Revista Echinox – un rezultat al demonstraților studențești de protest din 24 decembrie 1968

Despre revista Echinox s-au scris multe articole, ba chiar și cîteva cărți; una reprezentînd o antologie de texte. La ora actuală, Echinox, subintitulată Revistă de cultură a studenților din Universitatea Babeș-Bolyai, apare sub egida Fundației Culturale Echinox. N-am nici o îndoială că e o publicație culturală remarcabilă. Asta nu înseamnă că Echinox de acum se poate compara ca importanță cu Echinoxul din anii de dinainte de 1989. Locul unei publicații în istoria presei se deslușește prin raportarea ei la conjunctură. Că acum se tipărește la Cluj o revistă de cultură cu numele de Echinox nu e o știre. Că în februarie 1969 apărea la Cluj revista de cultură Echinox – e o știre. Pentru că una e ca o publicație de ținuta și conținutul Echinoxului să apară în 2021 și alta e ca ea să apară în 1969.

Pentru că – și o spun cu toată responsabilitatea – apariția în februarie 1969 nu numai la Cluj, dar și în România, a unei reviste ca Echinox e pur și simplu un miracol.
Un miracol datorat unui eveniment în premieră în istoria regimului comunist:
Demonstrațiile studențești de protest din 24 decembrie 1968.

Să mă explic.
Scrierile și zicerile despre Echinoxul de început convoacă o bogăție de amănunte. Cum se alcătuia un sumar, cine publica, cine colabora, cum se împărțea revista între limba română, limba maghiară și limba germană, cît de important era să-ți apară semnătura în Echinox.

Nu se dau însă amănunte despre cine era editorul revistei.
Editorul revistei nu e nici Consiliul Culturii și Educației Socialiste, nici Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj, nici măcar Universitatea Babeș-Bolyai. El, editorul, ni se dezvăluie din caseta redacțională a primului număr: „Echinox. Revistă studențească de cultură. Organ al Uniunii Asociațiilor Studențești din Universitatea «Babeș-Bolyai»”.

Intervențiile publice dedicate organizării studenților în regimul Ceaușescu folosesc cu precădere sintagma Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști (CUASCR) pentru a desemna organizația care-i cuprindea pe studenți. Pînă în 1971, studenții erau organizați la nivel de facultăți, institute de învățămînt superior, centru universitar și pe țară în Asociații studențești. Pe institute de învățămînt superior erau Uniuni ale Asociațiilor Studențești (UAS). Așa se explică de ce Echinox apare ca Organ al UAS pe Universitate și nu ca organ al UASC pe Universitate. Conducerea era asigurată de un Consiliu al Uniunii Asociațiilor Studențești (CUAS) Aceste asociații aveau un profund caracter sindical. În 1971, o dată cu Înghețul, Asociațiile se politizează devenind ale Studenților Comuniști. Echinox a apărut în perioada cînd Asociațiile pe Universitate nu deveniseră ale Studenților Comuniști. Apelînd la termenul de mogul, cel al revistei Echinox era CUAS pe Universitatea Cluj. Subvenționarea era asigurată de Ministerul Învățămîntului, care repartiza Universității din Cluj, pentru activitățile CUAS, o sumă de bani. Din punct de vedere al controlului, Echinox se supunea doar CUAS pe Universitate. În realitate, atît apariția cît și controlul revistei depindeau de Comitetul de partid pe Centru Universitar. Și, avînd în vedere atenția acordată studenților la vremea respectivă, Echinoxul intra și în preocupările Comitetului Municipal Cluj Napoca al PCR, ba chiar și ale Comitetului Județean al PCR.

Spun asta, pentru că miracolul numit Echinox ar fi fost imposibil fără complicitatea conducerilor de partid la nivel de Cluj.

Echinox, revista de cultură, faimoasă în întreaga țară, concurentă a marilor reviste culturale de la Steaua din Cluj, pînă la România literară din București, era o revistă studențească!

O revistă studențească al cărui prim număr apare nu întîmplător în februarie 1969. Pentru că Echinoxul e rezultatul unei decizii luate în decembrie 1968 de Nicolae Ceaușescu.

Cea de a înființa în centrele universitare, ca organe ale CUAS din instituțiile de învățămînt superior, alcătuite din studenți, publicații studențești. Echinox are astfel colege la Iași (Opinia studențească), la București (Universitas, Tribuna Studentului Economist). Decizia de înființare a revistelor studențești și prin asta de înființare și a revistei Echinox a fost luată într-un anume context istoric:
Cel de la finele lui 1968.

Studenții au spart vitrine pe Magheru

Constantin Boștină a fost printre altele secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu între 1980 și 1982. În 1968, era președintele Consiliului Uniunii Asociaților Studențești din Academia de Studii Economice, București.

