Cum am ajuns redactor șef la „Expresul” lui Cornel Nistorescu

Potrivit Carnetului de muncă, așa cum i se spunea la vremea respectivă Cărții de muncă de azi, pe 1 februarie 1990, am demisionat de la revista Teatrul. Ordinul de acceptare a demisiei, purtînd numărul 60, a fost semnat de Andrei Pleșu pe 8 februarie 1990. Nu știu în ce zi mi-am strîns lucrurile și am plecat pentru totdeauna de la sediul revistei. Sediu în care nu m-am mai întors niciodată în cei treizeci de ani trecuți de atunci. Nici nu știu dacă revista Teatrul mai apare și dacă da, unde își are sediul. E posibil s-o fi făcut pe 8 februarie 1990, cînd am primit vestea că mi-a fost acceptată demisia.
Spun asta, deoarece pe cînd mă mai aflam la sediul revistei m-a vizitat Cornel Nistorescu.

Cornel Nistorescu se număra printre tinerii de talent lansați de mine ca redactor șef adjunct la Viața studențească și Amfiteatru. Absolvise Facultatea de filologie, Secția Română-Italiană, la Cluj. Eu mă aflam la Viața Studențească, în redacția de la București, din 10 mai 1972. Potrivit Carnetului de muncă pe 1 septembrie 1973 devin redactor șef adjunct la Viața Studențească și Amfiteatru. Avusese loc pensionarea lui Niculae Stoian. Îi luase locul Nicolae Dan Fruntelată, redactor șef adjunct pînă atunci, un excelent profesionist. Se întinerește întreaga echipă de conducere. Nicolae Dan Fruntelată avea 27 de ani. Eu sînt numit redactor șef adjunct la vîrsta de 25 de ani. Secretar general de redacție ajunge Mihai Tatulici și el, ca și mine, redactor al revistei Viața studențească, și el avînd 25 de ani. Cu acest prilej se decide de către editor, Consiliul UASCR, comasarea redacțiilor Viața Studențească și Amfiteatru, pînă atunci despărțite. Eram la 25 de ani redactor șef adjunct la două publicații importante ale momentului!

Ca redactor răspunsesem de subredacția din Cluj. Aici am remarcat, printre alții, doi studenți de mare talent jurnalistic – Cornel Nistorescu de la Filologie, și Octavian Știreanu, de la Matematică. Pe amîndoi i-am promovat în paginile revistei Viața studențească.

Ajuns redactor șef adjunct, m-am bătut ca cei doi să fie aduși în redacție după absolvirea Facultății. N-a fost ușor. Nicolae Dan Fruntelată a umblat peste tot ca să-l transfere pe Cornel Nistorescu din postul de profesor la Tulcea, unde fusese repartizat, în cel de redactor la Viața studențească și Amfiteatru.

Cînd am plecat la Scînteia tineretului, în 10 decembrie 1979, l-am lăsat pe Cornel Nistorescu în locul meu, redactor șef adjunct. În 1976, Nicolae Dan Fruntelată fusese promovat ca redactor șef la Scînteia tineretului. Lapuțin timp, și-a dat seama că are nevoie de o echipă, alcătuită din oameni cu care lucrase. De atunci a insistat ca eu să merg la Scînteia tineretului, ca redactor șef adjunct. În locul lui a venit la Viața Studențească redactor-șef Stelian Moțiu. Pînă atunci acesta fusese secretar cu presa și propaganda la Consiliul UASCR pe țară. Eram încă de pe vremea șefiei sale unul dintre favoriți. Aveam amîndoi un spirit independent și o anume lejeritate față de rigorile comuniste. Stelian Moțiu va fi mutat de la șefia revistelor, în 1985, la Informația Bucureștiului, dupăscandalul cu apariția în Amfiteatru a poeziei despre motanul Arpagic a Anei Blandiana. Culmea e că poetei nu i s-a întîmplat nimic. A plătit doar Stelian Moțiu, deși poezia apăruse fără știrea sa. Cum el îmi dăduse mînă liberă ca redactor șef adjunct, am respins pînă în 1979 oferta de a veni la Scînteia tineretului, deși presiunile erau mari, inclusiv de la CC al UTC.

Cum a ajuns Cornel Nistorescu redactor șef adjunct în locul meu

Stelian Moțiu îmi asculta sfaturile. Astfel că l-a numit pe Cornel Nistorescu în locul meu, redactor șef adjunct. Cornel Nistorescu s-a înțelepțit o dată cu vîrsta și experiența. Mare reporter, după părerea mea cel mai mare reporter literar din istoria literaturii noastre (Geo Bogza e un poet al realității, iar Bruno Fox, doar reporter, nu însă și prozator), Cornel Nistorescu nu strălucea cînd venea vorba de condus o redacție. Redacția Viața studențească și Amfiteatru era una alcătuită din vedete. Tudor Octavian, M.N. Rusu lucrau ca redactori pe vremea cînd eu eram un simplu colaborator. Cînd am ajuns eu redactor șef adjunct aveam 25 de ani ca vîrstă și cîțiva ani ca ziarist. Față de vedetele redacției eram un puțoi. Și și totuși am reușit să lucrez cu ei șase ani de zile ca șef. Cheia succesului se găsea în tactul muncii cu vedetele. Cînd articolul era prea lung, niciodată nu i-am zis lui M.V. Rusu direct, abrupt, să-l refacă, pentru că așa vreau eu. După un elogiu (justificat!) al textului îi spuneam c-ar fi genial dacă ar mai tăia din el. Cornel Nistorescu n-a avut nervi să conducă niște vedete cărora trebuie să le cauți în coarne, să nu le ordoni ca șef. Prin urmare, el a intrat rapid în conflict cu vedetele redacției. L-am luat atunci, în 1980, șef de secție la Morală Reportaj la Scînteia tineretului. La Scînteia tineretului a publicat Cornel Nistorescu, începînd de pe prima pagină, faimoasele sale reportaje incluse, în 1982 în volumul Paradisul provizoriu, editura Albatros. Mă pot mîndri că astfel Scînteia tineretului a publicat în premieră după 1948 un reportaj despre închisorile din comunism și altul despre prostituatele de la Inter. Reportajele din Viața studențească, dar și din Luceafărul – Cornel Nistorescu era colaboratorul Sînzienei Pop la Luceafărul – le adunase în volumul din 1978 Întîmplări în liniștea unei fotografii.

Și ca urmare a conflictului cu membrii Secției , și ei orgolioși, Cornel Nistorescu a plecat la Flacăra. Nu mai țin minte dacă pînă în 1990, cînd a venit la redacție, mai șezusem de vorbă. Lucrasem cu el atîția ani, îi fusesem mentor (pe cele două cărți de reportaj le-am citit încă din manuscris și i-am făcut observații de redactor de editură), se explică de ce venise la mine cu toți anii care ne despărțiseră.

Scriam în 1982:

„Calitatea reportajelor literare semnate de Cornel Nistorescu vine şi dintr-o deosebită înzestrare de prozator”

În 1982, la apariția cărții Paradisul provizoriu, am semnat în SLAST, la Cronica literară un comentariu asupra cărții, intitulat Reportajul ca literatură.

Merită să-l reproduc, deoarece exprimă opinia mea de atunci despre Cornel Nistorescu, marele reporter, opinie care nu s-a schimbat de atunci, indiferent de avatarurile relației ulterioare dintre noi:

„Pentru cine-l ştie pe Cornel Nistorescu ca pe unul dintre cei mai buni gazetari ai noştri, autor al unor anchete de consecvenţa unor maşinării implacabile, făcînd să tremure uşor, dar ameninţător, prin huruitul lor, coloanele unor prestigioase instituţii, «Paradisul provizoriu», volumul de reportaje apărut la Editura Albatros, poate constitui o anume dezamăgire. Aşteptîndu-se la dezvăluirile senzaţionale ale unui reporter detectiv, cititorul se va afla faţă în faţă cu subiecte de o banalitate exemplară:

Mutarea reporterului într-o nouă locuinţă şi peripeţiile Icraliste legate de aceasta, prezenţa la o oră de anatomie, o seară de revelion într-o tabără studenţească, un concediu în Deltă etc.

Cu toate acestea, asemenea anchetelor publicate de Cornel Nistorescu în «Scînteia tineretului», reportajele din «Paradisul provizoriu» se citesc cu o reală plăcere, volumul fiind un succes de librărie.

Explicaţia acestui paradox trimite cu necesitate la o semnificativă problemă de sociologie literară.

