Luni, 17 februarie 1997, pe prima pagină a Evenimentului zilei, la rubrica Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu, susținută zilnic timp de aproape 5 ani, publicam comentariul semnificativ intitulat De ce demisionez. Deși vestea demisiei mele din funtea ziarului apăruse cu cîteva zile în urmă, abia acum, știind că era ultimul număr în care m-ai scriam ceva, m-am decis să mă explic.
Îl republic după 27 de ani de la apariție, pentru că el depășește hotarele unei simple explicații. Printre altele dădeam curs și dezamăgirii mele față de felul catastrofal în care debutase noul regim:
În răstimpul scurs de la anunțarea, joi seara, a demisiei de la EVENIMENTUL ZILEI şi al cesionării pe gratis celorlalți asociați a acţiunilor la societatea EXPRES și la alte societăți conexe, am urmărit cu atenţie reacţiile cititorilor, ale politicienilor, ale colegilor de breaslă şi ale apropiaților la decizia mea. Toate au un numitor comun. Consideră gestul meu sinucigaş. Cum e posibil, lasă să se înțeleagă întrebările rostite, ca şi cele nerostite, nedumeririle scrise sau vorbite, să renunţi aşa, dintr-odată, la o ipostază pentru care multă lume te invidiază: director al cotidianului cu cel mai mare tiraj, editorialist despre care circulă legenda că-l citesc în fiecare dimineață politicienii, acţionar al unuia dintre cele mai puternice trusturi de presă din România? Uşor de observat credința pitită în spatele acestor întrebări. Credinţa că demisionînd din funcția de director al EVENIMENTULUI ZILEI, renunţînd la editorialul pe care-l
public, număr de număr, de cinci ani încoace, renunţ la privilegiile unei puteri. Puterea de a avea în subordine cîteva sute de oameni. Puterea de a ferici sau mîhni o vedetă. Puterea de a avea o felie din bogăția unui trust de presă şi din cea a societăților conexe.
Sub semnul acestei credințe, nedumeririle sînt explicabile. Cînd zeci, sute de jurnalişti visează să se instaleze într-un fotoliu de redactor-şef, de unde să-şi plimbe privirea de vultur pleşuv deasupra întregii planete, cum poate cineva să renunțe de bună voie și nesilit de nimeni la funcţia de director al celui mai important cotidian din România? Cînd zeci, sute de piţifelnici au văzut în perioada de după noiembrie 1996 mult visatul prilej de a pune şi ei mîna pe ciolanul unei funcţii, cum poate cineva să plece de bună voie dintr-un post de un asemenea renume? Cînd zeci, sute de politicieni fac pe dracu’ în patru pentru a ajunge cineva, cum se poate ca un om să redevină cetățean pur şi simplu? Cînd zeci, sute de oameni de afaceri se pretează la cele mai mîrşave gesturi pentru a avea o vilă, o maşină de lux şi o amantă poftită cînd iese în lume de toți bărbații, cum poate cineva să renunțe la partea sa din avuţia trustului EXPRES?
