Amintirea romanilor. Atît în Vikingii, cît și în The Last Kingdom, Alfred cel Mare se preocupă de amintirea ocupației romane. Romanii îi servesc drept model pentru multe dintre realizări, inclusiv pentru cele militare. Volumul Anglo-Saxon Kingdoms: A Captivating Guide to the History of Wessex and Mercia, apărut în seria de mare succes Captivating History, Kindle Edition, 2020, confirmă din punct de vedere științific zicerile din producțiile de ficțiune, invocate mai sus, Vikingii și The Last Kingdom.
„Chiar dacă stăpînirea romană a Marii Britanii s-a încheiat la începutul secolului al V-lea, prezența romanilor a rămas sub formă de educație, drept și economie, iar membrii elitei britanice au fost cei care au insistat pe vechile tradiții romane. Ei au reconstruit vile și băi romane și, uneori, chiar și-au construit unele complet noi, care încă se bazau pe proiecte romane. Apa curgea prin conductele gospodăriilor în perioada subromană. Alfabetizarea în limba latină a supraviețuit în principal datorită religiei dominante a creștinismului. Cu toate acestea, insistența elitei de a continua modul de viață roman a contribuit la menținerea influenței latine dincolo de Biserică. Chiar dacă Imperiul Roman de Apus, căruia îi aparținea Marea Britanie, și-a retras toate trupele de pe insulă, majoritatea locuitorilor săi se considerau romani. Ca atare, Marea Britanie a continuat să fie o parte a culturii care a fost lumea romană. Este posibil ca anglo-saxonii să fi fost deja prezenți în Marea Britanie în această perioadă sub-romană ca mercenari care au fost chemați să ajute la lupta împotriva «atacurilor barbare» din 408. Această perioadă de tranziție a Marii Britanii între stăpînirea romană și stăpînirea anglo-saxonilor este de obicei observată ca o perioadă a declinului Marii Britanii. Dar nu toată Marea Britanie a suferit aceeași soartă în același timp. Părți diferite au avut probleme diferite de rezolvat, precum și metode diferite de supraviețuire pentru a face față.”
Și pe meleagurile noastre a fost ocupație romană. A durat aproape două sute de ani, din 106 pînă în 271. Ocupația Angliei a durat din 43 pînă în 410. Chiar dacă a durat mai puțin, ocupația romană a Daciei a ținut aproape cinci generații. Cum de nu s-a lipit prea mare lucru de noi? Cum de nu e amintită ulterior civilizația romană? Nu cumva pentru că la noi a fost pur și simplu o ocupație militară, care n-a devenit o clipă administrare romană, cum s-a întîmplat în Anglia?
*
Turcii. Intru de dimineață la librăria Papirus din Piața Romană cu gînd să caut ceva despre Istoria Angliei. Pentru călătoria la Edinburgh mi-am rezervat locuri la două excursii de o zi în Anglia, mai precis la granița dintre Northumbria de pe vremuri și Scoția, amîndouă legate de perioada anglo-saxonă a Angliei. Așa cum mi se întîmplă de decenii, noua preocupare duce automat la noi interese de lectură. Am lăsat deoparte Islamul, de selciugizi, nu mai spun (cine știe cînd o să mă întorc la ei, poate după ce vin din Scoția) și acum caut să citesc tot ce-mi pică-n mînă despre Anglia din serialul The Last Kingdom. Nici vorbă de Istoria Angliei în librărie. Descopăr însă o carte de Istoria Turciei:
Norman Stone, Scurtă istorie a Turciei, variantă românească apărută la editura Litera în 2021 a cărții Turkey: A Short History apărută în 2010 la Thames & Hudson. Față de alte istorii, cea a Turciei semnată de istoricul britanic, conține multe idei generale, de filosofia istoriei. Rețin chiar din librărie, deoarece am vrut să văd pe la paginile despre selciugizi, teza potrivit căreia turcii au știut să învețe de la popoarele pe care le-au cucerit:
„Războinicii turci trebuiau doar să-și facă apariția și să preia, precum o elită militară, ordinea de stat existentă. Erau extraordinari de versatili şi învățau de la cei pe care îi ocupau. Uneori, deși nu întotdeauna, preluau și religia existentă. În cazul mongolilor, a fost vorba despre budism sau o formă de creștinism; de altfel, în India sau Persia era vorba despre islam care, la vremea aceea, în jurul anului 1100, era cea mai civilizată formă de religie (după cum o arată și construcțiile, în special cele din Samarkand). Perșii, moștenitorii uneia dintre cele mai mari civilizații ale lumii, au căpătat o aristocrație turcă şi se întreabă pînă astăzi de ce turcii au realizat mai întîi un imperiu și apoi un stat modern funcțional, iar ei nu (Turcia modernă are un milion de refugiați din acea regiune).”
Mai mult decît interesant, autorul vede în ruși un neam asemănător, gata să învețe de la oricine, ocupant sau ocupat:
„Cea mai interesantă sinteză este rusească. După cum spunea Napoleon, dacă înlăturăm stratul rusesc, dăm de tătari. În secolul al XIII-lea, Rusia a cedat în fața mongolilor sau tătarilor (inițial, ca și cuvîntul «turc», era vorba doar despre numele unui trib dominant). O treime din vechea aristocrație folosea nume tătare, cum ar fi Iusupov (de la Yusuf) sau Muraviev (de la Murat), iar Ivan cel Groaznic însuși era urmașul lui Genghis Han. Tătarii știau să construiască un stat – după cum se vede din cuvintele rusești pentru «cătușe» și «comoară». Principii (cnejii) ruși au ajuns, pînă la urmă, să-i copieze pe tătari, în Moscova cu cel mai mare succes, iar în 1552, Ivan cel Groaznic a cucerit capitala tătară Kazan, de pe Volga. Politicienii secolului al XIX-lea au prezentat apoi istoria rusă ca o cruciadă a țăranilor revoltați de a se scutura de sub «jugul tătar». Dar această sintagmă a fost folosită prima dată abia în 1571, cînd Biserica Ortodoxă încerca să-i reziste lui Ivan cel Groaznic care îi folosise pe tătari pentru a construi un stat intolerant faţă de pretențiile ortodocşilor. Pînă atunci, relația fusese mult mai complicată, inclusiv în privința căsătoriilor interetnice.”