Am început serialul Barbarii (Barbarians, 2022), de pe Netflix, telenovelă despre tragedia din Pădurea Teutoburg, unde, în anul 9, după Christos, au fost masacrate de către Germani trei legiuni romane.
Wikipedia o consideră una dintre marile bătălii ale umanității prin consecințele sale pentru Imperiul Roman:
„Rezultatul ei a fost înfrângerea zdrobitoare a trei legiuni romane împreună cu trupele anexe, care erau sub conducerea senatorului roman Publius Quinctilius Varus. Alianța triburilor germane a fost condusă de Arminius (sau Hermann), un prinț al tribului germanic Cherusc. În timpul conflictului militar a fost nimicită o optime din efectivul total al legiunilor romane. A fost o bătălie decisivă, în urma căreia Imperiul Roman a renunțat definitiv la politica de expansiune pe teritoriile triburilor germanice («Germania») de la est de Rin și nord de Dunăre, granița Imperiului roman rămînînd la Rin și Dunăre. Descoperiri noi arheologice au dus la idea că o parte din lupte s-ar fi dus lîngă localitatea actuală Bramsche din districtul Osnabrück. În amintirea acestei bătălii a fost ridicat Monumentul lui Hermann.”
Despre bătălie citisem în Analele lui Tacitus. Nu mai țineam minte că bătălia era în strînsă legătură cu Tiberius și că, prin urmare, despre ea Tacitus scria la capitolul despre Tiberius, înainte de a deveni urmașul lui Augustus. Cărțile despre Roma le-am suit pe rafturile despre Roma, după ce un timp au stat pe rafturile cu cărți în lucru. Sînt multe. Pentru a da peste bătălia cu pricina trebuie să caut și dincolo de rîndul întîi de cărți. Pentru asta trebuie să mă urc pe scară. E trecut de miezul nopții și atenția îmi fuge din cauza oboselii. Am multe cărți de istoria Romei. Cum sînt însă cărți de Istoria Romei de a lungul întregii sale istorii e greu de găsit paragraful despre bătălia din Pădurea Teotuburg. Socotesc că o carte despre Octavianus m-ar lămuri. Am una cumpărată de la anticariatul Tîrgul Cărții. A apărut înainte de 1989, mai precis în 1985, la editura enciclopedică, și e semnată de Mircea Duduleanu: Octavianus Augustus. După cumpărare n-am răsfoit-o, potrivit procedurilor, pentru a-mi face o imagine despre ea. Prin urmare, abia acum observ că e ditamai cărțoiul, în care Augustus vorbește la persoana întîi. Autorul a născocit un fel de memorii ale Împăratului. Din start chestia mi se pare neserioasă. Cu toate acestea n-am încotro. Trebuie să reproduc ceea ce Mircea Duduleanu îi atribuie lui Octavian ca fiind amintiri despre bătălia din Pădurea Teutoburg:
„Trecusem de 70 de ani și nu știam cît voi mai trăi. După nenorocirile provocate de crîncenul război pannono-dalmatic și în urma poziției primejdioase adoptate de Maroboduus față de Roma, îmi vedeam amenințată opera de redresare a statului. De aceea mă îndemna orgoliul să mă grăbesc pentru a rezolva spinoasa problemă germană. Era un fel de orgoliu rănit al celui care la sfîrșitul vieții simțea că eșuează într-o operă căreia îi sacrificase tinerețea, sănătatea și timpul, cele mai de preț bunuri ale unui om. Anii nu-mi mai permiteau să mă grăbesc încet!…
Într-un moment de nefastă inspirație l-am numit guvernator al Germaniei pe Publius Quintilius Varus, deși îl cunoșteam ca pe un conducător mediocru, lacom și crud. În timp ce fusese guvernator în Syria înăbușise o răscoală a iudeilor punînd să fie crucificați și înșirați de-a lungul drumului două mii de răsculați. Nu mi-am dat seama că Varus se obișnuise în Orient cu modul servil și docil al oamenilor de acolo și că va aplica greșit aceleași metode de conducere față de germanii dîrji, ambițioși și nesupuși, ce ar fi trebuit tratați cu multe menajamente. Varus, care îmi mai era și rudă, a introdus forțat și grăbit rînduielile romane, mai ales în privința aplicării legislației noastre, creație a unui popor avînd cu totul alte obiceiuri și tradiții în comparație cu ale noilor supuși. Legile de pe malul Tibrului nu puteau fi aplicate întocmai pe malul fluviului Rhenus. Germanii au fost mai întîi surprinși și uimiți în fața tribunalelor instituite de Varus, unde pricinile erau cercetate după jurisdicția romană și pedepsele prea drastice aplicate după legile aspre ale Romei. După uimire, au venit apoi iritarea și nemulțumirile celor care nu erau obișnuiți să se amestece cineva în legislația lor, care nu putea înțelege «pălăvrăgeala» din tribunalele noastre, acele polemici oratorice și întreceri în vorbe inutile, obscure și adesea ultragioase.
La germani obiceiurile în judecarea diferitelor pricini sînt mai simple, fiindcă ele țin foarte mult seama de importanța jurămîntului prestat. Așa-zisa lor legislație face din fiecare proces o situație dramatică în care vinovatul, victima și poporul judecător joacă fiecare un rol precis. A avut loc un asasinat? A fost găsit un om mort zăcînd pe pămînt? În acest caz, după obiceiul germanilor, corpul victimei este îngropat cu o frînghie legată de gît. După cîteva zile este dezgropat iar oamenii apropiindu-se, apucă pe rînd de capătul frînghiei și tîrăsc mortul pe pămînt. Ucigașul se dă înapoi, refuzînd să ia parte la probă, deoarece există credința că victima îl arată pe cel vinovat prin sîngele ce iese din rănile care apar în momentul cînd asasinul atinge frînghia. Înainte de a vedea ce se întîmplă mai departe, trebuie arătat că legea germanilor nu prevedea pedeapsa cu moartea decît pentru lași și trădători, însă și atunci sentința n-o poate da decît Adunarea generală a poporului. Legile lor nu cer viața pentru viață. La ei cel care plătește este aurul; acesta spală sîngele. În cazul cînd ucigașul din cazul povestit este însă așa de sărac, încît nu poate plăti, iar rudele nu vor sau nu au cu ce să-l ajute, doisprezece martori jură pentru acuzat că nici pe pămînt și nici sub pămînt acesta nu are bunuri pe care să le ofere. După aceea vinovatul se retrage în coliba sa, iar țărînă din cele patru colțuri ale ei și, așezat în pragul ușii, o presară cu mîna stîngă deasupra celor mai apropiați membrii ai familiei. În sfîrșit, avînd pe el doar o simplă haină, fără centură și fără ciubote, iese din colibă cu o bîtă în mînă călcînd prin mărăcinii de pe ogorul său. Devine astfel proscris. De acum înainte casa și ogorul îi vor fi doar codrul fără margini și marea fără sfîrșit…
Pentru cea mai mică vină tribunalele instituite de Varus aplicau pedepsele cele mai grave. Zadarnic încercau localnicii să rezolve procesele pe baza jurămîntului. Magistrații guvernatorului doresc anchete, martori, dezbateri nesfîrșite de fond și de formă. Lictorii arestează, bat cu vergile, taie capetele vinovaților. Ne mai mirăm de ce spiritul legii germane va fi totdeauna în contradicție cu spiritul legii romane și că supușii noștri ne vor arăta o dușmănie fără margini. Incapacitatea de a se orienta și cruzimea magistraților lui Varus au provocat dezastrul care m-a făcut ca o vreme, îndurerat și scîrbit, să nu mai știu de mine lăsîndu-mi o vreme să-mi crească barba ca unui… barbar. Dar în ce a constat dezastrul?
Ura feroce a germanilor a declanșat o nouă revoltă. În fruntea ei se afla un alt german crescut la sînul Mamei Rome. El se chema Hermann, dar își luase numele roman de Arminius. Era fiul lui Sigimer, căpetenie a cheruscilor, și fusese cîndva luat ca ostatic. Comportarea lui frumoasă atrăsese simpatia noastră. El devine mai întîi cetățean roman, apoi obține inelul de aur al ordinului ecvestru și în sfîrșit i se face onoarea de a fi numit comandant al unor trupe de auxiliari germani. O ascensiune strălucită, pe care mulți romani o rîvneau. Drept, «recunoștință», Arminius, care pe deasupra mai era și prieten cu Varus, i-a convocat în secret pe șefii cheruscilor, marsilor, bructerilor, chattilor și ai altor triburi. Cu toții au hotărît să se ridice împotriva noastră. Varus a aflat despre aceste planuri de la Sagestes, o altă căpetenie a cheruscilor, ce era în mare dușmănie cu Arminius. La început guvernatorul n-a dat nici o importanță, pînă cînd chiar unii germani din compania sa l-au informat că se pregătește o răscoală de către unele triburi ascunse într-o regiune îndepărtată. Mai mult, ei s-au oferit drept călăuze pe drumurile pe care Varus nu le cunoștea. Acesta a acceptat, fără a bănui că de fapt era vorba de o capcană. S-a lăsat așadar condus, împreună cu numeroase trupe, afundîndu-se în pădurile fără sfîrșit unde se aflau masați răsculații. Trădătoarele călăuze, sub pretextul că îl devansează pe general spre a-i pregăti cantonamentul la unele triburi prietene, au alergat la răsculați