Pentru a desluși dacă în vara lui 1988 am fost la Taormina, în Sicilia (în 2015, făcînd aici un popas, nu am reușit să-mi amintesc nimic din cele două zile de călătorie de acum 33 de ani), am mers la BAR și am luat la mînă colecția revistei Teatrul din 1987 pînă în 1988.
Număr de număr verificînd, mi-a sărit în ochi uriașul spațiu tipografic sacrificat comandamentelor politice ale momentului.
În chip fatal, fiecare număr conține un soi de editorial nesemnat (cel puțin la noi la Teatrul, se trăgea la sorți cine să-l scrie, fără să-l semneze, desigur), terenul arid al clișeelor, tributul plătit de noi faptului că mai apăream.
Titlurile mă scutesc de orice comentariu:
Un document de excepțională însemnătate; Congresul al IX-lea al PCR – moment hotărîtor în destinul socialist al patriei noastre; Un document fundamental pentru arta și cultura noastră; Spirit revoluționar, muncitoresc, în toate domeniile de activitate; Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român – moment fundamental în ampla operă de edificare a socialismului și comunismului în România; Congresul al IX-lea al PCR – Piatra de temelie a istoriei noastre moderne; Biruința spiritului revoluționar; Tezele pentru Congresul al XIV-lea al PCR, document programatic al Culturii noastre socialiste; Un vibrant mesaj pentru viitor; Sarcinile și indicațiile date de tovarășul Nicolae Ceaușescu, fundamente ale activității slujitorilor teatrului românesc.
Acest spațiu, pierdut pentru totdeauna din punct de vedere tipografic, diferă ca suprafață în funcție de împrejurări.
Cînd la nivel național nu e nici un eveniment gen An, Congres, Plenară, Conferință, binecuvîntat cu elogiul de Istoric, de Măreț, de Crucial, dădeam Partidului ce-i al Partidului doar la nivelul a două pagini de editorial.
Cînd se ivea un Eveniment, spațiul se lărgea brusc, pentru a atinge chiar și 10 pagini.
Un examen al profesionalismului pus în slujba Nimicului
Uitîndu-mă acum la colecția revistei Teatrul din decembrie 1987 (deși apar în casetă în numărul din octombrie 1987, abia numărul pe decembrie 1987, poartă amprenta personalității mele) îmi dau seama că Evenimentul ieșit din comun era, de regulă, Aniversarea Tovarășului.
Din acest punct de vedere, numărul pe ianuarie 1988, nimerit în plină Aniversare a lui Nicolae Ceaușescu la împlinirea vîrstei de 70 de ani, a fost pentru mine, care trebuia să-l alcătuiesc, un examen al profesionalismului pus în slujba Nimicului.
Coperta, deși poartă mai departe titlul Teatrul, devine afiș sărbătoresc:
Într-o cunună de lauri, un cerc roșu conține titlul:
Omagiu cititorului de țară nouă, eroului între eroii neamului.
Dintre cei care pe vremuri au patronat astfel de inițiative, azi sînt doar eu în activitate publică de ziarist.
Tînărul de azi, care n-a trăit acele vremuri, va fi înclinat să vadă în titlul de mai sus graba noastră de a-i dovedi lui Nicolae Ceaușescu fidelitatea, dacă nu chiar slugărnicia.
Aiurea!
Să urmărim mai departe Grupajul.
El cuprinde:
O întreagă pagină limitată la un titlu, cu înfloriturile de rigoare:
Aniversarea tovarășului Nicolae Ceaușescu.
Pe cealaltă pagină, tot sub forma de afiș, se răsfață următoarele înscrisuri:
„Genial arhitect al României moderne.
Din plaiurile noastre, legendare / Și-a împletit destinul cu poporul. / Prin faptă și prin gînd ne arată viitorul.
De om, revoluționar”.
N-aș putea depune mărturie ale cui sînt versurile astea, pe veci proaste.
Fie le-am luat din vreun autor mediocru, fie le-am clocit noi, la redacție.
Urmează trei pagini de comentariu redacțional, tipărit cu litere boldite, purtînd titlu Opera tovarășului Nicolae Ceaușescu fundament teoretic și practic al culturii și artei noastre socialiste.
Sub genericul Permanentul omagiu al artei, am publicat texte elogioase despre Nicolae Ceaușescu iscălite de oameni de teatru.
Dacă aș fi un anticomunist de azi, altfel spus un trăitor din pamflete de bolșevism întors pe dos, aș reproduce aici numele celor care au semnat, unele aparținînd unor vedete, împreună, desigur, cu stuchelile de rigoare.
