Anticomuniştii contracost din anii postdecembrişti s-au străduit să ne înfăţişeze pe noi, ziariştii din presa de dinainte de 1989, ca pe niște activişti de raion, fremătînd de nerăbdare ca să scriem şi să publicăm texte propagandistice. O asemenea imagine-clişeu, înrădăcinată în conştiinţa tinerei generaţii, care n-a trăit vremurile respective, intră în conflict flagrant cu o realitate postdecembristă de necontestat: După 1989, presa democratică profesionistă a fost întemeiată...

Legea Presei românești din toate timpurile a fost ca, la prima apariție, o publicație să cuprindă, la pagina întîi, un text cu valoare de Program. M-am conformat acestei Legi și ori de cîte ori am lansat un ziar, o revistă, am semnat în primul număr un Program. Reproduc mai jos pentru Istoria presei române trăite de mine însumi, eseul care prefațează apariția primului număr al revistei Historia, an. I, nr. 1, 14 noiembrie 2001:

Deși apare abia a doua zi, și România liberă stă sub semnul trecerii fără probleme, din convingerea că Nicolae Ceaușescu nu se va mai întoarce, de la Ceaușismul zelos la anti Ceaușismul fioros. Vineri, 22 decembrie 1989, ziariștii de la România liberă scoseseră un ziar care reflecta cu abnegație poziția lui Nicolae Ceaușescu față de protestele împotriva regimului. În dreapta sus, la locul cel mai vizibil, imaginea balconului din care vorbește Conducătorul la mitingul din 21 decembrie 1989.

Ediție specială face și Scînteia tineretului, devenită Tineretul liber:
„Ediție specială din ziua renaşterii poporului român”. Spre deosebire de Scînteia Poporului, Tineretul liber pune la lucru culorile. Iese ceva între un afiș sindical și o sorcovă. Pentru a îngădui o ediție de tip afiș revoluționar, numele ziarului, Tineretul Liber, a fost pus în josul paginii, pe dreapta. Sus, pe întreaga suprafață a paginii e reprodus Tricolorul. Pe o suprafață suficient de mare pentru a mai reduce din spațiul tipografic, greu de realizat în condițiile de urgență ale trecerii la noua presă. Pe stînga, de sus în jos, trei imagini menite a surprinde entuziasmul revoluționar.

Să zicem că la Informația Bucureștiului lucrau și dizidenți, precum Stelian Moțiu. Dar la Scînteia? La Scînteia lucrau activiști, oameni verificați și răsverificați. În dimineața lui 22 decembrie 1989 Scînteia apare în ediția ceaușistă obișnuită, exprimînd ceea ce propaganda numea mînia poporului față de huliganii de la Timișoara. Pagina întîi e dominată de supratitlul și titlul cu litere de o șchioapă tipice materialelor despre manifestările în cinstea lui Nicolae Ceaușescu:

Despre cum am trăit eu Evenimentele din decembrie 1989 am povestit întîia oară în interviul de o carte acordat lui Constantin Iftime în 1993 sub titlul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, apărut la editura Contraria. Nu prea m-am omorît în postdecebrism cu mărturiile mele despre acele zile, deși între noi fie vorba ele au valoare de document istoric: O curiozitate bolnăvicioasă; nevoia de descoperi ce se află în spatele aparențelor;

Despre revista Echinox s-au scris multe articole, ba chiar și cîteva cărți; una reprezentînd o antologie de texte. La ora actuală, Echinox, subintitulată Revistă de cultură a studenților din Universitatea Babeș-Bolyai, apare sub egida Fundației Culturale Echinox. N-am nici o îndoială că e o publicație culturală remarcabilă. Asta nu înseamnă că Echinox de acum se poate compara ca importanță cu Echinoxul din anii de dinainte de 1989. Locul unei publicații în istoria presei se deslușește prin raportarea ei la conjunctură. Că acum se tipărește la Cluj o revistă de cultură cu numele de Echinox nu e o știre.

Pentru a desluși dacă în vara lui 1988 am fost la Taormina, în Sicilia (în 2015, făcînd aici un popas, nu am reușit să-mi amintesc nimic din cele două zile de călătorie de acum 33 de ani), am mers la BAR și am luat la mînă colecția revistei Teatrul din 1987 pînă în 1988. Număr de număr verificînd, mi-a sărit în ochi uriașul spațiu tipografic sacrificat comandamentelor politice ale momentului. În chip fatal, fiecare număr conține un soi de editorial nesemnat...

Puțini dintre cei interesați cît de cît de personalitatea sau, mă rog! de persoana mea, știu că am fost, printre altele, și redactor șef al revistei Echinox. Și eu uitasem amănuntul acesta și, prin urmare, în CV-ul profesional n-am trecut, printre publicațiile făcute sau refăcute, Echinox, legendara revistă de cultură de la Cluj-Napoca. Mi-a reamintit acest adevăr o întîmplare petrecută cu doi ani în urmă, cînd frecventam zilnic Biblioteca Academiei Române, fără să-mi imaginez că va veni o vreme...

Potrivit Carnetului de muncă, așa cum i se spunea la vremea respectivă Cărții de muncă de azi, pe 1 februarie 1990, am demisionat de la revista Teatrul. Ordinul de acceptare a demisiei, purtînd numărul 60, a fost semnat de Andrei Pleșu pe 8 februarie 1990. Nu știu în ce zi mi-am strîns lucrurile și am plecat pentru totdeauna de la sediul revistei. Sediu în care nu m-am mai întors niciodată în cei treizeci de ani trecuți de atunci. Nici nu știu dacă revista Teatrul mai apare și dacă da, unde își are sediul.