Cine a zis că omul e o ființă bună la suflet? Dar mai ales cine a zis că bunul creștin se supunea învățăturilor lui Iisus? Și că astfel bizantinul, care făcea zilnic cruci pe toată suprafața pieptului, ajungînd și la pîntec, nu totdeauna supt, își dorea zece obraji, nu doi cît avea, pentru a-i putea întoarce, pe rînd, după ce era pălmuit primul?
La Mazinkert, în celebra bătălie din 26 august 1071 dintre selgiucizii conduși de sultanul Alp Arslan, și bizantinii conduși de Împratul Romanos al IV-lea, Diogenes, Romanos a căzut prizonier. Tratîndu-l cu amabilitate, Alp Arslan încheie cu Împăratul o pace avantajoasă pentru ambele părți. Romanos se întoarce acasă.
The Battle of Manzikert: The History and Legacy of the Seljuk Turks’ Decisive Victory over the Byzantine Empire, apărută la la Charles River Editors în noiembrie 2019, reamintește ce i s-a întîmplat lui Romanos la întoarcerea acasă:
„Romanos a fost luat de trupele lui John Ducas sub promisiunea că nu va fi rănit. El urma să fie adus la Constantinopol și invitat să renunțe la tron și să intre într-o mănăstire, condiții pe care le-a acceptat. Familiei Ducas nu i-a luat mult timp ca să renunțe la clemență. Inutil să spun că un fost împărat era prea periculos pentru a fi lăsat liber, dar uciderea unsului lui Dumnezeu l-ar revolta pe Dumnezeu și sensibilitățile poporului bizantin. Bizantinii au avut un precedent tocmai pentru acest gen de situație. Orbirea foștilor împărați era o tradiție înspăimîntătoare, dar era considerată eficientă, deoarece un fost împărat orb nu putea conduce o armată. Sarcina a fost dată unui evreu, deoarece niciun creștin nu putea fi văzut vărsînd sînge regal. În cazul lui Romanos, fapta a fost deosebit de răzbunătoare și sinuoasă, deoarece omul desemnat să îndeplinească sarcina era atît de lipsit de experiență, încît a trebuit să încerce în mod repetat să orbească biata victimă. Se spunea că Romanos «a urlat ca un taur», iar vederea feței sale însîngerate i-a făcut pe toți cei care l-au văzut să plîngă. Apoi a fost exilat la Prote (Kinaliada) în Marea Marmara, fără medic. Infecțiile din ochi i-au provocat o agonie de nedescris. Călugărul Mihai Psellos, consilier și îndrumător al lui Mihai al VII-lea și produs al familiei Ducas, i-a transmis un mesaj crud prin care îl felicită pentru orbirea sa. Romanos a murit cu dureri îngrozitoare, cerșind iertarea păcatelor sale, în 1072. Nu i s-au acordat onoruri de stat, deși Eudoxiei i s-a permis să părăsească mănăstirea pentru a-l îngropa.”
Amănunte menite a ne semnala cruzimea bunilor creștini, care cu o mînă se închinau și cu cealaltă mînuiau pumnalul sau șipul cu otravă, găsim în Dicționar de împărați bizantini realizat de S. B. Dașkov și apărut la noi la Editura Enciclopedică în 1999:
„În capitală nu se știa nimic despre soarta suveranului, cel putin la început, iar cei din familia Ducas sărbătoreau deja moartea lui. De aceea, atunci cînd, peste o săptămînă, sultanul a consimțit să-l elibereze pe Romanos IV în schimbul unei sume de răscumpărare de 100 000 de galbeni și al cedării Mantzikertului și Antiochiei, vîrfurile constantinopolitane s-au alarmat. La sfîrșitul lui septembrie, în bună măsură la inițiativa lui Psellos, Senatul l-a declarat detronat pe Diogenes. În numele lui Mihail VII (la 24 octombrie, Ducas a fost proclamat împărat singur stăpînitor), lui Romanos i-a fost propusă «iertarea», dar acesta, care nu săvîrșise nimic condamnabil, s-a simțit ofensat. Instalîndu-se într-o cetate din Armenia, Romanos IV a început să adune trupele care-i rămăseseră devotate, apoi, sub presiunea detașamentelor guvernamentale, s-a retras în Cilicia. Împotriva basileului răsturnat, dar nesupus, Senatul l-a trimis pe dușmanul lui de moarte, Andronic Ducas, care îl trădase pe împărat în groaznica zi de la Mantzikert. A început războiul civil. Zdrobit în cîteva bătălii și părăsit de cei în care avusese încredere, Romanos s-a predat, fiind asigurat asupra securității personale (pentru care garantaseră mitropoliții veniți cu Ducas), în vara anului 1072. Dar, în drum spre capitală, încă în Asia Mică, Diogenes a fost orbit, după ce fusese imobilizat cu ajutorul unui scut într-o cămăruță oarecare. În zadar invoca Romanos promisiunile ce-i fuseseră date în numele guvernului! În lipsa călăului și a instrumentelor potrivite, supliciul a fost adus la îndeplinire de o persoană întîmplătoare cu un țăruș gros de la cort. De patru ori i-a fost împlîntat nefericitului împărat în orbite fierul încins. Urlînd, Romanos încerca să-i convingă pe călăii săi că ochii i s-au scurs. Fața lui Diogenes s-a umflat înfiorător (probabil, din cauza septicemiei) și, peste cîteva zile (4 august 1072), el a murit pe insula Prote.”
Să mai spună cineva că bizantinii erau subtili!