În cartea sa în curs de publicare Am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu el face o dezvăluire de importanță istorică deosebită:

„Ne aflăm la începutul anului universitar 1968-1969. Existau multe neajunsuri care afectau mediul studențesc. Cele mai importante erau legate de lipsa de locuri în cămine și de felul în care se acordau bursele studențești. Erau mai degrabă revendicări cu caracter social. Fără prea multă încărcătură politică, în septembrie 1968, la începutul anului universitar, au existat cîteva proteste, nu prea semnificative ale studenților în fața Ministerului Învățămîntului, din cauza lipsei de locuri în cămine. A fost primul semnal dat de studenți că sunt nemulțumiți de ceea ce li se oferă. Nu se știe nici pînă astăzi cum, în 24 decembrie, dimineața, studenții au început să se agite, agitație care a crescut seara, mai ales la Politehnică, Universitate, Academia de Studii Economice, Construcții, Arhitectură, dar și la Teatru. Firește, agitațiile au pornit din complexele universităților, mai ales din zona Regiei. Primul impuls al studenților a fost să se deplaseze spre Ambasada Uniunii Sovietice în ideea că protestează împotriva invaziei din Cehoslovacia. Acesta era pretextul sub care demonstrau.

Liderii studenților, dar mai ales secretarii de partid, s-au implicat totuși pentru a-i opri, însă fără vreun efect prea mare.

La un moment dat, un nucleu semnificativ, s-a întors de la ambasada URSS spre Bulevardul Magheru spărgînd vitrine, răsturnînd mașini. La întrebarea pe care mi-ați pus-o, vă răspund cu toată sinceritatea. Poate erau și persoane infiltrate, poate că erau și agenți în civil ai instituțiilor de forță, care prin asemenea acte de violență, urmau să acrediteze ulterior ideea că au existat studenți care s-au comportat ca niște huligani. Nu am putut să îi identific nici atunci, nici ulterior.”

Despre o demonstrație de Crăciun în fața Ambasadei sovietice știam chiar de la vremea respectivă. Eram student la Filosofia din Cluj. Vestea ajunsese pînă la la noi, studenții, grație profesorilor noștri, mulți dintre ei activiști ai Comitetului Județean de partid. După decembrie 1989 m-am referit de mai multe ori la acest moment. Ziceam într-un interviu luat de Alecu Racoviceanu pentru numărul din 20 august 2018 al Evenimentului zilei:

„Puțină lume știe că, de Crăciun, a avut loc o demonstrație în fața ambasadei sovietice, mesajul fiind că nu vrem să pățim ca cehii. Ca să înțelegeți ceva din atmosferă, cred că atunci, cît de cît, ne-am întors împotriva rușilor.”

Mai multe amănunte am oferit în interviul acordat lui Ion Petrescu pentru o televiziune și publicat în Adevărul din 29 decembrie 2019:

„În cartea mea, «Comunismul a căzut în picioare!», unul dintre articole se numește «Nicolae Ceaușescu a avut dreptate, în disputa cu Gorbaciov». Gorbaciov voia un fier de… lemn. Adică, din punct de vedere comunist, Ceaușescu experimentase asta în 1968 – o injecție de democrație, într-un sistem dictatorial. Chiar a fost un moment în care noi am fost mai liberali decît praghezii. Primăvara de la București a fost mult mai liberală. Ceaușescu și-a dat seama că liberalizarea asta duce la căderea comunismului. Spre deosebire de Gorbaciov el făcuse deja experimentul. Puțină lume știe că, de fapt, Înghețul, nu are loc după vizita lui Ceaușescu în China. Înghețul are loc la începutul lui 1969. Și declicul a fost, puțină lume își amintește, demonstrația din decembrie 1968. După august 1968, Ceaușescu a încercat să țină lucrurile sub control, în sensul că nu se manifesta la noi antisovietisme, pentru că se știa că era un pretext. În decembri8e 1968, puțină lume mai știe că a fost o demonstrație de Crăciun, în fața ambasadei sovietice, neautorizată…”.

Pînă la lectura cărții lui Constantin Boștină, am văzut această demonstrație ca fiind de mică importanță, mai ales că din ce știam fusese organizată de un grup boem, zis al Oniriștilor, de la restaurantul Uniunii Scriitorilor.
De la Constantin Boștină aflu că demonstrațiile fuseseră mult mai mari și că erau studențești.

