Anticomuniştii contracost din anii postdecembrişti s-au străduit să ne înfăţişeze pe noi, ziariştii din presa de dinainte de 1989, ca pe niște activişti de raion, fremătînd de nerăbdare ca să scriem şi să publicăm texte propagandistice.
O asemenea imagine-clişeu, înrădăcinată în conştiinţa tinerei generaţii, care n-a trăit vremurile respective, intră în conflict flagrant cu o realitate postdecembristă de necontestat:
După 1989, presa democratică profesionistă a fost întemeiată şi dezvoltată de noi, cei care lucraserăm în presa comunistă.
Explicaţia succesului de public al Cotidianelor şi săptămînalelor înfiinţate sau conduse de „foşti“ cum ni se spunea la vremea respectivă, trimite la o realiate greu de conceput de anticomunişti, dar şi de mulţi tineri:
Imensa majoritate a celor care au lucrat în presa comunistă după 1965, anul începutul de comunism liberal în România, erau profesionişti ai scrisului. Obligativitatea de a fi absolvit o facultate (nu neapărat cea de Ziaristică, de la Ştefan Gheorghiu), numărul mic de publicaţii, dar, mai ales, formula de intrare într-o redacţie (era obligatoriu să fi fost colaborator mai întîi) au făcut ca ziariştii – de la redactor pînă la redactor-şef adjunct –să fie profesionişti prin excelenţă.
Orice profesionist al scrisului se defineşte prin obsesia de a avea succes de lectură.
Textele strict propagandistice erau, din acest punct de vedere, moarte curată pentru un ziar.
Aşa se explică, poate, de ce la şedinţele de sumar pe care le aveam zilnic la Scînteia tineretului întrebarea pusă de adjuncţi şi şefii de redacţii era următoarea:
Dar de citit ce avem în numărul de mîine?!
De citit însemna materialele care şi azi, în toiul presei libere şi independente, fac tirajul oricărei publicaţii:
Ştiri, reportaje, anchete despre faptele senzaţionale ale vieţii de fiecare zi.
Cum multe dintre prozele mele satirice se petrec pe vremuri, în anii comunişti, am citit şi fişat, un timp, materialele dedicate de Scînteia anilor 1973-1974 vieţii cotidiene, vieţii fireşti, fără nici o legătură cu viaţa artificială din textele propagandei de partid şi de stat.
Oficios al PCR, Scînteia anilor 1973 – 1974 dă peste margini de texte oficiale.
Ample relatări ale vizitelor de lucru ale lui Nicolae Ceauşescu, ştiri şi reportaje despre primiri de oaspeţi străini sau despre călătorii în străinătate.
Acestor materiale oficiale li se adaugă materialele zise şi de serviciu: editoriale, anchete despre realizarea cincinalului în patru ani şi jumătate, reportaje despre fel de fel de bătălii: pentru recoltat, pentru arat şi însămînţat, pentru culesul viilor, pentru îndeplinirea planului.
România anilor 1973 – 1974.
Regimul Ceauşescu a ajuns la jumătatea drumului său de 20 de ani de la debutul strălucit din 1965 la prăbuşirea sîngeroasă din 1989.
Regimul e departe de Liberalismul anilor 1965 – 1971.
N-a ajuns încă la dictatura posomorîtă şi monotonă de după 1980.
În consecinţă, textele oficiale (relatări ale vizitelor de lucru ale lui Nicolae Ceauşescu – documente de partid şi de stat, Comunicate privind popasurile unor delegaţii străine în România) nu acoperă complet, asemenea unei calote de mediocritate, întreaga suprafaţă tipografică a unui număr al Scînteii.
Citind şi fişînd oficiosul PCR din 1973-1974 descopăr ici-colo, ca nişte oaze promiţătoare cu cititorii, rubrici în care se regăseşte şi o altă Românie decît cea a dragostei faţă de Partid şi a entuziasmului faţă de îndeplinirea sarcinilor la locul de muncă:
Fapt divers, Din instanţă în ochii opiniei publice, Ne scriu cititorii.