N-o fac.
Chiar și acum, după decenii de la prăbușirea comunismului, îmi dau seama, după nume, că autorii erau directori de teatru și secretari de partid din teatru. Cînd acceptaseră funcțiile acestea știuseră că una dintre plăți consta în iscălirea de cîntări aduse tovarășului.
Toți semnau adeziuni cînd li se cereau (nu de noi, ziariștii, ci de activiștii de la Consiliul Culturii sau de la Capitală) dar, în același timp, se băteau ca teatrele lor să aibă spectacole necenzurate.
Cum obțineam adeziunile?
Să nu credeți că respectivii ne luau cu asalt, concurîndu-se la fericirea de a li se da numele sub o iscălitură.
Să nu uităm!
Sîntem în ianuarie 1988.
Semnele că șandramaua se duce dracului nu scăpau nimănui.
Douăsprezece pagini de text și poze găzduiesc grupajul:
Epoca Nicolae Ceaușescu – Epoca de înflorire a teatrului românesc.
Dacă scoți titlul, grupajul se dezvăluie ca un excelent studiu de istorie a unei perioade a teatrului nostru:
1965 – 1988.
Partea intitulată O nouă vîrstă a teatrului românesc a stîrnit scandal, deoarece din cele peste două decenii de retrospective unele spectacole și unii actori lipseau.
Au fost printre puținele pagini care au trezit interes în lumea teatrului. Cum actorii sînt de o vanitate fără cusur, mulți dintre cei omiși din retrospective ne-au pîrît la Consiliul Culturii.
Alte două pagini – Deschidere largă spre repertoriul universal – sînt și ele un truc prin care foloseam pretextul Aniversării Tovarășului pentru a trece în revistă capodoperele românești în materie de montare a repertoriului universal.
Cu Aniversarea Tovarășului se duc 28 de pagini.
În ianuarie era ceva și mai înspăimîntător decît Aniversarea Tovarășului:
Aniversarea Tovarășei.
Aniversarea Tovarășei chiar ne dădea bătăi de cap
Pagina 29 a numărului pe ianuarie 1988 e folosită ca pagină de gardă pentru paginile jertfite pe altarul Tovarășei.
Întreaga pagină 29 e consacrată titlului, scris cu o caligrafie sărbătorească:
Aniversarea tovarășei Elena Ceaușescu,
Eminent om politic, savant de prestigiu mondial.
Despărțite de un rînd de lauri grafici, se rostuiesc versurile:
„Din brazi înalți, din murmur de izvor Al dragostei elogiu prinde rază Cu flacăra științei, Ea veghează Al păcii ideal nepieritor.”
În cazul Tovarășei, strădania a fost mult mai mică decît în cazul Tovarășului.
Ne-am mulțumit să colectăm și să publicăm adeziuni semnate de personalități culturale cu funcții în partid și-n stat.
Așa cum am mai scris, ca și la SLAST, la Teatrul, Tovarășa mi-a dat mari bătăi de cap.
Dacă la Tovarășul, mai aveai ce să scrii și te puteai convinge că, la cîte a făcut și-a dres, merită un elogiu, la Tovarășa, lucrurile se complicau al dracului. Elena Ceaușescu avea, desigur, funcții în partid și-n stat. Nu erau însă funcții publice de nivelul lui Nicolae Ceaușesc. Nicolae Ceaușescu înfăptuise multe lucruri cunoscute ca fiind ale lui. Tovarășa înfăptuise și ea ceva. Da, dar ele nu beneficiaseră de recunoaștere oficială.
O directoare de teatru bucureștean scria sau, mă rog, semna aceste rînduri:
„Aducem de asemenea un omagiu de aleasă stimă și calde mulțumiri tovarășei Elena Ceaușescu, pentru grija deosebită pe care o acordă artei și făuritorilor ei, pentru a statua un respect al valorilor și al demnității muncii creatoare.”
Mai înainte, autoarea îi mulțumea lui Nicolae Ceaușescu „pentru trasarea direcțiilor de dezvoltare a artei”.
Desigur, trasările lui Nicolae Ceaușescu puteau fi puse la îndoială în materie de mulțumire din partea oamenilor de artă și cultură.
Da, dar Nicolae Ceaușescu chiar trasase direcții!
Minciuna mulțumirilor era pe jumătate minciună.
În cazul Elenei Ceaușescu, n-aveam nici o dovadă că acordase o „grijă deosebită artei și făuritorilor” ei pentru a i se mulțumi.