Doleanțele tinerilor hippie români

Despre aceste demonstrații s-a scris puțin după decembrie 1989. Am găsit însă pe Internet cîteva referiri. Pe site-ul feeder.ro din 22 decembrie 2018 am dat peste acest text:

„Protestele studențești de pe 24 decembrie 1968 – proiecție film
Aducem în atenția publicului un protest puțin cunoscut din timpul comunismului: demonstrația pentru libertate a studenților bucureșteni de pe 24 decembrie 1968. Aniversăm 50 de ani de la aceasta prin proiecția unui documentar unicat ce prezintă participanți, martori și istorici ai momentului respectiv. Ei rememorează atît desfășurarea evenimentului, cît și contextul în care acesta are loc. Proiecția este urmată de o discuție cu realizatorul filmului, Doru Ionescu.

Anul 1968 este marcat la nivel mondial de mișcări contestatare ce depășesc granițele Războiului Rece. Tinerii hippie se opun ordinii prestabilite din Statele Unite pînă în Uniunea Sovietică. Lagărul socialist este martorul demonstrațiilor din Polonia și experimentului Primăvara de la Praga, înăbușit prin invazia Cehoslovaciei de către țările Pactului de la Varșovia conduse de URSS. România nu participă la operațiunea militară, iar Nicolae Ceaușescu o condamnă categoric și cere «să se pună capăt amestecului în treburili altor state». Apare impresia că societatea noastră se deschide către Occident și, într-un anumit viitor, ne vom apropia de democrațiile vestice.

În această atmosferă, studenții de la Politehnica și Universitatea din București participă pe 24 decembrie 1968 la un marș spontan, prin care cer libertate de exprimare și credință. Pentru a-și demonstra bunele intenții, vor să colinde conducerea țării în ajunul Crăciunului. Sînt împiedicați de trupe scoase în pripă, ce reușesc să spargă manifestația, iar cei mai vocali sunt arestați. Liderii comuniști nu avuseseră nicio intenție să se apropie de modelul democratic occidental. Doleanțele tinerilor hippie români vor fi obținute de o altă generație de protestatari abia 21 de ani mai tîrziu printr-o revoluție cu multe victime, pe care o comemorăm tot în decembrie.

Vă invităm să aflați mai multe despre anul 1968 și demonstrația studenților bucureșteni într-un documentar ce aduce împreună participanți, martori și istorici. Intrarea și spiritul sunt libere. Vă așteptăm!”

Filmul invocat aici se intitulează Vacanță de Crăciun… cu Hippie End. El a fost difuzat la TVR, pe 22 decembrie 2018, ora 14.30 în cadrul emisiunii Adevăruri despre trecut. Pe site-ul TVR din 20 decembrie 2018, sub titlul 24/25 decembrie 1968: Vacanța de Crăciun cu Hippie-end, recomandarea emisiunii e însoțită de o substanțială prezentare a evenimentelor din 24 decembrie 1968:

„A fost odată ca niciodată, în istoria contemporană, un an – 1968 – cînd omenirea a părut să explodeze. O stare de grație a cuprins Europa, în contra ordinii sociale învechite. Nici Statele Unite ale Americii n-au trăit în liniște, în condițiile războiului din Vietnam.

Dincolo de dezideratele generației Hippie, tinerii s-au răzvrătit și și-au cerut dreptul la emancipare… Dar și la București a existat o noapte (Ajunul Crăciunului) cînd studenții s-au revoltat, un episod puțin cunoscut la noi (dar care este menționat în orice lucrare științifică despre comunismul din România).

La Clubul 303, ca și în alte locuri din București, studenții colindau, în cadru restrîns, pentru a nu deranja oficialitățile. Deși între cîntecele tradiționale erau abordate și cele de factură religioasă…

În paralel, din Grozăvești 2 (actualul complex studențesc Regie), în jurul orelor 23, după încheierea unui spectacol la Teatrul Podul, studenții chemau colegii din cămine să iasă la colindat… Alte surse pomenesc despre cantina din Grozăvești 1, unde n-a mai fost pîine la masa de seară, fapt care i-a scos pe studenți în stradă.

Puținele surse citate în presa românească de după 1989 precizează alte momente importante: studenții din Grozăvești au ajuns la căminele din bulevardul 6 Martie, lîngă Operă, acolo unde au colindat fetelor. Acestea derulau de la ferestre suluri de hîrtie igienică, iar băieții le dădeau foc. În continuare, la Piața Kogălniceanu, ar fi încercat să ridice pe sus cîteva automobile. Grupul crescuse substanțial, întinzîndu-se de-a lungul a 2-3 stații de troleibuz.

În fața Universității, cînd mulțimea a umplut piața, colindele au început să fie înlocuite cu diverse lozinci și revendicări – cea mai importantă fiind cererea vacanțelor de Crăciun, inexistente în programul școlar impus de Partidul Comunist. Studenților li se alătură alți bucureșteni. Se dansează a doua oară Hora Unirii, unii se urcă pe statuia lui Mihai Viteazul, apar însă și instigatori care pun în circulație alt gen de lozinci.

Arhivele Ambasadei Republicii Populare Polone în România, publicate de istoricul Adam Burakowski (în care există deopotrivă note de la Berlin și Moscova), sunt pline de amănunte ale revoltei studenților bucureșteni. Traseul coloanei de manifestanți face halte la Ambasadele Statelor Unite și ale Cehoslovaciei, pendulează între bulevardul Magheru și strada Dionisie Lupu, în aceeași idee pașnică de a colinda.

Manifestanții sunt talonați la vedere. Cînd încearcă să se abată și pe la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ei sunt blocați de trupe și vehicule ale forțelor de ordine. Se operează arestări. Singurul caz cunoscut azi este și cel mai grav. Împinsă să conducă manifestanții, studenta la Arte Ana Șincai va fi arestată, apoi internată la Boli Nervoase, ostracizată în provincie. După 1990, ea a povestit în presa centrală avataruri greu de închipuit.

Cei circa o sută de manifestanți rămași după împrăștierea din Piața Romană s-au mișcat în continuare spre Politehnica din strada Polizu, apoi căminele Grozăvești, în speranța că vor atrage alți studenți alături. Undeva, în Occident, se pare că există fotografii și înregistrări audio din zona Gara de Nord, ale unor ziariști străini, luate la primele ore ale dimineții.

Începînd cu ziua următoare, institutele de învățămînt superior au organizat adunări în care au luat poziție în contra tulburărilor așa-zise studențești. Totul demarat de liderul Partidului Comunist, Nicolae Ceaușescu și, în paralel, de cel al tineretului din România, Ion Iliescu. Aproape fiecare facultate și-a avut proscrișii ei – studenți exmatriculați, obligați să repete anul universitar. În emisiune sunt trecute în revistă amintirile studenților de la Fizică, ale celor de la IATC, cazul Adinei Nanu, reținută în momentul și în locul nepotrivite.

După 50 de ani, un episod din aparent singura perioadă fastă a regimului comunist, cînd studenții bucureșteni s-au revoltat și au demonstrat pentru libertate. Lozincile strigate au fost dure, la fel și repercusiunile… 24/25 Decembrie 1968 – o primă rație de libertate… urmată de vacanțe studențești de Crăciun și de Paști!”

Pe un alt site, fc.steaua.ro, e postat în 23 decembrie 2008 un text 1968-2008 Colinde împotriva comunismului în care protestele pleacă de la nevoia de a colinda:

„Miercuri, 24 decembrie 2008, invităm bucureștenii ce au conștiință să ni se alăture pentru a cînta, simbolic, colinde. Astfel, vom aduce mulțumirile noastre miilor de studenți care acum 40 de ani au transformat Bucureștiul, chiar și pentru cîteva ore, într-o insulă a libertății. Întîlnirea are loc la ora 18.00 la Borna «Kilometrul 0 al Libertății», în fața Teatrului Național și ține 15 minute.

 Protestele studențești din 24 decembrie 1968 sînt mai puțin cunoscute publicului larg, însă de ele își aduc aminte cu siguranță miile de participanți și… Ion Iliescu.

 Întîi, cîteva zeci de studenți de la Universitate s-au adunat la Facultatea de Drept pentru a cînta colinde, obicei interzis de regimul comunist. La lăsarea serii, numărul lor a sporit prin venirea politehniștilor și aseiștilor și au pornit în marș spre Universitate, iar apoi Piața Romană. A început să se audă strigătul «Libertate!» de care autoritățile se temeau cel mai tare. La Universitate, un protestatar s-a suit pe statuia lui Mihai Viteazul, ceea ce a declanșat bătaia milițienilor și riposta studenților. Ulterior, marșul a continuat pe Bd. Magheru spre Piața Romană, mulțimea ovaționînd Primăvara de la Praga în dreptul ambasadei Cehoslovaciei.

 A doua zi, a început represiunea: studenți căutați de Securitate, unii arestați sau închiși. Ion Iliescu, prim secretarul CC al Uniunii Tineretului Comunist, a înfierat «manifestarea huliganică și anarhică», «scandalul cu trompeta» și încercarea manifestanților de a ajunge la Ambasada Americană. Dizidenta Ana Șincai a fost judecată pentru «atentat împotriva puterii de stat» și internată la Spitalul 9.

 Pentru a preveni alte proteste, autoritățile au decis să trimită studenții în vacanța de iarnă, ce nu există în acea vreme. Astfel, a apărut vacanța de Crăciun în cadrul anului școlar universitar.”

Nicolae Ceaușescu a vrut să vadă ce nemulțumiri au studenții

Aceste consemnări confirmă dezvăluirea lui Constantin Boștină. Dezvăluire ca document capital, pentru că vine de la cineva din interiorul Sistemului.
Document capital, pentru că ne dezvăluie și ce s-a întîmplat după demonstrații la nivelul lui Nicolae Ceaușescu.

Scrie Constantin Boștină:

„În cursul nopții, spiritele s-au domolit. Dimineața, la ora 07:00, noi, președinții asociațiilor studenților, secretarii UTC, secretarii de partid și rectorii din învățămîntul superior, am fost convocați la Casa de Cultură a Studenților «Grigore Preoteasa». Iar acolo a venit Nicolae Ceaușescu.

Inițial, a luat cuvîntul Petre Enache, secretarul CC al PCR cu Propaganda și răspunzător de tineret și studenți, precizînd că este o convocare a conducerii superioare de partid, care este interesată să știe ce nemulțumiri au studenții.

Foarte interesant!
Mai mulți reprezentanți ai studenților au început să își spună păsul. Problemele legate de cămine, de faptul că nu erau invitați la dialog de către conducătorii instituțiilor de învățămînt superior, și așa mai departe.

În acest moment, eu am ieșit din front. I-am pus lui Nicolae Ceaușescu o întrebare, în calitatea mea de președinte al unei mari asociații: «Ce sunt eu? Reprezentantul studenților la rector? Sau reprezentantul rectorului în fața studenților?» La care Ceaușescu a spus: «Păi cum? Ești reprezentantul studenților la rector.» Am replicat: «Tovarășe secretar-general, noi nu suntem ascultați de rector, noi primim sarcini de la rector.» Nicolae Ceaușecu: «Cine e secretar de partid?». Era Constantin Enache. Ceaușescu: «Cum e la voi acolo, Enache?» Enache: «Păi, tovarășe, să vedeți că…». Ceaușescu: «Să fie clar, ei sunt reprezentanții studenților la rector și trebuie să fie ascultați.»”

Scandalul nu se încheie însă cu această întîlnire. Dovadă că mașinăria birocratică a regimului nu suporta ieșiri precum cea a lui Constantin Boștină, a doua zi îndrăznețul e chemat la ordine:

„S-a terminat dialogul scurt. Nicolae Ceaușescu a cerut să se facă, în fiecare instituție de învățămînt superior, o analiză foarte serioasă a modului în care sînt rezolvate problemele studenților și a modului în care se comunică cu aceștia. A solicitat elaborarea unui plan de măsuri.

 A doua zi dimineață, am fost invitat la Centrul universitar de partid București, de primul secretar al Comitetului de Partid. Mi-a cerut să fac o declarație scrisă prin care să explic de ce i-am pus întrebarea respectivă secretarului general al partidului și de unde m-am inspirat. Vă răspund la întrebarea legată de declarația scrisă. E clar că întrebarea pe care i-am pus-o lui Ceaușescu, i-a deranjat pe unii tovarăși de la Centru. În final, s-a dovedit un fapt pozitiv, că mi s-a cerut să dau o declarație scrisă, întrucît am creat, astfel, un document care, la vremea respectivă a circulat și a generat schimbări.

De fapt, toate problemele discutate erau în principal de natură socială: cantine, cămine, vacanțe și burse. Am avut o ieșire foarte corectă, spunînd că, grație PCR-ului, am beneficiat în noiembrie 1968 de o deplasare în țările nordice, Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda, pentru a participa la congresele studenților de acolo. Întîlnirea cea mai importantă a fost cu Olof Palme, care la momentul respectiv era ministru al Educației, iar ulterior a devenit prim-ministru. Și dacă vă amintiți, a fost asasinat. Foarte important, ca student, el a fost președintele Uniunii Studenților din Suedia. Acolo am văzut că studenții sunt reprezentați în consiliile profesorale, în senatele universitare și aveau drept de vot. Am văzut că erau organizate dezbateri la tribuna liberă, în centrul Stockholmului, unde oricine dorea să vorbească se ducea acolo și vorbea. Aceste dezbateri erau urmărite, monitorizate, iar unele idei se materializau. Și unele revendicări se rezolvau. Aveau reviste studențești. Cluburi studențești unde erau organizate distracții, dar și dezbateri.”

Rezultatul?

„În final, pentru studenții din universități și facultăți, a fost obținut dreptul de a fi reprezentați în consiliile profesorale, dar fără drept de vot, ca de altfel, și în senatele universităților. S-au organizat cluburi studențești. Așa a apărut și celebrul Club A, al Institutului de Arhitectură, Ion Mincu. La nivel național s-au organizat serii de dezbateri pe tema: «Studenții și filosofia marxist-leninistă». Dezbatere extrem de liberă, cel puțin pentru acea perioadă. La aceste dezbateri s-au lansat viitoare personalități importante ale României, cum este Ion Cristoiu sau Andrei Marga. Au început să apară cele mai importante reviste studențești, în mari centre universitare, dar și în universități.

1968 a însemnat un punct de injecție în ceea ce însemna activitatea universitară, dar în mod deosebit, în mișcarea studențească. 1968 a însemnat declanșarea unei preocupări foarte serioase a Partidului Comunist Român față de studenți. În plan social, a fost demarată dezvoltarea masivă a complexelor studențești prin construcția de cămine, cantine, dispensare și spații culturale și tabere pentru vacanța studenților.”

Demonstrațiile din 24 decembrie 1968 a pus în gardă conducerea PCR. Ca și în Franța, ca și în Cehoslovacia, în România studenții se dovedeau o forță de temut. Memoriile lui Constantin Boștină confirmă spaima regimului față de studenți. O spaimă care a marcat epoca Nicolae Ceaușescu, exprimată printre altele în atenția deosebită arătată studenților și acordarea unui grad de libertate presei studențești și de tineret.
Atunci s-au înființat și cluburile studențești.

Revistele studențești, înființate ca măsură de îmbunătățire a politicii față de studenți, luate în hotarele Primăverii de la București (1966-1971), au fost unul dintre cele mai importante fenomene ale regimului Ceaușescu în faza sa de început.

Studențimea era considerată o categorie socio-profesională de primă importanţă pentru partid

La un moment dat, despre acest fenomen am fost solicitat să răspund în cadrul unui interviu luat de Simona Ioana Cucuianu, autoarea unei cercetări despre revistele studențești. Interviul a fost publicat pe site-ul ecreator.ro din 27 iunie 2018. Reproduc cîteva fragmente:

„UASCR-ul funcţiona cum funcţionau şi alte instituţii, organizaţii ale sistemului ceauşist, cum ar fi Comitetul Central al PCR pentru Scînteia, conducerea Frontului Unităţii Socialiste pentru România Liberă sau pentru Scînteia Tineretului – CC al UTC, în calitate de patroni şi editori. Principiile de funcţionare nu difereau cu nimic de principiile de funcţionare ale presei mogulizate din România ultimilor ani. Locul «mogulului» de astăzi, care finanţează o publicaţie falimentară din punct de vedere, sigur, comercial, dar păstrată, din motive politice, îl ţinea, la vremea respectivă, în cazul revistelor studenţeşti, UASCR-ul. UASCR-ul era patronul, editorul Vieţii Studenţeşti şi revistei Amfiteatru, celor două reviste, iar pe plan local, editorul – editorul fiind cel care dădea banii şi comanda editorială – erau Consiliile UASCR pe instituții de învățămînt superior și centrele universitare respective. Exista sigur, la nivel de UASCR, o coordonare a acestor reviste studenţeşti de către secţia de propagandă şi presă a UASCR, a Consiliului UASCR de la nivel central, dar coordonarea directă şi finanţarea de la buget erau în patronajul CUASC pînă în 1971, CUASCR după 1971, din instituția de învățămînt superior. Ele finanţau aceste reviste care, sigur, nu erau pe profit, se făcea un buget, un plan de cheltuieli, dar şi de pierderi prin bugetul anual al instituțiilor de învățămînt superior.

De fapt, repet, nu preşedinţii consiliilor, comitetelor UASCR la nivel de centru universitar răspundeau. Se ajungea cu responsabilitatea uneori chiar şi pînă la Comitetul Judeţean de Partid. Pentru că, repet, studenţimea era, mai ales după 1968, după mişcările studenţeşti din vest, era considerată o categorie socio-profesională de primă importanţă pentru partid, mult mai importantă – studenţimea – chiar decît muncitorimea. Erau tineri, erau studenţi, şi partidul avea, cel puţin prin anii ’80, o politică specială față de student. Şi atunci revistele studenţeşti, care sunt înfiinţate în cadrul procesului de liberalizare a regimului de către Nicolae Ceauşescu, erau în atenţia chiar şi a partidului de pe plan local, nu numai a consiliilor pe centre universitare. (…)

