De la Mica Valahie am cumpărat și Raportul secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, tipărit la editura Majadahonda înainte ca politicaly corectennes s-o fi transformat în Mica Valahie. Documentul, apărut sub genericul Crimele lui Stalin din colecția Dosarele comunismului, ceea ce înseamnă punerea sub semnul propagandei anticomuniste, beneficiind de o copertă naiv comercială, n-a fost publicat în România pînă în 1998 și nici după aceea de o altă editură. Raportul, despre a cărei publicare de către CIA am scris cîndva, a circulat pentru uz intern în anii de debut ai deceniului 7. Luînd cartea am fost curios să văd sursa, altfel spus, de unde a fost luat documentul. Potrivit notei explicative semnate de regretatul Gheorghe Buzatu, cel căruia îi datorăm azi o cantitate însemnată de documente scoase la iveală în postdecembrism, Documentul tipărit de editură e „chiar faimosul Raport secret, editat acum integral în limba română, după textul care, așa cum s-a precizat, la sfîrșitul anilor 60, a circulat în înalte sfere de partid și de stat”.
Precizarea capătă un rost deosebit în contextul unei istoriografii românești care n-a stabilit nici pînă acum destinul Raportului, dat la vremea ținerii sale, și fiecărei Delegații din partidele frățești. Potrivit arhivei, la nivelul PMR s-a difuzat un Raport propriu al Delegației prezente la Congresul de la Moscova. Dar documentul dat de ruși? Era el tradus deja? Unde și cine l-a păstrat? E ciudat că un istoric de talia lui Gheorghe Buzatu nu dă amănunte despre sursa care i-a dat Raportul în traducere românească. Henri Dona, un ziarist de partid plecat în Occident, aduce într-un material publicat de Rador în 25 februarie 2015 cîteva amănunte în stare să ne lumineze:
„Raportul a fost în cîteva exemplare; s-au tras cîteva copii şi am fost pe rînd chemaţi, fiecare la secţia respectivă, la Comitetul Central, noi la Secţia de Propagandă şi, sub semnătură, trebuia să citim şi să nu spunem nimic, ni s-a dat să citim acest raport. Şedinţa a avut loc la cîteva zile după aceea. Probabil, pe diferite sectoare, toţi ăştia care erau din diferite instituţii – nu era numai presă! – ministere, toţi care participau probabil citiseră chestia asta şi când a avut loc şedinţa, lumea ştia la ce să se refere.”
De ce ar fi fost importantă o prefață despre Destinul Raportului în România?
Pentru că textul din carte redă și consemnările în paranteză ale reacțiilor celor din sală. Înseamnă că nu e Raportul ca document, ci Stenograma ținerii Raportului, dată celor celor din partidele frățești. Știind asta, mi-am făcut o pasiune din a vedea reacțiile celor din sală, deși se spune că Raportul a fost ascultat, timp de patru ore, într-o tăcere mormântală. După ce Hrușciov dă citire teribilului document care e scrisoarea lui Lenin din 5 martie 1923 în care Stalin e urecheat zdravăn pentru mojiciile adresate doamnei Krupskaia la telefon încheiate cu „De aceea vă cer să cîntăriți atent dacă vreți să vă retrageți cuvintele și să vă cereți scuze sau dacă preferați ruperea relațiilor dintre noi”.
Stenograma adaugă în paranteză („Agitație în sală”).
La un moment dat Hrușciov citește:
„S-a stabilit că din 139 membri și candidați ai Comitetului Central al Partidului care au fost aleși la Congresul al XVII-lea 98 de persoane, adică 70%, au fost arestați și împușcați (majoritatea în 1937-1938)”.
Stenograma consemnează: „(Indignare în sală)”.
Citește Hrușciov:
„După uciderea lui Kirov, alți funcționari ai NKVD din Leningrad au primit pedepse foarte ușoare, dar în 1937 au fost împușcați pentru a acoperi urmele organizatorilor uciderii lui Kirov.”
Precizarea dintre paranteze: „Rumoare în sală”.
Alte reacții ale auditoriului: „Mișcare în sală”, „Tulburare în sală”, „Animație în sală”, „Rîsete în sală”.
