Despre cum am trăit eu Evenimentele din decembrie 1989 am povestit întîia oară în interviul de o carte acordat lui Constantin Iftime în 1993 sub titlul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, apărut la editura Contraria.
Nu prea m-am omorît în postdecebrism cu mărturiile mele despre acele zile, deși între noi fie vorba ele au valoare de document istoric:
Aparțin unui jurnalist din presa comunistă caracterizat și pe vremea aia de notele definitorii ale profesionistului din domeniu:
O curiozitate bolnăvicioasă; nevoia de descoperi ce se află în spatele aparențelor; lipsa patimii pro sau contra în privirea asupra lumii; credința, deseori exagerată, că trăiesc pe viu Istoria.
Interviul din 1993 a fost, grație și lui Constantin Iftime, o excepție în destinul meu de martor al Evenimentelor din decembrie 1989. I-am povestit interlocutorului că în plină tulburare a mersului lumii mă întrebam mereu Cine e în spatele afacerii?
Știam din Istorie că nu există căderi de regimuri în urma unor revolte spontane cum deja pretindea a fi Lovitura de stat din decembrie 1989, că totdeauna – și mă gîndeam imediat la Revoluția franceză – masele au fost conduse și deseori manipulate de forțe aflate în culise, că spontaneitatea era pur și simplu o aparență, în realitate faptele desfășurîndu-se după un scenariu bine întocmit.
Răspunsul la întrebarea Cine e în spatele afacerii? l-am primit pe 22 decembrie 1989, la ora 14, cînd a apărut la televizor Tovarășul Iliescu, care ni s-a adresat cu Stimați tovarăși, de parcă pe micul ecran s-ar fi ivit un Nicolae Ceaușescu mai tînăr și, evident, transformat peste noapte în comunist cu fața umană. În acea clipă am realizat că asistam la o schimbare de echipă în interiorul sistemului comunist, una dintre acele schimbări impuse de Moscova în toate conducerile din Lagărul socialist după venirea unei noi echipe la Kremlin. Echipa gorbaciovistă îl înlocuise pe comunistul dogmatic anti-sovietic Nicolae Ceaușescu cu comunistul liberal prosovietic Ion Iliescu.
Cînd și cum mi-am dat seama că nu e o schimbare de regim, ci de echipă
Într-un fel mă bucuram.
Ion Iliescu era prin imaginea de pînă atunci garanția că regimul comunist se va liberaliza cît de cît sub semnul perestroikismului ajuns pînă la noi de la Moscova ca un regim în care presa se bucura de o libertate mult mai mare decît se bucurase presa noastră în ultimii ani ai lui Ceaușescu.
Convingerea că nu e nimic nou în materie de regim mi-a fost întărită de o scenă povestită de mine în interviul din 1993:
„Era o nebunie în Bucureşti. Toată lumea se căţăra pe orice mijloc de transport şi striga: «Victorie!» Dar, alt lucru interesant. Urcînd pe lîngă Academia Militară – încă nu începuseră teroriştii –, un cetăţean distribuia gratis «Libertatea». Am deschis şi cînd am văzut pe prima pagină editorialul lui Stelian Moţiu «Jos Ceauşescu!» şi o poezie de Mihai Bărbulescu, ceva tot cu «Jos Ceauşescu!», am fost convins că nu e nimic nou.”
La vremea respectivă m-am mulțumit să arunc o privire asupra ediției speciale, date pe gratis în Capitală.
Întîmplarea face că timp de 30 de ani, deși m-am preocupat de Evenimentele din decembrie 1989, nu mi-a trecut prin cap să cer la sală, la Biblioteca Academiei, numărul respectiv din Libertatea. Cred că m-a oprit și credința că primele numere postdecembriste ale ziarelor comuniste nu ajunseseră în depozitele BAR. Cine din tipografie să se gîndească să le trimită la BAR dînd curs legii Depozitului legal în balamucul Teroriștilor?
Citind în Rechizitoriul Parchetului din Dosarul Revoluției despre rolul presei în crearea și întreținerea psihozei teroriștilor, m-am decis, în Ajunul Crăciunului din 2019, să cer din depozit Libertatea, Scînteia Poporului, România liberă și Tineretul liber, cele patru cotidiane trecute peste noapte de la ceaușismul cel mai grețos la anticeaușismul cel mai penibil. Spre surprinderea mea, deși era ajunul Crăciunului – zi scurtă la BAR –, cele patru colecții din decembrie 1989 mi-au fost aduse la masa de lucru mult mai repede decît mă așteptam.
Firește, de cum am primit Libertatea, m-am apucat de cele două texte care mă izbiseră în 22 decembrie 1989. La vremea respectivă nu luasem cunoștință de conținutul lor. Mă concentrasem pe semnături. Cu Stelian Moțiu lucrasem la Viața Studențescă, el ca redactor-șef, eu ca adjunct, după ce fusese trecut pe linie moartă de la UASCR pentru abateri de la morală. Un personaj fascinant acest Stelian Moțiu, dispărut dintre noi, cu care m-am înțeles perfect în asigurarea unei reviste profesioniste, dar mai ales îndrăznețe. După plecarea mea la Scînteia tineretului, a avut loc scandalul – creat de Securitate – al poeziei cu Motanul Arpagic, publicată de Ana Blandiana în Amfiteatrul condus de Stelian Moțiu. Ca urmare, Stelian Moțiu a fost trimis la Informația Bucureștiului. Nu-l credeam pe Stelian Moțiu altfel decît un activist luminat. Semnătura sa ca editorialist în primul număr al Libertății îmi spunea că tot ai noștri erau la Putere, chiar dacă ai noștri erau comuniștii cu fața umană.
Mihai Bărbulescu semna poezia de pagina a doua. Mihai Bărbulescu era unul dintre poeții la care apelam în disperare de cauză pe vremea SLAST pentru a-mi scrie o poezie despre Tovarășa. Despre Tovarășul mai găseam mușterii. Despre Ea însă nu prea găseam. Mihai Bărbulescu era printre puținii care răspundea comenzii. Nu pentru că o iubea pe Tovarășa, ci pentru că poeziile despre ea se plăteau la maximum de tarif. Acum Mihai Bărbulescu semna o poezie împotriva Ceaușeștilor. Pe 24 decembrie 2019, în Ajunul Crăciunului, parcurg în fine cele două texte, asupra cărora nu m-am aplecat timp de 30 de ani. Textul lui Stelian Moțiu se intitulează Victorie! Îl redau aici și ca dovadă a eternei năpîrliri a presei:
„Victorie!
Clipa cea mare, clipa așteptată atîta amar de vreme de poporul român, de 23 de milioane de oameni a venit! Să o numim așa cum se cuvine și cum sîntem datori să o lăsăm în memoria urmașilor noștri: clipa libertății! Mai cu seamă să învățăm că această cucerire istorică, această izbîndă atît de greu plătită, această minune extraordinară care ni se întîmplă fiecăruia dintre noi se cere să o păzim, prețuind-o cum se cuvine, apărînd-o de oricine ar putea crede că ar mai putea întoarce vreo clipă mijloacele violenței, ale pumnului izbit cu putere în masă, sau ale cuvîntului rostit cu ura înfiorătoare a puterii fără limită.
Să învățăm că libertatea pe care am cucerit-o se cere făurită.
Că această libertate o vom putea avea și o vom putea lăsa vremurilor viitoare numai dacă vom ști să lucrăm împreună la ființarea ei, repectîndu-ne, învățînd în relațiile noastre toleranța, climatul încrederii cu dimensiunea fundamentală a raporturilor ce se instituie între noi ca oameni, ca țărani, ca muncitori și intelectuali, ca studenți sau soldați, ca români.Pe străzile capitalei României libere se rotește iarăși ca în vremurile de înălțătoare mîndrie patriotică luminoasă și mîndră HORA UNIRII. Milioane și milioane de oameni din țară învață iarăși să cînte și să vorbească românește. Să fim demni de aceste clipe istorice comportîndu-ne la înălțimea lor. Muncind și trudind pentru ca libertatea care astăzi își arată zorii să rodească pentru binele fiecăruia dintre noi. Pentru binele poporului român!”
Spre cinstea lui, Stelian Moțiu – trebuie să recunosc – semnează un text dovedind o anume o prudență în manifestarea tipică năpîrlirii. Autorul evită pamfletul anti-Ceaușescu, dar și entuziasmul delirant din alte texte publicate în 22 decembrie și multe zile la rînd după aceea de confrații de breaslă.
Cum se fac poezii de ocazie anti Ceaușescu
După ce descopăr că Libertatea e Ziar al Frontului Renașterii Naționale (la 14, cînd s-o fi început lucrul, se știa de Frontul Renașterii Naționale, formulă avansată de cineva la întîlnirea de la CC de după 17, 22 decembrie 1989, eliminată în favoarea Frontului Salvării Naționale?), dau pe pagina a doua peste poezia lui Mihai Bărbulescu:
„Trăiască libertatea Pentru sîngele celor ce-au căzut pentru noi, Pentru lacrima strînsă sub pleoape de ani Pentru ziua aceasta, cu adevărați eroi – România, poporul, liberi, demni, suverani Liberi să spunem ce credem, ce suntem Liberi să iubim și să ne creștem copiii Liberi să strigăm – Jos Tirania Acelor ce forța, corupția, pumnii Le foloseau în discursuri pompoase Să aibă ei totul, pe mese luxoase Să fim solidari, români, este ceasul Cînd neamul se-așează în albia lui Aprindeți în suflete candele, glasul Poporului liber răsune de-a pururi”
Prin nimic deosebită ca valoare de poeziile despre Tovarășa, publicate în SLAST. Scrisă însă repede, pe picior, îmi dau seama, amintindu-mi că Tiranul plecase la ora 12.06 și că se decisese (de cine?) apariția Libertății în locul Informației.
Pe prima pagină, în dreapta, paralel cu textul lui Stelian Moțiu, un text de tip afiș, tipărit cu litere de o șchioapă:
„Cetățeni!
Frați români!
Am învins!
Tiranul a fost învins!”
Un text care, spre deosebire de cel semnat de Stelian Moțiu, tocmai pentru că e nesemnat, își permite să delireze cațavencist:
„Ceaușescu și clica lui odioasă au fost înlăturați de voința și puterea poporului!
PUTEREA ESTE ÎN MÎINILE POPORULUI!Asasinii vor fi pedepsiți! Pentru toate crimele lor sîngeroase, de acum și de ani întregi de zile, ani de mizerie morală și materială, de beznă și suferință.
Să ne cinstim eroii, uciși în aceste zile de neuitat pentru istoria neamului! Au ieșit în stradă, au scandat înaintea armelor și tunurilor, și-au dat viața pentru noi, pentru întregul popor, pentru libertatea noastră! Să-i cinstim prin faptele noastre, prin ceea ce vom face să arătăm că suntem demni de supremul lor sacrificiu.
Pe străzi, în marile piețe ale orașelor, ale așezărilor din întreaga țară, să ne unim, pașnic, glasurile! A sosit momentul adevăratei demnități, pe care jefuitorii și asasinii au încercat s-o murdărească prin frică, prin teroare! Să ne unim forțele, să arătăm lumii întregi, să arătăm peste timp copiilor și urmașilor noștri că pot să fie mîndri de noi, de ceea ce vom face pentru libertatea și demnitatea lor!
Suntem muncitori, suntem țărani, suntem intelectuali, noi suntem POPORUL ROMÂN! Abia acum, cucerită de mîinile noastre, averea țării este cu adevărat a noastră! Să o apărăm cu toate forțele, să ne organizăm în întreprinderi, în instituții, să ferim de orice distrugere bunurile noastre, ale tuturor! Nu suntem huligani, cum a îndrăznit să ne numească, fără rușine, tagma asasinilor condusă de dementul asasin Ceaușescu!
Frați soldați! Ofițeri ai armatei române! Noi suntem poporul, fiți de partea noastră – deci și a voastră, apărați interesele națiunii, apărați națiunea! Nu trageți în cetățenii pașnici, fraternizați cu ei, cu noi toți!