S.I.C.: Vreau să vă întreb dacă ştiţi despre toată această reţea de reviste şi ziare din perioada comunistă a avut la origine un patent sovietic cu funcţie propagandistică?
I.C.: Nu. O asemenea aserţiune este o prostie. Nu. Revistele studenţeşti – nu mă refer la Viaţa Studenţească şi Amfiteatru – au fost înfiinţate în cadrul procesului de liberalizare a vieţii studenţeşti din România. A făcut parte din procesul de «primăvară bucureşteană» cum spun eu – ca şi «primăvara pragheză» – pînă în ’78. Sigur, ele au supravieţuit, şi în noile condiţii, dar ele, momentul de culme al acestor reviste a fost pînă în 1971 cînd au fost peste tot – cu unele… sigur, titlul, Convingeri Comuniste, Echinox, Opinia Studenţească – dar peste tot aceste reviste au fost pepiniere de talente, de îndrăzneală, chiar de manifestare studenţească. Nu aveau nicio legătură cu… nici măcar cu comunismul nu aveau nicio legătură. Deci în cadrul acestui proces s-au format.

S.I.C.: Deci ideea asta nu-i valabilă, Patentul Sovietic…
I.C.: Nu. N-are nicio legătură.

S.I.C.: Tînărul Leninist, a existat…
I.C.: Staţi un pic, faceţi o diferenţiere. Una sunt revistele profesioniste centrale – Tînărul Leninist era al UTC-ului, Viaţa Studenţească era a UASCR-ului, Scînteia Tineretului şi revistele studenţeşti care nu erau plătite. Deci redactorii respectivi, care lucrau la revistele studenţeşti nu erau angajaţi, nici măcar redactorul şef. Ele nu aveau nicio legătură cu… sigur că argumentul, cînd au fost înfiinţate, a fost că vor servi la educarea tineretului studios. Dar ele au fost create tocmai ca o un fel de… după ’68, ca un fel de soluţie găsită rapid de Ceauşescu la mişcările studenţeşti din decembrie 1968.

S.I.C.: Supapă…
I.C.: Da. Mişcările studenţeşti, studenţii, erau – spre deosebire de acum, cînd nu mai sunt nimic – erau considerate o categorie socio-profesională foarte primejdioasă pentru partid. Era o preocupare specială a partidului pentru studenţi, dar o preocupare în aşa fel încît să se respecte cît de cît specificul studenţilor. Şi conducătorii studenţilor de la nivel central sau la nivel local nu erau nişte imbecili. Cred că şi preşedinţii CUACR pe centre universitare erau, de regulă, studenţi foarte buni, sau asistenţi care fuseseră… deci, repet, pînă în ’71 erau o preocupare a partidului, a noii conduceri, ca studenţimea să beneficieze totuşi de un alt climat politic de conducere, de îndrumare, decît muncitorimea. (…)

S.I.C.: Care ar fi procentul maximal dintre cele trei caracteristici pe care le-am constatat eu – şi nu numai – ale presei studenţeşti din perioada comunistă? Cele trei caracteristici sunt informaţia, pseudoinformaţia şi propaganda.

I.C.: Revistele studenţeşti difereau. Adică unele erau culturale, cum de exemplu era Echinoxul, cred că şi Convingeri Comuniste. Altele erau mai gazetăreşti, cum era Opinia Studenţească, dar publicistică. Ele, fiind reviste, nu erau ca şi cotidienele, de informaţii. Nu transmiteau nicio informaţie. Erau, în general, totuşi, cvasiculturale. Oamenii de la revistele studenţeşti – mă rog, cu excepţia Opiniei Studenţeşti unde făceau reportaj, dar reportaj literar –, nu făceau gazetărie-gazetărie, în sensul că publicau ştirile. Nu se punea problema unei informaţii corecte sau incorecte, că nu se dădea nicio ştire. Se putea pune problema articolelor teoretice, de filozofie, de sociologie sau literare care se încadrau sau nu în propagandă. N-aş spune cele trei caracteristici – ca informaţie şi propagandă – aş spune raportul… aş înlocui informaţia cu scrisul liber. Nu, e la jumătatea drumului, adică, dacă ar fi să fac raportul între cele trei caracteristici aş spune că era şi o libertate de a scrie, dar era şi o constrîngere, repet, ivită pe de o parte, în perioada de liberalizare pe faptul că nu puteai să combaţi marxism-leninismul, puteai să-l interpretezi, iar încetul cu încetul, pe măsură ce s-a dogmatizat şi întreaga presă, în procesul de îmbătrînire al regimului Ceauşescu, sigur că atunci au început să apară mult mai multe articole de propagandă decît articole altfel.”

Rectorul confirmă că Echinox e o revistă a Cenaclului Echinox

Apariția Echinoxului își are rădăcinile în demonstrațiile studențești din 24 decembrie 1968.
Cu excepția a doua materiale (de mici dimensiuni) de pe pagina întîi, revista tipărită nu avea nici o legătură cu o publicație apărută în comunist.