Minciuna era întreagă!
Sub semnul Aniversării – a Lui și a Ei – numărul din ianuarie 1988 publică apoi trei grupaje care și-ar fi găsit locul și într-un număr obișnuit:
Teatrul în Cetate, Față-n față: producători și beneficiari.
La vremea respectivă se practica pe scară largă – și cu succes – relația dintre teatrele bucureștene și marile platforme industriale din Capitală. Pe baza unei înțelegeri prealabile, teatrele bucureștene susțineau spectacole pe marile platforme sau organizau la sediu spectacole special dedicate oamenilor muncii.
Grupajul radiografiază relația dintre Teatrul Național București și Întreprinderile din sectorul 2 al Capitalei, dintre Teatrul Giulești și Întreprinderea de Confecții și Tricotaje București, dintre Teatrul Bulandra și Consiliul UASCR pe București.
Ancheta convoca pe directorii teatrelor respective și pe secretarii de partid sau cu propaganda din întreprinderile cu pricina pentru a comenta relația.
Din punctul meu de vedere de azi, deși în ianuarie 1988 pusă sub semnul militarismului revoluționar cerut de Nicolae Ceaușescu artei și Culturii, inițiativa era una excelentă. N-ar strica, de exemplu, ca și azi teatrele să stabilească o relație permanentă cu colectivele de oameni ai muncii.
Chiar dacă azi locul unei platforme industriale l-ar lua o platformă comercială gen, Carrefour Băneasa.
Grupajul Festivalul Național „Cîntarea României” poartă un titlu înșelător.
El se ocupă de
Teatrul studențesc – școală a vieții și meseriei de actor.
Descoperiți și afirmați la Teatrul studențesc Podul, răspund anchetei Mihai Gruia Sandu, Simona Măicănescu, Stelian Nistor, Ovidiu Bose Paștina, Gheorghe Visu, Claudiu Bleonț, Adrian Titieni – personalități de excepție ale generației tineri de actori.
De ce trudeam la astfel de grupaje?
Am fi putut rezolva comanda politică încropind pur și simplu treizeci de pagini de bla-blauri.
Voiam să mă afirm în fața șefilor de la Partid și de la Consiliul Culturii?
Nici vorbă.
Șefii știau că sînt un excelent profesionist. Față de antipatia Tovarășei nu puteam face nimic. Nici măcar Constantin Mitea, consilierul cu presa al Tovarășului, care mă știa, nici măcar Nicu Ceaușescu, și el cu o părere bună despre mine ca ziarist.
Apoi, ar fi fost o prostie să cred că un grupaj mai aparte m-ar fi propulsat în vreo funcție mai înaltă.
În 1988, regimul Ceaușescu intrase deja în catalepsia realităților agonice. Rutina definea toate deciziile și toate pozițiile. Cei de la Partid, cei de la Consiliul Culturii își dădeau seama că dintr-o revistă de Teatru lunară de 100 de pagini, 30 sacrificate pe altarul propagandei tembele era prea mult, era o enormitate.
Drept urmare, îi interesa doar ca revista să conțină partea de jertfă propagandistică.
Le era indiferent dacă aceste pagini mărturiseau un efort profesional sau un Lasă-mă să te las.
Scoatem din ecuație intenția mea de a mă afirma cu astfel de inițiative.
Și chiar dacă grupajul ar fi atras atenția cuiva, mă aflam în dizgrația Tovarășei.
Pe motive personale, și nu profesionale, după ce mă pîrîse la ea Poliana Cristescu, nefericita noră a Elenei Ceaușescu.
Nici abnegația mea față de Nicolae Ceaușescu nu putea fi luată în calcul. La vremea respectivă era practic imposibil să dovedești abnegație față de Nicolae Ceaușescu. Abnegația duce la inițiative, la originalitate. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu exclude așa ceva.
Interesul cititorilor nici nu poate fi luat în discuție.
Explicația trebuie căutată în profesionalismul de gazetar.
Aveam de abordat un subiect:
Aniversarea lui Nicolae Ceaușescu.
Putea fi la fel de bine și un atentat terorist.
Acest subiect trebuie abordat cu efortul de a fi original, de a născoci drăcovenii gazetărești.
Desigur lucram cu o materie cumplit de refractară la invenția gazetărească.
Dar tocmai exercițiul ăsta, făcut ani întregi, mi-a dat îndemînarea postdecembristă de a face gazetărie de tiraj.
Cînd ai făcut din rahat bici se înțelege ușor cîte lucruri poți face cu un bici!