Puţine genuri au fost supuse în ultimii ani unor atît de multe şi diverse critici ca reportajul literar. Adunate, ele pot fi subordonate observaţiei fundamentale că reportajul literar a constituit un prilej de a simplifica şi uneori chiar falsifica, prin transfigurare literară, realitatea complexă şi contradictorie. Literaturizînd, adică selectînd şi comentînd faptele, reportajul literar dintr-o anumită perioadă a oferit scriitorilor, în numele puterii reportajului de a reflecta realitatea, o realitate prefabricată. Din această cauză, critica reportajului literar, devenită o obişnuinţă a publicisticii de după 1965, n-a fost altceva decît critica falsificării realităţii prin literaturizare. Sub acelaşi semn, s-a afirmat o întreagă şcoală de reporteri lucizi, îndrăzneţi în iscodirea realităţii, hotărîţi să acorde prioritate faptelor în raport cu cuvintele, să pună pe primu plan reporterul şi nu scriitorul. Urmarea acestei subminări din două direcţii a fost un interesant fapt de sociologie literară. În polemica cu reportajul generaţiei Traian Coşovei, care folosea transfigurarea literară pentru simplificarea realităţii, s-a ajuns la o neîncredere în reportajul literar ca gen, în acel reportaj care, fără a părăsi datele realului, reprezintă în ultimă instanţă o transfigurare a faptelor din perspectiva personajului narator. Situaţie de sociologie literară cu atît mai îngrijorătoare cu cît, în absenţa trăsăturilor de esenţă ale literaturii – selectarea şi semnificarea faptelor sub semnul unei anume viziuni – este pus la îndoială însuşi adevărul despre realitate pe care reporterul trebuie să-l aducă în faţa cititorilor. Or, în acest moment al literaturii noastre, în care reflectarea realităţii în întreaga-i complexitate contradictorie este nu numai o posibilitate, ci şi o cerinţă, reportajul literar autentic îşi găseşte condiţiile maxime de dezvoltare. Înzestrat cu evidente calităţi de prozator, Cornel Nistorescu este unul dintre autorii care valorifică din plin, în volumul său de reportaje «Paradisul provizoriu», aceste condiţii de dezvoltare a reportajului literar. Ca şi în cazul lui Geo Bogza, din care Cornel Nistorescu şi-a făcut un maestru, centrul de greutate al reportajelor din volum se deplasează de la dezvăluirile realităţii la dezvăluirea viziunii reporterului asupra acestei realităţi. Aşa cum arătam mai înainte, în ciuda banalităţii subiectelor, reportajele din «Paradisul provizoriu» se citesc cu o reală plăcere; şi aceasta pentru că importante sînt nu cele relatate, ci gesturile celui care relatează. Ca în toate reportajele literare remarcabile, există şi se manifestă în întreg volumul un personaj reporter, asemenea unui personaj narator. Desigur, ori de cîte ori acest personaj se exprimă direct, dînd buzna în ţesătura organică a reportajului eşecul e în afara oricărei discuţii. Sînt în spaţiul unor pagini din «Paradisul provizoriu» intervenţii ale personajului reporter lipsite de subtilitate. Brusc, el se repede, bate cu pumnul în masă, îşi trage şapca pe ochi, înjură, aruncă aşa zise zîmbete dispreţuitoare. Într-un efort de a părea dur ca un reporter american. În chip asemănător, filozofările acestui personaj sînt clare banalităţi spuse însă cu gesturi ample. Există însă într-un al doilea plan, mult mai profund, un personaj narator a cărui prezenţă se face simţită în selectarea faptelor, în semnificarea realului. Din acest punct de vedere, realitatea din reportajele lui Cornel Nistorescu e una văzută de un moralist superior. Alegerea subiectelor şi personajelor, selectarea faptelor, se fac în direcţia dezbaterii unor adevăruri moral-filosofice, evident, a unor adevăruri complexe, de viaţă, nu a unora de cabinet. Practic, toate reportajele din volum dezvăluie o profundă înţelegere a vieţii aşa cum este ea. Originalitatea textelor lui Cornel Nistorescu, înscrierea lor fără complexe în spaţiul literaturii de calitate, îşi au explicaţia în această înţelepciune de a acorda întîietate omenescului. Una dintre cele mai bune bucăţi din volum «Ultima noapte de dragoste» reprezintă din acest punct de vedere un exemplu al modului în care transfigurează datele exacte ale realităţii reporterul Cornel Nistorescu. Trimis să rezolve un caz, reporterul descoperă o ciudată poveste de dragoste între o tînără de 19 ani şi un bătrîn (însurat) de 62 de ani. Nimeni, nici măcar autorul, nu crede în posibilitatea unei asemenea iubiri. Pentru un simplu reporter, cazul e unul de încălcare a principiilor morale. Pentru un reporter literar, înţelegînd încîlcelile din viaţă, cazul e o demonstraţie a puterii pe care o deține realitatea de a întrece uneori intervenţia prin literatură. În locul unui reportaj moralizator, autorul se vede nevoit să recunoască complexitatea vieţii:

«Răsfoind mai departe scrisorile mă cuprindea din ce în ce mai tare un sentiment de neputinţă, de singurătate şi de uscăciune, nu mai scrisesem o scrisoare de dragoste de cine ştie cîţi ani şi îi acuzasem exact pentru asta, pentru că ei redescoperiseră o planetă invizibilă, o cuceriseră şi puseseră pe ea steagul unei puteri cu însemnele florii de cireş şi trăiau fericiţi pînă la apariţia lui Stoenescu şi a mea».

