotdeauna, pînă în societatea socialistă, un caracter critic“.

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Articolele de îndrumare publicate în Scînteia, Cu privire la opera lui Mihai Eminescu şi Un măreţ tezaur redat poporului stabilesc și imaginea pe care critica și istoria literaturii trebuie s-o prezinte ca adevărată pentru Eminescu, în contrast cu imaginea acreditată de critica anterioară. Dintre acestea, se detaşează imediat, drept punct obligatoriu, demascarea societăţii burgheze din vremea Poetului în special şi a societăţii burgheze, în general:

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Sub semnul valorificării moştenirii literare ca proces de reabilitare a Adevărului despre clasici, toate aspectele practice ale acestei valorificări (interpretare, alcătuire de ediţii, publicare de texte) sînt plasate într-un raport de simetrie cu presupusele gesturi interbelice de falsificare. E firesc astfel ca, în cazul lui Caragiale, considerat a fi falsificat prin interpretare, restabilirea adevărului să includă ca moment semnificativ noua interpretare a personajelor.

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Noile ediţii din clasici, apărute între 1947-1953, sînt şi ele marcate de credinţa într-un act justiţiar. Selecţia, adnotările, includerea unor texte mai puţin prezente în ediţiile anterioare – simple fapte de istorie literară – primesc semnificaţii extrem de ambiţioase. De la ipotezele din prefaţă la adnotările din final, fiecare dintre cele două ediţii Eminescu din ianuarie 1950 se vrea un gest polemic în raport cu ediţiile anterioare, care au avut drept model ediţia 1883 a lui Maiorescu.

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Dacă Eminescu al perioadei interbelice e un Creator falsificat, altul decît cel adevărat, se înţelege că Eminescu al perioadei 1947-1953 e  cel autentic. Numeroase studii şi articole depun stăruitoare eforturi pentru a convinge că imaginea lui Eminescu de acum, aşa cum se conturează ea din studii şi articole, din lecţii şcolare şi conferinţe publice, din noile ediţii, este imaginea cea adevărată. Impulsul hotărîtor în ascensiunea acestei teze îl dă însuşi studiul de îndrumare Cu privire la opera lui Mihail Eminescu de Nestor Ignat (Scînteia, 13, 14, 15 ianuarie 1950):

În sine, polemica cu punctele de vedere anterioare, voinţa de a contesta o imagine despre clasifici făurită în decenii întregi de editare şi exegeză, de a releva anumite aspecte din opera clasicilor, neglijate mai înainte, de a propune, în acord cu timpul istoric, cu noile crezuri literare, noi puncte de vedere asupra literaturii româneşti, reprezintă un element firesc în dialectica receptării de către posteritate a unui text literar fundamental.

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Studiile şi articolele din anii 1947-1953 conturează un tablou complex al mecanismelor prin care se impune întregii culturi româneşti teza falsificării marilor noştri clasici de către burghezie. Desigur, pe primul loc se situează invocarea aşa-numitei interpretări tendenţioase de către critica şi istoria literară trecut,  pentru a oferi cititorilor o imagine deformată asupra scriitorului respectiv. Conform amplului articol de îndrumare, Cu privire la opera lui Mihail Eminescu, de Nestor Ignat, din Scînteia, numerele 13, 14, 15 ianuarie 1950: