Un volum tipărit de „Le Monde” în 1995, sub titlul Transitions à lʼEst (Tranzițiile în Est), surprinde în spațiul comunist, printre altele, fenomenul îmbogățiților peste noapte. Față de acești noi ciocoi, cum li s-a spus, s-au lansat pînă acum doar diatribe morale. Dezamăgite de spectacolul țoapelor deșănțate, multe inteligențe sensibile le-au tratat cu scîrbă. De altfel, revenirea unei anume nostalgii după apusele vremuri comuniste își are un temei și în această aroganță a noilor îmbogățiți. Tranzițiile în Est are avantajul nu numai de a-i înfățișa pe proaspeții ciocoi drept un moment tipic trecerii de la socialism la capitalism. Volumul surprinde o trăsătură oarecum neobișnuită a acestor noi boieri: nevoia de a demonstra că sînt bogați. Cartea e, de fapt, o culegere de fragmente semnificative din „Le Monde” și „Le Monde diplomatique”, structurate pe capitole beneficiind de comentarii concise.
Serghei cumpără vinuri franțuzești, deși el bea doar votcă
La capitolul „Aroganța «cîștigătorilor» tranziției” se redă un fragment dintr-un reportaj realizat la Moscova de Jean-Alain Fralon și publicat în „Le Monde” din 8 decembrie 1993. Serghei, eroul relatării, azvîrle cu bani în dreapta și în stînga nu atît pentru că ar fi tentat de deșănțare, cît mai ales pentru a demonstra că e bogat:
„Serghei nu șovăie între un parfum scump și o limuzină. El cumpără totul, imediat și de două ori cîte un produs. Prototip al acestor bisnissmeni pe care-i întîlnești la Moscova, el mărturisește că posedă, la 30 de ani, o avere de aproape 500 de milioane de dolari, obținută din specula cu petrol și metale prețioase. A merge la restaurant în compania sa e un spectacol fascinant.
Mai întîi, el scoate din casa de bani personală teancuri de bilete de 100 de dolari, pe care le vîră în buzunare. Rămîne siderat cînd interlocutorul occidental îi atrage atenția că în Europa de Vest adevărații oameni bogați n-au niciodată bani lichizi la ei. «Atunci la ce-ți folosește să fii bogat?» Totdeauna acompaniat de trei bodyguarzi înarmați pînă în dinți, chiar și pentru a traversa strada, el face fericirea restaurantelor șic din Moscova. «Cu el e simplu, comandă totul à la carte, cele mai bune vinuri, chiar dacă nu bea decît votcă» remarcă ironic un ospătar francez”.
Acest excelent portret descumpănește printr-un amănunt: Serghei nu e în sine un destrăbălat, nici măcar un chefliu. Comandă vinuri franțuzești fine și, în același timp, extrem de scumpe, deși acestea sînt nemilos sacrificate în favoarea votcii. Serghei ține să arate că e bogat. Ceea ce-l face pe alcătuitorul cărții Tranzițiile în Est, Alain Gélédan, să observe:
„Peste tot, la Budapesta, la Praga, la Moscova «cîștigătorii» țin neapărat să semnaleze statutul lor prin semne cît mai vizibile ale opulenței. Tranziția constă, așadar, în această obsesivă preocupare pentru aparențe, în această dezvoltare a comportamentului ostentativ al noilor îmbogățiți”.
Un alt reportaj din Rusia, semnat de Jean-Marie Chauvier în „Le Monde diplomatique” din aprilie 1995, aruncă o lumină crudă asupra noii lumi înalte moscovite:
„Pe strada Gorki, odinioară, tineri de toate condițiile se grămădeau, făcînd coadă, la ușile cafenelelor, restaurantelor, pescăriilor. Ei veneau aici sîmbătă seara pentru a dansa. Azi, excepție făcînd Mc Donalds-ul, totul e aici de «categoria lux». La un bistrou, o bere și un sandviș costă 20 000 de ruble, adică 5 dolari, adică salariul minim din Rusia. Un prînz face 50 de dolari: jumătate din salariu mediu. Sînt și cluburi de noapte, unde intrarea costă 50 de dolari, prînzul 300, iar cartea de membru, de la 10 000 la 50 000 de dolari. Aici e deja o altă planetă. Cea a «noilor ruși» ostentativi, aroganți, protejați de gărzi armate”.
O întrebare
Malurile Dîmboviței oferă și ele din plin spectacolul noilor ciocoi, al bogățiilor ostentative, al aroganței sfidătoare. Rămîne, așadar, interesantă observația că învingătorii tranziției se dau de ceasul morții să-și arate mușchii de lux. Ea ne trimite la un fenomen pe care proasta educație nu-l poate explica singură. De ce simt nevoia noii ciocoi, îmbogățiți peste noapte, să demonstreze că au bani? În Occident, adevărații bogați se remarcă tocmai prin grija de a nu fi ostentativi, de a nu-și afișa luxul, de a nu fi aroganți. De ce procedează tocmai pe dos noii bogați din Est? Alain Gélédan găsește o explicație. Ușor trasă de păr, atinsă de un sentimentalism ieftin. Autorul crede că acești îmbogățiți peste noapte își fac de cap cu atîta tărăboi pentru că sînt conștienți de fragilitatea noului lor statut. O explicație prea subtilă, tipic franțuzească. Ea atribuie noilor ciocoi complicații de psihologie abisală. Respectivii ar zvîrli cu bani în dreapta și în stînga din disperarea că bogăția lor e trecătoare. N-am pretenția de a da eu însumi o explicație completă. Cred însă că ostentația, aroganța noilor ciocoi își au cauza și în spațiul din care au parvenit. Ei vor să arate că sînt bogați. Altfel spus, să-și demonstreze superioritatea și puterea față de restul lumii, dat fiind că acest rest al lumii e, în tot fostul lagăr comunist, de o sărăcie evidentă. De ce această nevoie? Pentru că înaintea de prăbușirea comunismului, ei au fost bolnavi de nevoia de a-și demonstra forța, de a fi îngîmfați. O nevoie sever cenzurată de comunism. Victimele acestei reprimări au fost, înainte de toate, membrii nomenclaturii, nu atît ai nomenclaturii de rangul întîi, cît mai ales ai nomenclaturii de rangul al doilea sau al treilea. Acești mărunți nomenclaturiști activau în spațiul comerțului exterior sau în cel al Securității. Mulți dintre ei se îmbogățiseră pe șest, dar se vedeau obligați să fie cît mai discreți în luxul lor. Or ei, la nivelul lor de conștiință măruntă, ar fi vrut ca întreaga țară să-i știe bogați.
De ce n-au tras?
Jean-Yves Potel explică în „Le Monde diplomatique” din ianuarie 1994 de ce n-au tras securiștii și activiștii în masele revoltate în Est în 1989:
„Schimbările nu sînt profitabile esențialmente «poporului» sau «muncitorilor» ci foștilor «nomenclaturiști» și copiilor lor, convertiți la economia de piață. Cum remarca, încă din toamna lui 1989, un articol din săptămînalul maghiar «Vilag», intitulat «De ce n-au tras?», care se întreba asupra caracterului pașnic al tranziției: «O parte a elitei de la guvernare a realizat că ea putea, destul de ușor și fără a pierde nimic, să transforme autoritatea sa de partid birocratic și întemeiat pe constrîngere într-o putere politică și economică în stare să funcționeze într-un nou sistem, cel al economiei de piață și democrație»”.
Aroganța își găsește deci explicația. Sentimentelor nutrite pe vremuri de mărunții nomenclaturiști față de popor nu trebuie să li se mai pună surdină pentru a juca teatrul egalității și fraternității. Acum, cei care și la vremea respectivă îi disprețuiau pe cei mulți, simțeau nevoia să-și etaleze privilegiile, se pot manifesta fără nici o restricție.
Noii ciocoi provin însă nu numai dintre foștii nomenclaturiști. Mulți dintre ei au învîrtit, înainte de 1989, afaceri mai mult sau mai puțin curate. Erau ceea ce populația numea bișnițari: traficanți de valută, vînzători pe sub mînă de produse străine. Deși bogați, ei nu se puteau exprima în comunism. Economia de piață le dă posibilitatea să-și afișeze averea. În aroganța lor sfidătoare, în excesele de gesturi grandomane, se găsește și ceva din frustrarea în care au fost obligați să stea pînă la momentul tranziției.
Aroganța noilor ciocoi își are principala cauză în faptul că, după 1989, puțin dintre cei bogați pot fi considerați capitaliști în adevăratul sens al cuvîntului. Ca și în politică, ba chiar la fel ca și-n gazetărie, lumea oamenilor de afaceri s-a format în pripă, de-a valma. Nu încape însă nici o îndoială că, o dată cu înaintarea în economia de piață și în democrație, acești capitaliști impostori vor dispărea treptat-treptat. Le vor lua locul adevărații oameni de afaceri. Și aceștia, mai mult ca sigur, asemenea colegilor din Vest, vor căuta să fie cît mai discreți cu bogăția lor. Concluzia ar putea să pară paradoxală. Soluția pentru a pune capăt noului ciocoism nu e întoarcerea la comunism, ci, dimpotrivă, înaintarea tot mai hotărîtă spre capitalism.