Un alt text de excepţie, «Singurătate în dungi», reportaj dintr-un penitenciar, e semnificativ şi el pentru puterea autorului de a descoperi, dincolo de datele exacte, semnificaţii general-omeneşti. În tonul de aparentă obiectivitate care se degajă din întreg reportajul, un dogmatic ar putea vedea un obiectivism în raport cu infracţiunile comise de cei închişi. În realitate, acolo unde imensa majoritate a reporterilor ar fi confundat morala cu moralizarea, unde semnificaţiile educative ar fi fost direct, brutal expuse, Cornel Nistorescu lasă pe cititor, din puternica descriere a închisorii ca spaţiu al recluziunii, să înţeleagă cît de mult poate costa pe un om un gest necugetat:

«Pe fereastră, peste clădirile scunde ale atelierelor, poţi privi spre cîmp. Cîmpul este nesfîrşit, indiferent de anotimp. Iarna pare un deşert alb, mai mare decît toate deşerturile. Între cameră şi cîmp e sticla geamului. Dincolo de sticlă stau perdelele de oţel. Nu sînt obsedantele gratii încrucişate, sînt nişte gratii drăguţe, plăcute ochiului, au cercuri şi linii curbe; seamănă cu nişte chei sol, cu nişte flori abstracte. Dar au aceeaşi funcţie şi, indiferent de formă, tot gratii se numesc. Aerul vine printre perdele şi afară printre firele gardului de sîrmă ghimpată. Lumina camerelor vine tot printre gratii. Lumina holurilor şi a sălilor de clasă vine tot printre gratii. Numai apa nu curge printre gratii. Dacă te apucă setea, poţi să te bucuri de cîtă apă vrei».

Cum lesne se poate vedea şi de aici, calitatea reportajelor literare semnate de Cornel Nistorescu vine şi dintr-o deosebită înzestrare de prozator. Numeroase pagini din volum(«Privelişti dintr-o grădină suspendată», «Lecţia de anatomie», «Casa care nu voia să moară») sînt o demonstraţie a capacităţii de observaţie a tînărului autor.

Ca şi în cazul primului volum, «Întîmplări din liniştea unei fotografii», defectul supărător al unor pagini din «Paradisul provizoriu» constă în absenţa cenzurii critice. Dotat ca reporter şi prozator, Cornel Nistorescu scrie din instinct, fără nici cea mai mică preocupare pentru a-şi revedea textul dintr-o perspectivă critică. De aici, nu numai intervenţiile naratorului în text lipsite de fineţe psihologică, dar şi brusca apariţie în plină pagină de o excepţională frumuseţe a unei expresii absolut aiurea, a unei improprietăţi, în stare să dinamizeze calitatea întregului text.

Pîndit de primejdia de a fi convins de către critica literară că reportajul literar este inferior prozei, Cornel Nistorescu, autorul «Paradisul provizoriu» este deja un punct de referinţă în literatura noastră tînără.”

Cum am aflat că se pregătea o nouă revistă

De ce venise la mine Cornel Nistorescu?
Fostul meu colaborator și discipol m-a anunțat că împreună cu un domn , Mihai Cârciog, vor scoate un săptămînal particular, Expres.

Pe Cornel Nistorescu îl știam. De Mihai Cârciog habar n-aveam că există. Ulterior, după ce am ajuns să lucrez cu Mihai Cârciog, am aflat că n-avusese nici o legătură cu presa înainte de 1989. Fusese linotipist la Combinatul poligrafic Scînteia, dispecer tot la un Combinat poligrafic, tehnoredactor șef la editura Sport Turism. Din 1986 fusese secretar de redacție la revista Viața Românească. Nu secretar general, care e o funcție editorială, ci secretar de redacție, post tehnic, de om care se ocupă cu machetele și ține relația reviste cu tipografia.

Mihai Cîrciog a fost un geniu în materie de idei de afaceri în presă. Așa cum o spune el în multe interviuri, a avut în ianuarie 1990, ideea de a înființa un săptămînal.