TIRANUL BARBAR a căzut!
Bucureștiul e al nostru! Țara e din nou a noastră a românilor. Să ne unim, să chibzuim împreună, să ne construim o soartă pe veci liberă!
TRĂIASCĂ LIBERTATEA!
TRĂIASCĂ POPORUL ROMÂN!”
La Libertatea remarc eu întîia oară boala majusculelor menite a întări ideea care nu există, boală care va face ravagii în presa trecută de partea poporului cu activiști comuniști cu tot.
Cum de-au scos „Libertatea” atît de repede?
Eseul de debut al campaniei mele de punere la îndoială a ceea ce ni se prezentase în după-amiaza lui 22 decembrie 1989 sub forma unei producții de tip Mosfilm despre Revoluția bolșevică, 22 decembrie 1989 – O după-amiază cu prea multe întrebări, din Expres, 23 februarie 1990, nu menționa, printre ciudățeniile care-mi săriseră în ochi în ziua Căderii lui Ceaușescu, graba cu care ieșise Libertatea. Nicolae Ceaușescu plecase cu elicopterul la 12.06. Despre el opinia publică nu știa nimic, deși după părerea mea totul era sub controlul Armatei, care dăduse lovitura de stat militară. E drept la 13, Mircea Dinescu anunțase la tv că dictatorul a fugit. Ziariștii de la Informația erau la vremea respectivă ziariști comuniști. Nu ieșiseră cu o iotă din discursul oficial. Erau însă ca ziariști oameni hîrșiți. Puteau presupune că Nicolae Ceaușescu va reveni. Cum de-au scos Libertatea atît de repede? Nu cumva, pentru că fuseseră asigurați că lui Nicolae Ceaușescu îi luase locul Ion Iliescu?
Răspunsul aveam să-l primesc în 2020, cînd Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda la Comitetul Municipal București, responsabil, așadar, de Informația Bucureștiului, avea să publice pe cristoiublog.ro serialul Decembrie 1989. Zece zile cît o viață. În ultimul episod, dedicat lui 22 decembrie 1989, el scria la un moment dat:
„Pe la orele 8:30 am pus mîna pe telefon și l-am sunat pe Dumitru Târcob, redactorul șef al ziarului Informația Bucureștiului, întrebîndu-l în ce stadiu este cu ziarul.
Și el, care era împreună cu Dan Constantin, redactorul șef adjunct, amîndoi ziariști de excepție, serioși și cumpătați, voiau să mă întrebe cum să procedeze cu acest număr care trebuia să iasă din tipografie pe la orele 13:00. Le cer un răgaz să dau și eu o fugă prin Piață să văd cum evoluează lucrurile. Participanții erau cu zecile de mii, se grupaseră în jurul intrării principale a C.C., dar și a celor lăturalnice, dar ocupaseră și străzile adiacente. Voiau să intre în clădire. (…)
Atunci generalul Stănculescu, intrat de acum în haina de ministru al armatei l-a scos hoțește pe N. Ceaușescu și soția sa, pe Bobu și Mănescu, probabil să își spele păcatele din vremurile trecute, pe acoperișul Comitetului Central și i-a expediat ca pe niște colete spre crematoriul istoriei. Aici și așa s-a încheiat de fapt epopeea activă a unui regim și soarta unui dictator.
Era ora 12:00 când îi dau telefon, din nou, lui nea Mitică, așa îi spuneam eu redactorului șef de la Informația Bucureștiului, să pregătească varianta nouă a ziarului.
– Care? Cum? mă întreabă el.
– Cea din Piață, pregătiți o variantă nouă, adevărată, zic eu. Vin în cîteva minute la redacție să ne sfătuim și cu ceilalți colegi. Roșca Stănescu era vesel, vocal dar nu turbulent. De fapt întreaga redacție s-a mișcat ca un singur om și nu au fost semne de răfuieli personale sau politice.”
Informația Bucureștiului apare după-amiaza. De aceea, despre Libertatea nu putem spune că publicase în ediția de dimineață ampla reflectare a mitingului din 21 decembrie 1989.
Norocul ziarului!