Sub alt semn, cel al adevărului despre condiția jurnalistului, astfel de nedumeriri n-au nici o justificare. Din 1990, de cînd comentez viața internă şi internațională, am ținut să precizez de nenumărate ori că pentru mine, care mi-am făcut din scris o a doua viaţă, nimic nu egalează în importanţă posibilitatea de a trece pe hîrtie tot ce-mi vine prin cap. În anii dinaintea lui decembrie 1989 mi-am transcris zilnic părerile despre cărțile parcurse în calitate de cititor şi cele despre realitate în ipostaza de scriitor satiric în caiete de 200 de file, care au ajuns cu timpul să atingă respectabilul număr de 30. Unele lucruri le-am putut publica în cîteva din cărțile apărute înainte de 1989. Altele au rămas în interiorul copertelor de vinilin. Cum în hotarele unui manuscris a rămas şi o istorie a literaturii proletcultiste, însumînd aproape 1.500 de pagini dactilografiate. Nu-mi făceam iluzii că unele texte vor vedea vreodată lumina tiparului. Mă număram – şi nu mi-e ruşine s-o recunosc – printre cei care credeau că socialismul va dura o veşnicie. Decembrie 1989 mi-a adus, ca tuturor condeierilor, libertatea de a putea să public tot ce-am vrut. Fiind de felul meu cîrtitor, m-am răsfățat îndeosebi cu criticarea greşelilor comise de noua putere întruchipată de echipa Ion Iliescu. Primul meu articol publicat în primul ziar particular din România, Observator, a fost unul de mustrare faţă de telegramele de adeziune din partea colectivelor de oameni ai muncii din întreaga țară, telegrame care curgeau spre Ion Iliescu la fel cum curgeau pe vremuri telegramele de felicitare către Nicolae Ceauşescu. Timp de şapte ani am avut posibilitatea de a scrie tot ce am gîndit şi simțit. Nu cred c-a avut vreo importanță faptul c-am fost director de gazetă, că la un moment dat am devenit acționar al trustului EXPRES, că politicienii luau în considerare textele mele, că aveam deja un număr de cititori constanţi. În clipa în care am simţit că nu voi mai putea scrie ceea ce cred, că o mînă mai mult sau mai puțin vizibilă încearcă, prin intermediari,
să-mi plimbe stiloul pe hîrtie altfel decît voiam eu, am demisionat de la ZIG ZAG. Chiar dacă, la ora respectivă, săptămînalul ZIG ZAG atingea un tiraj de 600.000 de exemplare, iar eu îmi făcusem loc în conștiința publică în calitate de editorialist. Am luat-o de la capăt cu EXPRES MAGAZIN şi, mai apoi, cu EVENIMENTUL ZILEI.
N-am avut niciodată conştiinţa că funcția de director reprezintă altceva decît o corvoadă. N-am crezut o clipă că a scrie zilnic, timp de cinci ani, un editorial e altceva decît un coşmar. După noiembrie 1996 s-a vehiculat teza c-am contribuit prin articolele mele critice la adresa lui Ion Iliescu şi a PDSR la răsturnarea acestora din fruntea țării. Nimic mai fals decît această teză. Nici un jurnalist din lume nu poate răsturna de la putere, într-o democrație, un om sau un partid politic. Triumful sau eșecul unui politician, al unui partid are drept autor principal realitatea. Puteam să fim noi, jurnaliştii, de o mie de ori mai talentați, mai inteligenţi, mai argumentați decît am fost în articolele împotriva lui Ion Iliescu şi a echipei PDSR. Dacă observațiile noastre n-ar fi coincis cu mustrările pe care viața le aducea fostei puteri, Ion Iliescu şi PDSR-ul ar fi rămas mai departe în fruntea ţării.
Conştient de primejdia reprezentată de legenda potrivit căreia Ion Iliescu şi PDSR au căzut pentru că n-au beneficiat de o bună imagine în presă (legendă pe care au luat-o în serios și noii stăpîni ai României, drept pentru care se preocupă mai mult de cum arată în ziare şi la televizor, decît de realitate), am atras atenţia, de nenumărate ori, că presa nu e o putere în stat, cum vehiculează un clişeu, ci o biată slujnică a realului. Jurnaliştii cinstiți cu ei înşişi, cei care țin la scrisul lor, nu sînt altceva decît nişte relee prin care realitatea trimite spre cei de la putere semnale de alarmă. Gazetarii care se cred altfel sînt condamnați la sinucidere profesională. Fireşte, poți scrie şi altceva decît ceea ce crezi că e adevărul despre realitate. Din interes material meschin. Din beția de a te ști puternic. Din credința neghioabă că poți distruge un politician sau un partid. După părerea mea, pe care n-am încetat s-o afirm ori de cîte ori am avut prilejul, o asemenea ipostază n-are nici o legătură cu adevărata presă. Aceasta, deoarece adevărata presă nu e altceva decît transcrierea pe hîrtie, tipǎrirea şi trimiterea în lume a realității aşa cum a simtit-o şi a gîndit-o jurnalistul.