În 1992 m-a bătut la cap grămadă să facem Evenimentul zilei. Avea un instinct formidabil al cerințelor pieței. În orice moment îți putea spune ce publicație ar avea succes și de ce.

Din nenorocire, după ce se lansa publicația, cum s-a întîmplat cu Evenimentul zilei, n-avea forța de a-și depăși condiția de boem. Cum Expres, Expres Magazin și Evenimentul zilei au avut un succes nebun, Mihai Cârciog n-a știut să administreze banii obținuți ca profit astfel încît Trustul Expres să fi fost azi unul dintre cele mai mari din Europa.

Un interviu acordat Evenimentului zilei, din 2 noiembrie 2007, ne spune povestea revistei Expres în viziunea lui Mihai Cârciog:

„În 1990, cînd ați început să investiți în presă, știați ce înseamnă un «mogul»?
Mihai Cârciog: Nu, și nici acum nu știu ce ar putea să însemne. Din punct de vedere filologic, termenul nu avea semnificațiile care sînt astăzi. Pe vremea aceea se folosea boss, șef, altele.

Cum v-a prins Revoluția?
Aveam o cameră de luat vederi și filmam în stradă, în locurile fierbinți, unde se trăgea. Filmele respective i le dădeam unei vecine care lucra la TVR, doamna Crețulescu. Ea le ducea și apăreau pe ecrane. Una dintre imagini era cea cu porumbelul împușcat, dacă vă mai aduceți aminte.

Cînd v-ați gîndit la o afacere?
M-am gîndit ca știu să organizez o publicație, pentru că asta am făcut și înainte. Atunci era momentul, să o fac nu sub emblema unei instituții, ci sub a mea. Mi-am dat demisia de la revistă chiar înainte de Crăciun, spunînd că vreau să fac acest pas și să lansez o publicație.

V-ați gîndit cu cine veți lucra?
Am avut mai multe variante. Îmi plăcea foarte mult cum scria Cornel Nistorescu. Citeam reportajele lui din «Flacăra», dar nu-l cunoșteam personal. Îmi spusese un prieten, Gheorghe Tomozei, Dumnezeu să-l odihnească, că într-adevăr este un băiat foarte talentat. Am dat sfoară în țară: cine îl cunoaște pe Nistorescu să-i spună. Dacă îl interesează, să mă contacteze, că aș vrea să colaborăm.

Cînd ați vorbit cu Nistorescu prima dată?
În ianuarie 1990. M-a sunat, m-am prezentat, i-am spus unde locuiesc, l-am invitat la mine, am stat de vorbă. N-am avut o discuție amplă. A rămas că el este redactor-șef, am stabilit un salariu…

Cît?
Dacă-mi aduc aminte, a rămas surprins că i-am propus 25.000 de lei pe lună. Cam de cinci ori salariul unui director din timpul comunismului. Cînd am mers la primărie să ne înregistrăm, i-am oferit și procente din afacere. I-am spus celui care nota: «acționar Cârciog Mihai – 70%»… Și atunci Nistorescu a zis «eu nu știam că mai ai un partener, nu merg mai departe fără să știu”. Iar eu am adăugat «și Cornel Nistorescu – 30%».

Ce așteptați atunci de la presă?
În primul rînd să facem o presă care să fie îndrăgită de cititori și care să contribuie cît mai eficient la traversarea acelei perioade de trecere de la o societate comunistă la una liberă.

V-ați gîndit că ies și bani?
Bineînțeles. Eram convins, pentru că toate publicațiile pe care le-am făcut la Uniunea Scriitorilor fuseseră rentabile, că dacă fac un lucru bun, vor veni și satisfacțiile financiare. Dar, în principal, îmi doream să fac o mare societate de media.

De unde au venit banii?
Schema mea era foarte simplă. Oamenii care distribuiau presa comunistă aveau încredere că se vinde ceea ce fac. Am aranjat cu ei ca atunci cînd tipăresc primul număr, în 300.000 de exemplare, să-mi achite jumătate din tiraj. 300.000 de exemplare ori 3 lei, cît costa, însemnau 900.000 de lei. Ei mi-au dat 500.000, cu care am plătit tipografia, care a costat 70.000 și de acolo am început să funcționăm.

Cornel Nistorescu vorbea într-un editorial și de unchiul dv. din Anglia, despre care se știa doar că era «un om misterios care finanțează revistele «Expres».
Nu, el nu m-a ajutat la finanțarea revistei «Expres».

Nistorescu povestește că a fost la el, la Londra.
Da, am fost acolo. Într-adevăr, mi-a dat cîteva sute de lire sterline cu care am cumpărat primele reportofoane, care erau ultimul răcnet atunci. Și a fost alături și sufletește. Dar, practic, bani de la el nu au intrat in societate.