și, trecînd în fruntea acestora, i-au îndreptat spre locul unde rătăcea Varus în fruntea a trei legiuni și nouă corpuri auxiliare. Soldații împovărați de numeroase bagaje se mișcau cu greu prin mlaștinile ce se aflau la tot pasul în sălbatica pădure. Mergînd fără a lua măsurile de pază necesară s-au trezit deodată atacați de peste tot și pînă la urmă încercuiți. Legiunile romane au reușit să ocupe totuși un teren bun pentru a cantona pe timpul nopții sub protecția meterezelor ridicate în grabă. Varus a ordonat arderea tuturor bagajelor, iar a doua zi a rupt cercul făcînd cale întoarsă îndreptîndu-se către marea tabără Aliso. Drumul, foarte accidentat și mlăștinos, îngreuna retragerea armatei care se transformase într-o masă confuză de pedestrași și călăreți amestecați la întîmplare. Imensa coloană era continuu atacată în lungul ei. Trupele nu reușeau să se deplaseze decît cu pierderi extrem de mari lăsînd în urma lor un nesfîrșit drum însîngerat. Dimineața următoare a început să plouă. Aceasta le-a îngreunat și mai mult retragerea. Coborînd de pe înălțimile împădurite pe care le străbătuseră cu nespuse eforturi, rămășițele armatei lui Varus au ajuns într-o cîmpie mlăștinoasă unde Arminius le aștepta pentru a le da ultima lovitură. Răsculații, animați de setea răzbunării, au atacat cu îndîrjire distrugînd aproape în întregime armata romană ce numărase la plecare vreo douăzeci de mii de oameni. Doar cîțiva călăreți dacă au putut scăpa ajungînd cu teribila veste în castrul Aliso. Varus s-a aruncat în propria-i spadă pentru a nu cădea viu în mîinile «prietenului». Statul major al generalului i-a urmat exemplu. Tribunii militari și centurionii au fost spînzurați de arborii sacri. Judecătorii tribunalelor lui Varus au fost supuși celor mai înspăimîntătoare torturi. «Mai șuieră, viperă, dacă poți!» strigau germanii celor cărora le smulseseră limba și le cususeră gura. Și dacă au fost cruțați unii prizonieri, aceasta au făcut-o doar pentru a-i transforma în sclavi adăugîndu-i astfel la rușinea înfrîngerii pe care o trăia Roma. Printre sclavii germanilor se puteau vedea cavaleri romani sau candidați la toga laticlavă senatorială. Așa s-a încheiat dezastrul din Pădurea Teutoburg provocat de Arminius în anul 762 ab U.c. (Anul 9 e.n.)
Răsculații au ocupat toate taberele noastre inclusiv marele castru Aliso redînd băștinașilor în întregime ținuturile ocupate o vreme de către noi dincolo de Rhenus. Provincia romană Germania dispăruse. Hermann-Arminius a poruncit să i se taie capul cadavrului lui Varus pe care l-a trimis ca trofeu regelui Maroboduus cu propunerea de a intra în Confederația Germanilor de la Miazănoapte. Totodată îi cerea să treacă fluviul Danubius și să atace legiunile romane, în timp ce el se va îndrepta cu toate forțele spre Galia.
Aflînd de planurile celui ce se socotea eliberatorul Germaniei, din nou am fost cuprins de teamă. Parcă-l vedeam trecînd Alpii! Lipsa unei armate puternice și numeroase cu ajutorul căreia să pot ține piept invadatorilor mă făcea să tresar din somn strigînd: Vare, Vare, redde mibi legiones! Dar nu cu văicăreli puteam ține piept lui Arminius. La fel ca în alte situații asemănătoare am recurs și de această dată la noi înrolări în armată. Numai că după atîtea eșecuri și pierderi suferite, puțini erau cei care răspundeau cu entuziasm chemării mele. Unii făceau orice pentru a ocoli armata. Iată un exemplu: tatăl a doi copii, membru al ordinului ecvestru, ordin pe care mă sprijinisem totdeauna, s-a găsit să taie degetele de la mîinile băieților lui, numai pentru a-i sustrage de la serviciul militar.
Celor care au refuzat să se înroleze în armată le-am ridicat dreptul de cetățenie confiscîndu-le și averea: la unul din cinci, pînă la treizeci și cinci de ani, și la unul din zece, peste această vîrstă, prin tragere la sorți. Dar am luat și măsuri mult mai drastice. Eu, care m-am lăudat că după războaiele civile am dat de atîtea ori dovadă de clemență, am poruncit să fie uciși unii dintre acei romani degenerați ce refuzau să-și apere patria.”