Sub acest semn, de simplu releu al vieţii, la scurt timp după alegerile din noiembrie 1996 am început să atrag atenţia noii puteri asupra unor greşeli. Am avertizat, chiar în noaptea de 17 noiembrie 1996, cînd mii de bucureşteni, ieşiţi în stradă, scandau numele lui Emil Constantinescu, asupra uriaşei poveri pe care o reprezintă pentru noua putere incredibilul orizont de aşteptare din partea românilor. Timp de şapte ani, opoziția, reprezentată de partidele istorice mai întîi, şi de către CDR şi USD mai apoi, a întreținut credința că, odată ajunsă ea la guvernare, societatea românească se va schimba cît ai bate din palme. Că dificultățile vieții cotidiene vor dispărea în cîteva zile, lăsînd locul unei ere a fericirii şi a prosperității. Că democrației şchioape, practicate de echipa Ion Iliescu, îi va lua locul adevărata democrație. Că plaga corupției va fi lichidată în doi timpi şi trei mişcări, peste țară instaurîndu-se cinstea absolută. Am criticat apoi lunga ciorovăială dintre partidele guvernamentale pentru obţinerea a cît mai multor posturi și a cît mai multă influenţă. Mi-am exprimat surprinderea față de prelungirea nejustificată a serbărilor dedicate victoriei din noiembrie 1996. Mi-am exprimat dezamăgirea față de faptul că, în loc să treacă neîntîrziat la votarea şi dezbaterea legilor reformei, Parlamentul a intrat în vacanță. Am rămas uluit văzînd lenea acordată pe gratis românilor de către guvern la finele anului, cînd toți cei care votaseră noua putere ardeau să treacă neîntîrziat la muncă. Am sesizat critic procesul de numire în posturi din administrația de stat a unor oameni nu după criteriul competenței, ci după cel al fidelităţii faţă de CDR, USD şi UDMR, prin aplicarea în viață a celebrului algoritm. Am dat curs uimirii fată de nejustificata amînare a anunțării programului de măsuri radicale în domeniul reformei.
Am făcut toate aceste lucruri nu deoarece eram dezamăgit că nu mi s-a oferit un post pentru c-am sprijinit Schimbarea din noiembrie (cum au susţinut şi mai susțin unii, împrumutîndu-mi nostalgiile lor), nici pentru c-aş fi trecut de partea PDSR, ci pentru c-am rămas încredinţat de faptul că misiunea jurnalistului independent nu s-a schimbat după noiembrie 1996. Ea a rămas, chiar dacă acum a ajuns la putere fosta opoziție (de care fusesem alături în criticarea echipei Iliescu), cea de a avertiza pe noii stăpîni în legătură cu ceea ce eu consider că sînt semnale de alarmă venind dinspre realitate. Pe măsura înaintării în timp, observațiile mele critice s-au înmulțit. Convins că noua putere are nevoie nu de lăutari, ci de critici severi, chiar nedrepți uneori, pentru că e de preferat, pentru însăşi existenţa noii puteri, o critică nejustificată unei laude deşǎnţate, m-am trezit, deodată, într-o ipostază pe care nu mi-o prevedeam, înainte de 1996, nici în visurile mele cele mai sumbre. Ipostaza de adversar al celor pe care-i sprijinisem din răsputeri timp de şapte ani, cît fuseseră în opoziție. Asemenea tuturor jurnaliştilor independenți, asemenea tuturor românilor, n-am trăit, pînă în noiembrie 1996, experiența alternanţei democratice la guvernare. E drept, ştiam din cărțile dedicate perioadei dintre cele două războaie mondiale că, odată ajunşi la putere, cei din opoziție repetă fatal greşelile pe care le criticaseră pînă atunci la adversarii din fruntea bucatelor. Că opoziția ajunsă la guvernare poate fi un pic mai bună decît fosta putere, dar că în nici un caz ca nu e perfecţiunea întruchipată. Cu toate acestea, asemenea tuturor jurnaliştilor independenţi, asemenea tuturor românilor, lipsit de experienţa alternanţei democratice la guvernare, mi-am pus mari speranţe în noua coaliție majoritară şi în noul preşedinte. Între aceste speranţe şi ceea ce am început să constat la opoziția devenită putere
s-a adîncit încetul cu încetul o prăpastie. Mai înclinat decît alții spre cîrteală, spre dibuirea greşelilor înaintea succeselor, m-am trezit, deodată, singur în această permanentă mustrare a noii puteri. Din numeroase motive, între care se cere înscris şi partizanatul politic, cea mai mare parte a presei a rămas în ipostaza anterioară lui noiembrie 1996: cea de sprijinitoare a coaliţiei CDR – USD – UDMR şi de denunțătoare a PDSR, PUNR şi PRM. Chiar dacă acum fosta opoziție a devenit putere, iar fosta putere, opoziție. Chiar dacă, dată fiind misiunea sa de supraveghere a puterii, presa independentǎ ar trebui să fie, la ora actuală, mai degrabă aliata opoziţiei decît cea a coaliţiei majoritare.