Cum a venit numele «Expres»?
Stînd de vorbă cu Cornel Nistorescu și cu soția lui de atunci, Monica. Ea a propus «Expres», și noi am spus «bine». Consider că, orice nume folosești, trebuie să faci din el renume.”

În interviu el mărturisește c-a aflat despre Cornel Nistorescu de la Gheorghe Tomozei. De mine auzise , dar avea o părere proastă, făurită la restaurantul Uniunii Scriitorilor unde în timp ce eu degeram la BAR scriind Istoria literaturii proletcultiste dizidenții se îmbătau ca porcii. Cine nu se îmbăta cu ei era comunist.

Părerea asta preconcepută, de tip adevăr de-a gata,a făcut ca relația noastră, după venirea la Expres, să fie proastă. Ziceam în interviul de o carte Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan:

„Cînd am venit să lucrez la «Expres», domnul Cârciog, căruia Cornel Nistorescu îi fusese recomandat ca un mare disident şi luptător, a fost destul de sceptic în privinţa mea. Vezi Doamne, lucrasem în aparat, nu eram mare sculă în materie de gazetărie. Mare atenţie nu prea îmi dădea, adică eram şi eu un oarecare pe-acolo. Odată, cînd a venit din străinătate, adusese o sticlă de whisky şi pe mine nici măcar nu m-a servit. Mă rog, eram considerat, aşa, un fel de Dinu Săraru. Cînd le-am spus că plec, au intrat toţi în alarmă, cu domnul Mihai Cârciog în frunte. Şi aşa a fost. M-am dus la «Zig-zag».”

Și-a schimbat părerea după ce, plecat la Zig-Zag Magazin, am făcut un săptămînal care i-a îngenuncheat Expresul, devenit după plecarea mea o foaie de luptă anticomunistă, și Expres Magazin, pînă la preluarea de mine, un cazan de popotă în care se aruncau materiale alandala.
Schimbarea explică de ce după plecarea de la Zig-Zag Magazin mi-a oferit un loc în acționariat.

Cornel Nistorescu nu venise la mine cu propunerea de a lucra cu el. Voia pur și simplu să-l ajut cu sfaturi în alcătuirea revistei, deoarece el nu făcuse nici o publicație pînă atunci, în timp ce eu aveam deja cîteva: SLAST, Secvența, Teatrul.

Au găsit sediu, la Palatul Universul. Cornel Nistorescu a fost și este un ins pragmatic. Așa se explică faptul că mie nu-mi trăsnea prin cap să scot o revistă. Și chiar dacă mi-ar fi trăsnit, în ceața social-politică și economică din primele luni postdecembriste, nu văd cum m-aș fi descurcat cu sediul, cu tipografia, cu actele de proprietate, cu angajați. Cornel Nistorescu a venit la redacție cu legendara sa mașină de scris. Cred că era într-o duminică. Țin minte că eram doar eu în redacție.

Ce se taie nu se fluieră

 – Tu știi să faci gazete! a recunoscut Cornel Nistorescu, în stilu-i abrupt. Hai să găsim împreună niște titluri de rubrică! După ce le-am găsit, Cornel Nistorescu a plecat. Într-o seară m-a sunat ca să mă roage să merg în tipografie (era la cîțiva pași de sediul revistei Teatrul, la Universul) ca să-mi arunc o privire în plumb asupra numărului pe cale de a fi tipărit. A merge la tipografie și a lucra la machetă sau chiar la texte în plumb era ceva obișnuit pentru mine. Cînd lucram la SLAST coboram la Zinc, cum i se spunea Secției de tipografie în care se făceau ultimele retușuri înaintea trimiterii la Colandru.

Cît timp am condus Secvența, vară de vară, mergeam după-amiaza de la Costinești la Constanța, cu cei care se numeau cap limpede. Lucram în tipografie direct pe plumb. Țin minte două replici faimoase ale tipografilor, în permanent conflict cu șefii de redacții (nu cu mine) cînd venea vorba de tăiat dintr-un articol, pentru că nu încăpea:
Ce se taie nu se fluieră!
Că doar nu-i Shakespeare!

Prima replică făcea aluzie la cenzură. Ce se taie nu poate fi pericol (nu se fluieră); ceea ce se adăoga putea fi un pericol.
A doua replică ironiza subtil refuzul autorilor de a tăia dintr-un articol, refuz însușit și de șefi.

