Mihail Gorbaciov despre Nicolae Ceaușescu, în „Mémoires”, Editions du Rocher, 1997

„O poziție specială”

În august, cînd trupele a cinci țări ale Pactului de la Varșovia au trecut granițele Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu a accentuat poziția specială a României. El s-a distanțat de Uniunea Sovietică și a început să afirme pretutindeni pretenția sa de a fi respectată independența și suveranitatea României. Această cerere, evidentă în sine, pe care o repeta cu fiecare ocazie, s-a transformat într-un un fel de incantație care îi permitea să acumuleze dividende de două feluri. Grație «poziției sale speciale», România, stimulată de Occident, a avut dreptul la împrumuturi, la cîteva investiții, la regimul națiunii celei mai favorizate etc. Pe de altă parte, și asta era probabil esențial, Ceaușescu utiliza cu abilitate această poziție pentru a spori controlul, deja strîns, asupra comportamentului și modului de gîndire al concetățenilor săi, ceea ce consolida puterea lui absolută. O perdea administrativă impenetrabilă despărțea masa populației deopotrivă de Occident și de Uniunea Sovietică.

„Ceaușescu nu era prea iubit la Moscova”

Îl cunoșteam pe Ceaușescu cu mult timp înaintea promovării mele în postul de secretar general. În calitatea mea de membru în cele mai înalte instanțe ale partidului, aveam ocazia să îl întîlnesc cînd venea în URSS. Trebuie spus că nu era prea iubit la Moscova. Direcția sovietică nu îi ierta ambițiile și flirtul lui demonstrativ cu Vestul. Cînd acest subiect venea la ordinea zilei, își proclama și mai tare și mai cu putere opiniile lui «speciale» și propunea inițiative pretențioase de politică externă destinate nu să fie duse la bun sfîrșit, ci să sublinieze originalitatea lui. Mă cuprindea întotdeauna o ușoară stînjeneală văzîndu-l pe Ceaușescu cum încearcă din toate puterile să demonstreze independența judecății sale. Era atît de artificial că nu-ți trebuia decît un minimum de experiență în politică pentru a remarca imediat dimensiunile mai degrabă reduse ale personajului și instabilitatea lui psihologică.

Credeam că trebuia să debarasăm relațiile sovieto-române de toate accentele conflictuale; ceea ce m-a îndemnat să adopt față de Ceaușescu o abordare specială: mă străduiam să mă adresez lui cu respect și să intru în detaliul propunerilor lui. Recunoșteam, de exemplu, că exista o mare parte de adevăr în reflecțiile sale privind tensiunile sovieto-chineze pe care el le explica parțial prin erori și calcule greșite ale părții sovietice. Trebuie spus că era mîndru că reușise să păstreze relații bune cu conducerea chineză și i-ar fi plăcut foarte mult să joace un rol de mediator între Moscova și Pekin.

Într-o manieră mai generală, rolul de mediator îl atrăgea pe Ceaușescu. El încerca să păstreze contacte simultan cu mai mulți conducători arabi, inclusiv Arafat, și cu Israel. Ar fi mai ușor de enumerat țările din Africa și din sud-estul asiatic pe care nu le-a vizitat decît pe cele unde s-a dus cu mare pompă. Nu era de asemenea indiferent nici la mișcarea țărilor nealiniate și invidia popularitatea Iugoslaviei în sînul ei. Se străduia să susțină ambițiile sale globaliste prin aprofundarea legăturilor economice și le propunea partenerilor săi o gamă destul de largă a producției românești: produse petrochimice, mașini agricole, compresoare, motoare diesel pentru automobile, locomotive etc. Toate acestea erau produse de uzine românești supraîncărcate și care sufereau de lipsuri în aprovizionarea cu energie, cu piese de schimb și cu materii prime. Economia românească, supusă în întregime ambițiilor imperiale ale conducătorului său, semăna din ce în ce mai mult cu un cal biciuit fără milă pînă la epuizare de un călăreț crud.

