Legendara disponibilitate a lui Nichita Stănescu de-a face literatură în orice moment şi din orice poziţie a dat literaturii române una dintre cele mai frumoase cărţi de meditat cu voce tare, Respirări, editura Sport-Turism, 1982. Ea strînge la un loc textele risipite de Nichita Stănescu prin reviste, alăturîndu-le unei suite de desene ale autorului, de o înduioşătoare naivitate prin ambiţia de a fi altceva decît ceea ce sunt: nişte mîzgălituri. O linie încovoiată, ca un cîrlig de prins peşte, ţine să fie, conform scrisului de mînă al autorului, marginea universului exprimată cu ajutorul peniţei. Iar noi, care ştim că nu numai prin gura, dar şi prin mîna poetului vorbeşte Zeul, ne vedem obligați să-i dăm crezare. Cazul textelor lui Nichita Stănescu, sintagma Risipite prin reviste nu e o metaforă, ci dezvăluirea unei realităţi. În binecunoscuta-i generozitate faţă de oricine îi cerea un text în vederea tipăririi, poetul şi-a risipit meditaţiile prin tot felul de publicaţii, într-o indiferenţă totală faţă de vecinătăţile în care ele puteau să apară, dovedindu-ne că, pentru un mare poet, destinul textului interesează exact atîta timp cît durează rostirea lui.
Simple pretexte pentru izvorul liricii
Surprinde de la început chiar, în acest volum, diversitatea punctelor de plecare ale monologurilor interioare nichitastănesciene. Alunizarea, un volum de Marcel Mihalaş, un dialog cu Grigore Hagiu, apariţia unei cărţi de Radu Cosaşu, sunt tot atîtea pretexte pentru a pune în mişcare maşina de meditat cu glas tare care e poetul. Şi, odată aşezată în aer prima propoziţie, rostirea curge neîntrerupt, uşor legănîndu-se la capetele rîndurilor, trecînd, cu o mică zdruncinătură, de pe-o pagină pe alta, şi oprindu-se brusc, ea însăşi nedumerită de această oprire, cînd resursele din adîncuri s-au epuizat. Impresia de spunere cu ochii închişi, de curgere a unui text care preexistă rostirii în forma sa deplină, cu puncte şi virgule, cu linioare de despărţire şi cu fatalele greşeli de tipar, e zdrobitoare.
Avem astfel în cele mai bune pagini din volum spectacolul poeziei care se rosteşte. Deşi scrise, aceste texte sunt declamate. Dincolo de litera tipărită, se ghicesc gesturile spunerii lirice în forma sa deplină.
Bănui că poetul a închis ochii şi a zis.
Prin ce mecanisme s-au alcătuit cele spuse, iată un lucru care scapă spectatorului cititor. Dar tocmai această taină, care face ca, în timp ce bijuteriile unuia să apară după trudnice şlefuiri, iar ale altuia să se nască imediat, fără nici un efort, dă creaţiei o anume vrajă şi, de ce nu, o anume specificitate. Dacă farmecul acestei cărţi constă în spectacolul gesturilor retorice din care se alcătuieşte rostirea poetului, se înţelege că paginile cu adevărat reuşite sunt cele în care zicerea îşi are punctul de plecare în concret. Mai ales prin contrastul dintre cenuşiul obiectului şi scînteietorul text care rezultă, astfel de pagini sunt o veritabilă demonstraţie a modului în care poetul poate sufla vrajă asupra celei mai banale realităţi.
Un fapt obişnuit, cum e acela al unei convorbiri telefonice cu Ion Caramitru, capătă aură de scenă vorbită în dodii:
„Eu sunt locul de muncă al cuvintelor.
Trupul meu este gazda sentimentelor voastre.
Gura mea este scena pe care steaua se descrie în chip de om.Numai inima e a mea – şi depune mărturie de aceasta; – pînă cînd şi amicul meu, Nichita, cel care de la recepţia de oameni a rugat-o pe telefonistă:
– Vă rog, daţi-mi camera domnului Caramitru!Recepţionista l-a întrebat pe amicul meu, Nichita:
– Adică actorul Caramitru?
– Nu, i-a răspuns poetul, întîi domnul şi după aceea actorul.Şi i-a zis dînşii:
– Cuvîntul meu este un loc de muncă la fel de cinstit cum cîmpul magnetic e locul de muncă al plugului.
– Ce magnetism şi porumbul ăsta?”.
Capacitatea de a scăpăra cu talent
În multe cazuri, subiectul nici nu mai are importanţă. Poetul însuşi, luat cu zicerea, pare să fi uitat punctul de plecare. Opera lui Ion Drăgănoiu devine, deodată, posibilitatea acestei meditaţii:
„În România, Ion nu mai este cioban mioritic, Ion, băiatul răsfăţat al ţării, este intelectual. El este mai mare peste o turmă de noţiuni. El este. El are.
Starea de a fi e marea noii generaţii.
Ion Drăgănoiu, prin fiinţa poetică şi prin fel, îndreptăţeşte raza”.
Memorabilă e capacitatea autorului de a spune altfel unor lucruri deja ştiute. Gestul de a denunţa complexul în faţa străinătăţii a mai fost făcut şi de alţii. La Nichita Stănescu, însă, el îşi înzeceşte puterea de convingere prin modul în care e împlinit, mai precis, în care e spus:
„Există un mit nătîng în România, pe care aş vrea să-l denunţ; există mitul străinătăţii. Pentru mine, şi numai pentru mine, păstrînd distanţa istorică, mi-aş îngădui, pentru ciobanul Mioriţei şi pentru urmaşii săi – cel mai străin era cerul, adevărata străinătate este verticală, iar nu orizontală”.
Alteori, formulările sunt astfel concepute încît bănui dincolo de ele adevăruri tulburătoare, pe care doar poetul le vede în spatele ochilor închişi. Vraja nu e în ceea ce spune el, ci în ceea ce se presupune că ar putea spune, dacă ar fi somat să meargă cu dezvăluirea pînă la capăt. Iată cîteva dintre aceste formulări memorabile, care-l aşează pe Nichita Stănescu, prin capacitatea de a scăpăra cu talent, alături de Emil Cioran:
„Cred că oamenii dorm în genere noaptea ca să viseze realul”; „Visează-te pe tine însuţi ca să poţi să fii cînd te trezeşti!”; „Sunt treizeci de ani de la sfîrşitul războiului şi nu mai avem alte ştiri despre om decît razele de la stele”; „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare”; „Melcul nu învaţă că ochiul este un vîrf”; „Ciobanul Mioriţei ne este primul intelectual român”; „A te înfrîna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii. În acest sens, îndrăznesc să spun că piramida s-a abţinut să devină munte”.
Respirări, ca şi Viaţa ca o pradă, a lui Marin Preda, demonstrează că din atingerea realităţii de o inteligenţă originală pot ieşi scînteieri durabile în eternitate.