Cu mine tipografii se împăcau de minune. Cînd îmi cereau să tai dintr-un material, luam imediat șpaltul și-l bărbieream perfect. Dacă cereau să schimb un titlu, pentru că era prea lung, îl schimbam imediat, în plumb.

Cornel Nistorescu știa asta și prin urmare m-a rugat să trec pe la tipografie și să-mi arunc o privire peste numărul aflat în plumb. M-am dus. Aici am avut un conflict tipic vremii respective. Cornel Nistorescu alesese un secretar general de redacție cu care lucrase la Flacăra. Nu-l știam de dizident anticeaușist. De altfel în cei 16 ani cît am condus publicații comuniste, n-am întîlnit nici un anticeaușist fățiș. Singura problemă a autorilor cu care am lucrat se dovedea publicarea. Un posibil conflict cu autoritățile se putea ivi doar obtuzitatea celor care controlau. Cum SLAST și Secvența au fost publicații la care aveam mînă liberă au fost rare situațiile de scoatere a unui material de către instanțele superioare. Fie că împreună cu autorul, găseam – acolo unde era nevoie – o formulă de a eluda cenzura, fie că mă băteam ca textul, aprobat de mine, să apară.

Pițifelnicul – pentru că numitul era un pițifelnic – a început să bombăne împotriva prezenței mele, pe motiv că sînt compromis. Chestia cu compromisul mi-a zis-o și Octav Buruiană, după apariția primului articol. El apelase și la scriitori care trecuseră drept dizidenți (deși nu erau, unii fuseseră creați ca dizidenți de gruparea perestroikistă din Securitate) și aceștia îi spuneau că nu sînt încîntați să mă aibă drept coleg. Foarte bine! atunci nu mai colaborez, am replicat imediat. Îmi știam valoarea și mai ales știam că sacrificasem multe pentru ca dizidenții de acum să poată fi publicați. La SLAST, colaboraseră Nichita Stănescu, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu. O Notă a Securității, descoperită de mine ulterior în Arhivele CNSAS, mă semnalau ca un conducător de publicație care o luase razna, refuzînd să cultiv naționalismul, să atac Europa liberă. În 1989, am scris în revista Teatrul desprespectacolul cu tîlc, Eminescu după Eminescu, ținut la Ateneu de Ion Caramitru și Dan Grigore, o publicasem pe Mașa Dinescu, soția dizidentului ,cu traducerea piesei Insula purpurie a lui Mihail Bulgakov, semnasem o tabletă despre Andrei Pleșu. N-aveam complexele altora față de trecutul meu de gazetar și de critic și istoric literar. Octav Buruiană mi-a răspuns că nici nu se pune problema să nu mai colaborez, el doar mă informase ce se mai discută prin redacție.

De la tipografie, am plecat fără să mă mai uit pe pagini. Ajuns acasă l-am sunat pe Cornel Nistorescu pentru a-i descrie incidentul. Cornel Nistorescu s-a supărat și în stilu-i specific l-a dat afară pe pițifelnic în aceeași seară. După apariția primului număr, mi-a lansat invitația de a fi redactor șef al revistei, practic, conducătorul editorial. Am preluat funcția și numărul 3 din 18 februarie 1990, a fost alcătuit de mine. În același număr am debutat în Expres cu editorialul Un sistem sau un om?

Nu țin minte mai nimic din atmosfera de la Expres.
Țin minte că aveam biroul într-o cămăruță din clădirea Universului, cunoscută în comunism și ca locul unde se edita Informația Bucureștiului. Eram, probabil, singur în cămăruță, ca redactor-șef ce mă aflam, o dată ce despre Concursul pentru Școala de presă mă văd ca stînd singur la birou, cu fața la ușa deschisă. Timp de 30 de ani n-am avut curiozitatea de a afla lucruri cît de cît exacte despre trecerea mea pe la Expres, prima publicație postdecembristă asupra căreia mi-am pus amprenta. Pentru redactarea acestui serial m-am dus la Biblioteca Academiei Române și am comandat la sală colecția Expres din 1990. A fost pentru mine și un prilej de a-mi face o imagine de Istoric al presei asupra acestei publicații cruciale, pentru înțelegerea gazetăriei din primele luni postdecembriste, dar mai ales a gazetăriei cu adevărat independente. Din Cartea de muncă sau Carnetul de muncă, după cum i se spunea în comunism, lipsește orice referire la perioada cînd am lucrat la Expres și la Zig-zag. Sigur luam ceva bani. Eram plătit, probabil sub forma drepturilor de autor.