„Interesul românilor pentru Perestroika începea să se trezească”

Urmăream cu atenție evoluția acestei țări și, începînd din 1986, constatam că, în pofida cenzurii informațiilor privind URSS, interesul românilor pentru Perestroika începea să se trezească. Toți înțelegeau, totuși, că evoluția în acest domeniu depindea mai ales de Ceaușescu, acest «Dumnezeu viu». Toată lumea știa că membrii familiei sale ocupau posturile cheie ale țării (erau aproape 70 în interiorul CC) și că orice indezirabil era izgonit. De îndată ce numele lui Ceaușescu era pronunțat, oamenii ridicau din umeri ca pentru a zice: cu acest regim «totul este clar», nu e nimic de discutat.

Știam totuși că conducătorul român dorea să se întîlnească cu mine. El înțelegea necesitatea pentru el și pentru România (fără îndoială avea tendința să se identifice cu țara lui) de a colabora cu marea putere vecină care era Uniunea Sovietică. Să nu o ia în considerare ar fi fost nerațional și chiar periculos. Se adăugau la asta imperativele economice, începînd cu livrările de petrol sovietic, căci producția locală nu ajungea să aprovizioneze cu petrol jumătate din rafinăriile construite din voința șefului fără să țină cont de realități.

Ceaușescu făcea un alt calcul care nu era deloc un secret pentru mine. Întrucît stabilise relații bune cu noul și relativ tînărul secretar general al PCUS, reușind să obțină o anumită recunoaștere din partea lui, el credea că ar putea să continue pe linia ambițiilor sale și să-și impună propria interpretare a politicii globale. Elena Ceaușescu mi-a mărturisit într-o zi, și nu ca o glumă, că România era prea mică pentru un conducător de statura soțului ei.

„Reușeam astfel să rezolv litigii”

Am întîlnit mulți indivizi ambițioși în viața mea. Greu de imaginat de altfel un om politic de anvergură care să nu fie ambițios, dar Ceaușescu îi bătea pe toți. Deținătorul unei puteri neîmpărțite cu nimeni timp de decenii, arbora întotdeauna un surîs arogant și îi trata cu dispreț nu numai pe subordonații lui, dar chiar și pe partenerii de același rang.

Președintelui român îi plăcea să-și etaleze importanța în timpul forumurilor internaționale. În țara sa, el era singurul investit pentru a aproba documentele adoptate în cursul acestor întîlniri. La reuniunile consultative ale Pactului de la Varșovia, unde deciziile se luau prin consens, reprezentanții români emiteau întotdeauna niște rezerve care nu puteau fi ridicate decît de Ceaușescu. Acesta nu accepta concesii (și nici asta întotdeauna) decît la cererea expresă a secretarului general al PCUS și în schimbul a cîtorva milioane de tone de petrol. Pusese la punct acest procedeu în cursul epocii brejneviene, dar eu mă acomodam cu el. În general, mă apropiam de el în timpul unei pauze, îl luam de braț și îl antrenam, în văzul tuturor, într-o conversație tete a tete sau cu cîțiva consilieri. În ce mă privește, îmi convenea din cu totul alte motive: reușeam astfel să rezolv litigii, frînînd totodată, într-o anumită măsură, ambițiile nemăsurate ale interlocutorului meu, fără să cedez astfel tentativelor lui de șantaj.

Ca să fiu corect, trebuie să spun că unele dintre declarațiile lui, mai ales în problemele dezarmării și dialogului Nord – Sud, mergeau în sensul bun, în ciuda prezentării lor propagandistice. Cum toată lumea era mai mult decît sătulă însă de capriciile fără sfîrșit ale românilor, se întîmpla deseori ca sugestiile lor să fie declarate inacceptabile, chiar dacă ele conțineau un grăunte de raționalitate.