Aflați încă sub drogul speranţei că, prin Schimbarea din noiembrie 1996, pe pămîntul românesc va coborî Raiul, mulţi cititori n-au înțeles atitudinea mea. Au început atacurile din partea unor colegi de breaslă cu care fusesem aliat pînă în noiembrie 1996 în criticarea guvernului Văcăroiu şi sprijinirea opoziției. Au început să curgă nemulțumirile cititorilor. Şi atunci mi-am dat seama că nu mai sînt liber să scriu ceea ce gîndeam şi simţeam privind în jurul meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva greşesc. Dacă nu cumva înclinaţia mea funciară spre a observa, înainte de toate, greşelile, nu m-a făcut să fiu nedrept cu noua putere. Dacă mă înşelam în criticile mele la adresa guvernului Ciorbea, a coaliţiei majoritare, a preşedintelui Emil Constantinescu? – mă întrebam, văzînd că alţi colegi din presă nu numai că-i laudă, ba, mai mult, mă atacă pentru criticile mele. Cinstit cu mine însumi, am ajuns să mă întreb: şi dacă greşesc? Şi dacă tot ce scriu eu că-i rău la noua putere nu-i rezultatul unei judecăţi obiective, ci al unei porniri către cîrteală permanentă? Această întrebare m-a descumpănit. Atît de tare încît, spre deosebire de perioada anterioară lui noiembrie 1996, am început să ezit înainte de a trece pe hîrtie semnalele critice la adresa puterii, semnale pe care le percepeam ca venind din realitate. În aceste condiţii, aveam de ales între două soluții. A scrie ceea ce nu cred, evidenţiind doar faptele pozitive ale mai-marilor clipei, arătîndu-mă îngăduitor cu tot ceea ce consideram a fi greşeli grave, şi a scrie ceea ce cred, adică semnalînd fără cruțare greşelile, continuînd să fiu sever cu noii guvernanți. Cum nici una din aceste soluții nu mi s-a părut acceptabilă, am ales-o pe a treia. Cea de a-mi lua o pauză de la gazetărie. Am decis, așadar, să demisionez de la EVENIMENTUL ZILEI, renunţînd nu numai la funcția de director al cotidianului, dar şi la cea de acţionar. Poate că fără mine ziarul va fi mai îngăduitor cu noua putere. Poate că mulți dintre cititori, dintre cei pe care eu îi numesc talibani cederişti, nu vor mai avea prilejul să înjure ziarul întîlnind pe prima pagină mustrările mele la adresa guvernanților. În răgazul pe care mi l-am luat, sper că politica noii puteri se va limpezi. Îmi voi putea da seama, urmărind-o ca simplu spectator, dacă toate criticile mele de pînă acum au fost justificate, fiind vorba de o guvernare catastrofală, sau dacă, dimpotrivă, ele au fost doar rezultatul înclinaţiei mele de a vedea doar aspectele negative ale realităţii.
Un bun prilej pentru a-mi da seama dacă noua putere a meritat sau nu imensele speranţe din noiembrie 1996 îl va constitui, indiscutabil, modul în care se va trece la aplicarea în practică a măsurilor de reformă radicală pe care premierul Victor Ciorbea le va anunţa în această seară. Judecînd după cele declarate de primul-ministru în fața conducerii PNŢCD, după fragilitatea coaliției majoritare, după bîbîielile noilor stăpîni postnoiembrişti, înclin să cred că transpunerea în practică a acestor măsuri va fi un dezastru. Sper însă din tot sufletul, nu atît de dragul guvernului Victor Ciorbea, cît de dragul milioanelor de români, care merită o soartă mai bună, ca aplicarea măsurilor să fie un succes. Chiar dacă eu voi plăti aceasta cu preţul renunțării la funcţia de director al EVENIMENTULUI ZILEI şi cu, cel mai grav, al unei paranteze de un timp făcute la scrisul zilnic de editorialist.