Era o revistă de cultură.
Programul, publicat pe prima pagină, a primului număr, se intitula Juvenes dum sumus. Excepție făcînd cîteva sintagme – vezi „Trăim timpul unor mari prefaceri”, „națiunea noastră socialistă”, textul nu face nici o concesie publicisticii revoluționare:

„Juvenes dum sumus

Cel mai prețios capital al nostru este entuziasmul și tinerețea.
Trăim timpul unor mari prefaceri și nimeni nu are dreptul să renunțe la participarea sa activă în toate domeniile vieții națiunii noastre socialiste. Contribuția fiecăruia dintre noi poate fi hotărîtoare atunci cînd este vorba de încă un pas pe calea progresului social. Sîntem și ne considerăm angajați pe frontul grandioasei bătălii pentru viitor. Și de aceea considerăm că nimic nu este prea puțin atunci cînd ne adăugăm eforturile națiunii.

Sîntem o revistă a tineretului universitar și prima noastră datorie este să fim întotdeauna ecoul și purtătorul de cuvînt al miilor de tineri care trăiesc înalta temperatură a creației.

Misiunea noastră este aceea de a întregi profilul spiritual al intelectualilor în devenire, de a suplini în limita posibilităților golul creat de specializarea obligatorie și necesară.
Vrem să fim înainte de toate o revistă utilă și abia apoi o revistă care se vrea deschizătoare de drumuri.

Sîntem conștienți că vom rămîne tineri atîta timp cît vom fi în primele rînduri.
Această convingere este garanția pe care o dăm cititorilor.

Echinox”

Deși publicația e organ al CUAS pe Universitate, textul La început de drum e semnat de rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj, profesorul Ștefan Pascu și nu de președintele Consiliului . Adăugînd și salutul academicianului Costantin Daicoviciu, revista pare a fi editată de rectoratul Universității. Textul, intitulat La început de drum, dezvăluie că e vorba de o publicație a cenaclului Echinox și nu a CUAS pe Universitate:

„La început de drum

Urez studențimii clujene și revistei «Echinox» o perpetuă primăvară…
Acad. C. Daicoviciu

Mai întîi, a fost ideea, o idee frumoasă, o idee generoasă. I-a urmat inițiativa concretizării gîndului și apoi înfăptuirea proiectului frămîntat multe zile și poate nopți de mintea tînără și iscoditoare a celor dornici de a-și puncta trecerea prin universitate și cu alte înfăptuiri decît cele înscrise între obligațiile profesionale și obștești ale studențimii. S-a născut, astfel, Cenaclul literar al tinerilor prozatori și poeți ai universității noastre, pe care l-au numit Echinox.

Echinox-ul de primăvară fără îndoială și-a lărgit sfera de cuprindere, și-a extins preocupările asupra tuturor domeniilor cultural-științifice cultivate în Universitate, devenind, astfel, revista studențimii noastre, a întregii studențimi, română, maghiară, germană și de alte naționalități. Așa cum se cuvine! Cei ce lucrează împreună, în sălile de curs, în biblioteci, în laboratoare; cei ce se distrează împreună la excursii, spectacole, întruniri tinerești; cei ce gîndesc la fel și nutresc aceleași aspirații și sînt animați de aceleași idealuri, se cuvine ca împreună să ostenească și să se bucure de rodul ostenelii lor creatoare.

Revista Echinox a studențimii noastre pornește la drum, înmănunchind poezii și povestiri literare, cronici cu privire la mișcare de idei, la viața studențească de la noi și din alte părți ale lumii. Sînt cuprinse în paginile ei idei originale sau personalizate prin organizarea lor, din cele mai diverse domenii ale gîndirii umane. Se desprinde frămîntarea căutărilor tinerești, dorința de a înțelege, trecînd prin sita deasă a propriei judecăți actualitatea cultural-științifică, națională și internațională. Se intuiește în general maturitatea gîndirii la vîrsta adolescenței.

Sînt tot atîtea semne ce îndreptățesc încrederea celor preocupați de drumul pe care-și îndreaptă pașii tineretul, tot atîtea semne care răsplătesc grija cu care este înconjurat tineretul de societatea noastră socialistă, sacrificiile pe care această societate le face pentru a-l pregăti de a fi cît mai folositoare mîine poporului și țării, societății noastre socialiste.

Urarea noastră la început de drum nu poate fi decît una: să crească, să înflorească cît mai îmbelșugat revista ECHINOX și creația cultural-științifică a studențimii universității clujene!

Prof. Ștefan Pascu
Rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.”