Sînt dator să adaug un element important: în timpul întîlnirilor mele cu Ceaușescu am putut să-mi dau seama că în spatele vălului gros al tonului său doctoral el părea că aspiră la dialogul confidențial, la schimbul informal de opinii, și la contacte umane normale. Uneori această dorința căpăta aspecte comice. In timpul reuniunilor ținute de Pactul de la Varșovia, românii urmăreau venirile și plecările delegației sovietice. Cînd această se ducea la ședință, ei îi dădeau un semnal lui Ceaușescu care apărea, ca din întîmplare, în același timp cu Gorbaciov. În cursul unui summit în Ungaria, ne duceam la o ședință de lucru pe jos, traversînd un parc. Delegația română mergea înaintea noastră. Brusc, Ceaușescu a căzut, ca și cînd și-ar fi scrîntit glezna. A fost ajutat să se ridice. Ajuns lîngă el, m-am oprit ca să îl întreb cum se simte. Niște camere de televiziune au apărut ca prin farmec. Mass-media au vorbit despre o întîlnire între Gorbaciov și Ceaușescu. Înțelegeam acest joc. Voia să arate întregii lumi că eu mă întîlneam cu el, îi vorbeam și luam în considerare părerile lui.

Cum nici o rivalitate nu mă punea în opoziție față de Ceaușescu, și deoarece nu aveam nici «un cont» de reglat cu el, mi se părea că, vorbindu-i deschis, aș putea avea destulă răbdare și argumente pentru a-l incita la schimbările care corespundeau spiritului epocii. Speram mai ales să obțin deschiderea societății românești la contacte și cooperare, ceea ce ar fi pus în mișcare alte mecanisme.

Acesta era scopul meu cînd am acceptat invitația insistentă a lui Ceaușescu de a face o vizită oficială de prietenie în țara sa. Ultima călătorie în România a unui secretar general al PCUS fusese în 1976.

„Seara a fost în întregime ratată”

La sosirea mea în București, pe 25 mai 1987, zeci, chiar sute, mii de persoane se îngrămădiseră pe traseul meu. Desigur, era vorba de un spectacol bine organizat. Cînd Raisa Maximova și cu mine încercam, potrivit obiceiului nostru, să vorbim cu oamenii de rînd, eram șocați să descoperim atacurile de panică de care aceștia erau cuprinși.

Pe 26 mai seara, Ceaușescu și soția sa ne-au invitat, pe Raisa Maximova și pe mine, la o reședință guvernamentală. Un foc în cămin, flori, un dineu minunat, pe scurt, cadrul ideal pentru o masă prietenească și relaxată. Totuși Ceaușescu și-a luat din nou tonul său doctoral. Nu înghițea Perestroika în URSS și era afectat de critica stalinismului, prea severă, după părerea lui, prin intermediul glasnost, libertatea pe cale de a se naște a presei. Nemaiputînd să mă abțin, i-am spus fără menajamente:

– Ceea ce dumneavoastră doriți să fie considerat o societate prosperă și umană nu este de fapt nici una, nici alta. Și nici măcar nu vorbesc despre democrație. Ați izolat țara de restul lumii și o stăpîniți prin frică.

Discuția a devenit atît de zgomotoasă și agitată încît un asistent a dat ordinul să fie închise ferestrele – deschise în acea noapte frumoasă – și de a îndepărta gărzile care se aflau în parc, ca să nu fie martori. Ceaușescu făcea eforturi să obiecteze, dar nu găsea nimic convingător de zis. Seara a fost în întregime ratată. Am căzut totuși de acord asupra unei vizite a orașului, a doua zi, în compania gazdelor noastre.

În centrul Capitalei se construia un complex modern destinat să adăpostească diverse administrații și imobile de locuit. Acest proiect beneficia de mijloace uriașe și muncitori constructori fuseseră transferați de pe alte șantiere. Președintele avea intenția de a-și imortaliza numele făcînd din București un port maritim, ca un fel de Manhattan românesc, prin săparea unui canal colosal, lung de 90 de km, pînă la Dunăre.

Ceaușescu ne-a dus să vedem un baraj și ne-a arătat ce anume va dărîma și ce va fi reconstruit. Ne vorbea de crearea unor agro-orașe, destinate să rezolve toate problemele agriculturii și să transforme viața țăranilor. L-am întrebat dacă era înțelept să-i smulgă pe țărani de pe pămînturile lor și să-i alunge din locurile unde se născuseră și unde erau îngropați strămoșii lor, și i-am vorbit despre experiența noastră tristă de lichidare a «satelor fără perspectivă» situate în afara regiunilor cu pămînt negru. Dar Ceaușescu nu voia să audă nimic. Îi luceau ochii.