România anilor 1973 – 1974 era un stat în care funcţionau din plin Miliţia, Procuratura şi Tribunalele.
Alcătuită din oameni, România acelor ani avea pe lîngă eroi ai muncii socialiste şi fruntaşi în producţie, tovarăşi şi tovarăşe, ţesătoare conştiincioase şi sătence cu idealuri revoluţionare, şi hoţi, criminali, violatori, curve, escroci, escroace, beţivi şi delapidatori.
De această parte a românilor se ocupau Miliţia, Procuratura şi Justiţia.
Cum se ocupa presa de ei?!
Într-o măsură infinit mai mică decît se ocupa de ei Miliţia, Procuratura şi Justiţia.
Tinerii de azi, unii dintre ei născuţi în democraţie, nu-şi pot imagina un număr de ziar fără o crimă, un proces, un viol şi o televiziune de ştiri fără un accident.
Crimele, violurile, furturile, scandalurile, accidentele ajungeau în presa din anii 1973 – 1974 într-o proporţie urieşesc de mică prin raportare la prezenţa lor în realitate.
Faptul divers era unul dintre locurile în care cititorul de Scînteia găsea şi altceva decît o realitate arzînd la înalta temperatură a Revoluţiei.
Ce era Faptul divers?
O rubrică pe care Scînteia se străduia s-o publice zilnic (se străduia – spun, deoarece erau şi situaţii cînd reportajele despre Ceauşescu aruncau din pagină biata rubrică, alcătuită din textele mici, de mărimea unor note, redactate în redacţie după corespondenţele primite din ţară).
Constituia Faptul divers o oglindă autentică a României infracţionale?
Şi da şi nu.
Citind şi fişînd Faptul divers publicat pe parcursul anilor 1973 – 1974 am remarcat următoarele:
Faptele cumplite ale realităţii îşi găseau loc cu greu în Scînteia de la vremea respectivă.
Din cînd în cînd, apăreau note despre cîte o crimă (redusă la o singură victimă) sau cîte un viol (relatate cu maximă pudoare).
Crime multiple, accidente cu mai mult de un mort, explozii, din neglijenţă, jafuri, violuri în grup nu existau în România dacă ar fi să ne luăm după Faptul divers.
Din acest punct de vedere rubrica nu ne spune mare lucru despre adevărata infracţionalitate din România acelor ani.
Dacă ar fi să întocmesc un top al infracţiunilor după frecvenţa lor la Fapt divers pe primul loc s-ar situa o infracţiune ale cărei resorturi nu ţin de socialism, ci de tembelism:
Urcarea la volan a unui cetăţean care habar n-are să conducă.
Maşinile proprietate personală fiind într-un număr mult mai mic decît azi, contravenienţii se urcau la volanul maşinilor care aparţineau, de regulă, instituţiilor de stat.
Pe locul al doilea, anunţînd să-l ocupe pe primul, se situează umblatul cu maşina instituţiei de-a lungul şi de-a latul ţării în interes strict personal.
Ajungem astfel la o categorie de infracţiuni pe care tînărul cititor de azi nu le înţelege.
E vorba de infracţiuni provocate de realitatea economiei de stat:
Folosirea mijloacelor întreprinderii în interes personal, delapidarea, pitirea mărfurilor sub tejghea, vînzarea preferenţială, proasta aprovizionare.
Nu cred că vreun cititor tînăr ar putea înţelege satisfacţia jurnaliştilor de la Scînteia de a surprinde o vînzătoare de la Alimentara spunînd că n-are bulion în timp ce borcanele stau în magazie.
Să presupunem însă că un cititor al Scînteii din 1974 ar fi proiectat în anul de graţie 2021.
Credeţi că el ar înţelege infracţiuni precum votul multiplu, mita electorală şi ruperea reciprocă a afişelor electorale?