Ce spune despre mine la Expres caseta redacțională

Despre trecerea mea pe la Expres ca redactor șef se pot afla amănunte din iscodirea casei redacționale. Primul număr, cel din 7 februarie 1990, ne dezvăluie pe frontispiciu că Președinte e Mihai Cârciog. În caseta redacțională, pusă, ca de obicei, pe ultima pagină, sînt trecuți, sub precizarea Ziar independent, Director: Cornel Nistorescu, Secretar de redacție: Sorin Postolache. Tiparul e produs la Tipografia „Universul”. Eram redactor șef? Din punct de vedere oficial, nu. Din punct de vedere practic, da. Prezența mea o regăsesc în comentariul Un sistem sau un om? Repartizat pe pagina 6, mai degrabă ca material teoretic, decît ca editorial al publicației. Împart pagina cu un alt articol teoretic Despre democrație, partide și privatizare și cu o caricatură simpatică, înfățișînd un fierar aflat în încurcătură că trebuie să bată pe nicovală Secera și Ciocanul. Sînt sigur că mîna mea de făcător de gazete poate fi recunoscută în rubrica Picătura chinezească, de pe întreaga ultima pagină. O rubrică de note ale dracului de răutăcioase. Numele meu apare în caseta redacțională a numărului următor, cel din 13 februarie 1990. Deși nu e însoțit de funcție, plasarea sa în fruntea listei de redactori, alcătuită alfabetic, fără a se ține cont de litere, Ion Cristoiu e primul și Liana Cojocaru a doua, deși R e după O, din Cojocaru, semnalează că dețineam o funcție. Confirmau asta și schimbările de pe frontispiciu. Locul Președintelui Mihai Cârciog e luat de Director Cornel Nistorescu. Dacă el era director, atunci eu eram redactor șef. Că e așa ne-o dovedește numărul următor, cel din 18 februarie 1990. Colectivul redacțional e trecut acum în ordine alfabetică. Eu sînt acum al doilea, după Liana Cojocaru, dar am plasată lîngă nume funcția (redactor șef). Dan Mucenic, la numerele anterioare simplu nume, beneficiază de precizarea Secretar responsabil de redacție. Cornel Nistorescu e mai departe Director pe prima pagină. Secretar de redacție e de la al doilea număr Dan Bârlădeanu. Se face tipografic o concesie prin trecerea la colectivul redacțional a doi paginatori. Că sînt acum șef cu acte-n regulă mărturisește așezarea comentariului Autoritarism și parlamentarism pe prima pagină, întreaga coloană de sus pînă jos. Plasarea unei caricaturi sub rubrica intitulată Chestiunea zilei în dreapta îmi atrage atenția că acest număr a fost gîndit de mine. Numai eu știam structura paginilor întîi din marile gazete interbelice:

Comentariul directorului în stînga de sus pînă jos și în dreapta sus o caricatură despre un moment social-politic al perioadei.

Legenda în cazul de față trimite la tentativa Guvernului Roman de a privatiza Palatul Copiilor. Tot de mine țin și alte aspecte ale numărului:
Rubricizarea, care dă impresia de materie ordonată și sporește prin titluri inspirate forța de seducție.

Iată cîteva titluri de rubrică: Zvonuri sub lupă, pusă pe prima pagină și semnată de Dan Mucenic, Vorba cititorilor, Dictatorul săptămînii, Picătura chinezească. Cea mai tare dovadă a șefiei o reprezintă anunțul de pe ultima pagină Școala noastră de presă, care informînd ca responsabilul Școlii noastre de presă este Ion Cristoiu.

Nu pot spune data precisă cînd am început să lucrez efectiv la Zig-Zag Magazin. Numele meu apare în casetă redacțională ca redactor șef, începînd cu numărul 5, 27 martie 1990 – 6 aprilie 1990. La vremea respectivă publicația nu precizează și data apariției.

Colecția Expres dezvăluie că, începînd cu numărul 9 – 30 martie – 5 aprilie 1990 – numele meu nu mai apare în caseta redacțională. Totuși, două numere la rînd continui să semnez în Expres comentariu:

În numărul 9, apare pe prima pagina textul Sfîrșitul iluziilor. În numărul 10, 6-12 aprilie 1990, semnez comentariul Risipirea energiei revoluționare.

Caseta redacțională a numărului 10, 6-12 aprilie 1990 cuprinde în caseta redacțională numele lui Nicolae Cristache, ca redactor șef. Din numărul următor, 11, 13-19 aprilie 1990, Nicolae Cristache îmi ia locul și ca editorialist de pagina întîi cu articolul, Credincioși și guvernanți.