Rîsetele, singurele consemnate de Stenogramă, se petrec la ironizarea de către Hrușciov a exagerărilor din creația literar artistică dedicată Marelui Război:
„În același mod să luăm exemplu filmele noastre istorice și militare și unele creații literare care ne îmbolnăvesc. Obiectivul lor adevărat este propagarea temei ridicării în slăvi a lui Stalin ca geniu militar. Aici numai Stalin acționează; el emite ordine în sala în care sînt multe scaune goale și numai un om se apropie de el și îi raportează ceva – este Poskrebîșev, aghiotantul său de încredere.”
Un alt moment urmat de o reacție mai aparte e cel în care Hrușciov pune problema de bun simț de a se renunța la năravul atribuirii de nume de persoane unor fabrici, colhozuri, instituții::
„Nu este timpul să eliminăm această «proprietate privată» și să «naționalizăm» fabricile, întreprinderile industriale, colhozurile și sovhozurile?”
Reacția consemnată între paranteze: „Rîsete, aplauze, voci: Așa este!”
Istoricii au prezentat atmosfera ca fiind una de stupefacție explicabilă prin șocul provocat sălii de dezvăluirile lui Hrușciov, dar și de răscrucea istorică marcată de atacarea lui Stalin.
Precizările din paranteze par a contrazice această teză devenită în timp axiomă.
Sala nu e încremenită de uimire. Sala reacționează.
Se ridică întrebarea dacă așa a fost, cum susține Documentul sau a fost ca-n părerile istoricilor și Documentul falsifică atmosfera din motive propagandistice. E o întrebare și mai presantă cu cît în Document dăm și peste reacții care trimit la atmosfera de reuniune obișnuită a comuniștilor.
Spune Hrușciov în polemică abruptă cu viziunea de Cult al Personalității asupra Marelui Război:
„Se pune întrebarea: Unde sînt militarii pe umerii cărora s-a aflat povara războiului? Ei nu sînt în film: cu Stalin acolo nu mai este loc pentru ei. Nu Stalin, ci Partidul ca tot, Guvernul sovietic, armata noastră eroică, conducătorii săi talentați și bravii săi soldați, întreaga națiune sovietică – aceștia sînt cei care au asigurat victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei.”
Vine de îndată reacția sălii:
„Aplauze furtunoase și prelungite”. „Ropote de aplauze” și „Ropote de aplauze prelungite” apar și în alte locuri prin care Hrușciov afirmă teza unei victorii obținute de oamenii sovietici, de Armată, de Partid și nu de Stalin. „Aplauze frenetice”, dar și „Indignare în sală” (cînd Hrușciov dezvăluie că Voroșilov era ascultat în chiar casa sa) sînt reacții tot mai dese pe măsură ce Raportul se apropie de final.
Finalul contrazice teza șocului mortal produs celor de la Congres: „Aplauze prelungite, frenetice, sfîrșind cu ovații. Toți se ridică”.
E drept, atmosfera poate fi pusă pe seama unei reacții de tip pavlovian la vremea respectivă. Raportul se încheie astfel: „Trăiască stindardul victorios al partidului nostru – leninismul!”
Mai mult ca sigur oratorul, hîrșit în astfel de situații, a ridicat vocea și prin asta temperatura sălii.
Chiar dacă e o reacție automată, de delegați la un Congres al PCUS, cea din final contrazice flagrant teza catalepsiei din sală după noutatea Raportului. Eu cred că Documentul spune adevărul. Delegații aparțineau deja Hrușciovismului, Dezghețului. Mulți dintre cei din sală știau din propria experiență sau din cea a neamurilor, a apropiaților despre crimele și abuzurile din vremea stalinismului. Dezvăluirile lui Hrușciov descumpăneau, poate, prin noutatea întruchipată de asumarea de către un lider sovietic a recunoașterii crimelor, nu însă prin informațiile aduse la cunoștința delegaților.
Nu trebuie exclusă dintre explicații nici binecunoscuta supunere a unui Partid, petrecută și în democrație, la politica noii conduceri. Aceeași inși care-l ovaționaseră pe Stalin demascîndu-i pe dușmanii poporului, îl ovaționau acum pe Hrușciov, demascîndu-l pe Stalin.