– Nu. Sîntem pregătiți pentru o nouă revoluție agrară și agro-orașele noastre sînt singura cale spre progres.

În realitate, obiectivul lui era să înăbușe, sau poate să resoarbă complet, problema minorității maghiare, căci țăranii unguri trebuiau relocați. Prin acest mijloc, autoritățile urmăreau să-i amestece cu țărani români de origine. Mi se pare totuși că asemenea soluții nu permit deloc înăbușirea sentimentelor naționale. Dimpotrivă, le acutizează. Istoria arată că minoritățile etnice nu acceptă să fie smulse cu forța de pe pămînturile lor natale.

Erorile în politicile investiționale s-au tradus prin proliferarea șantierelor abandonate și a întreprinderilor reduse la șomajul tehnic.

Lipsa de energie a făcut necesară o raționalizare a electricității pînă acolo că și televiziunea nu funcționa decît două-trei ore pe zi. Rambursarea accelerată a datoriei față de Occident reprezenta o încercare grea pentru populație.

„Acest magazin nu era decît un sat Potemkin”

Consumul intern era drastic raționalizat în timp ce partea cea mai bună a producției de bunuri de consum și produse alimentare era rezervată exportului. Pentru a ne arăta abundența care domnea în țară, Ceaușescu personal ne-a dus să vizităm un magazin. Era imens și ușile transparente semănau cu niște pereți de sticlă. Nici un client în interior, dar o mulțime imensă aștepta afară. Ceaușescu mi-a atras atenția asupra multitudinii de mărfuri care puteau fi găsite acolo : nu mai puțin de 40 de varietăți de cîrnați și de carne, diferite feluri de brânză etc. Serviciile ambasadei sovietice mi-au raportat că, imediat ce ne-am întors cu spatele, majoritatea articolelor expuse au fost luate și mulțimea a invadat magazinul pentru a cumpăra imediat puținul care mai rămăsese. Acest magazin nu era decît un sat Potemkin.

Etapa următoare a traseului nostru ne-a dus la Institutul Politehnic din București, într-un cartier nou. Totul era bine planificat și construit: clădiri universitate, cămine studențești, locuințe pentru profesori. Ca să ne întîmpine, tineri scandau fără încetare: «Ceaușescu – Gorbaciov! Ceaușescu – Gorbaciov!» M-am apropiat de ei pentru a încerca să le vorbesc, dar ei continuau să strige. Le-am atins mîna și am repetat de cîteva ori: «Stați puțin! Stați puțin! Opriți-vă!» De-abia dacă mi-au adresat cîteva cuvinte și au reînceput să strige: «Ceaușescu – Gorbaciov!» Era trist să-i vezi în felul asta dar nu am reușit să stabilesc contactul cu ei.

Dorința președintelui român de a mă convinge că țara sa avea sistemul cel mai democratic pentru a apăra interesele și a împlini voința muncitorilor era realmente tragi-comică. Pînă la urmă și eu mă străduisem ani întregi să atrag cetățenii la toate nivelele conducerii statului și a producției. Eram foarte în măsură să știu că, atîta vreme cît subzista sistemul autoritar și birocratic, toate aceste încercări erau sortite eșecului.

Nu pot desigur să neg utilitatea muncii sindicatelor, a Komsomol, a societății Znanie sau a uniunilor inteligentia artistice, dar în final toate aceste organizații își jucau doar rolul lor de «curea de transmisie». Monopolul partidului, sau mai degrabă al unui grup restrîns legat printr-o comunitate de interese, era menținut cu ajutorul lor. Și acolo unde există un monopol, arbitrariul, stagnarea, degradarea sînt inevitabile. Și imposibil de a le ascunde în spatele unor paravane pseudo-democratice. ”