Minutul 160
Ajung la calea ferată. Cotesc la dreapta, în lungul ei.
Minutul 161
Merg repede, în câmp. Gara nu se zăreşte încă. Aud un zgomot îndepărtat. Mi-e teamă să nu fie trenul. Întorc totuşi capul în urmă să mai privesc luna.
Minutul 162
O clădire lângă linie. Crezusem că e gara. Dar se vede că nu-i decât un canton. Din fericire zgomotul a încetat. Nu era trenul. Mai am răgaz.
Minutul 163
Desigur, ar fi idiot să pierd trenul. De aceea, mai bine să mă grăbesc.
Minutul 164
Merg repede în lungul linei ferate.
Minutul 165
Lumini palide în întuneric. În sfârşit, gara! Bine că am ajuns.
Minutul 166
Sunt chiar în faţa gării. Nu se aude nici un zgomot de tren. Destindere în toată fiinţa. Scufundată în întunericul compact de sub câţiva copaci, trăsura aşteaptă. Aud clopoţeii de la gâtul cailor. În dreapta e câmpul, plin de întuneric. Luna abia răsărită nu luminează cine ştie ce.
Minutul 167
Fac câţiva paşi pe câmp. Mai mult tentat de întuneric, stropesc pământul. Să nu trebuiască să mă trambalez în tren. Foarte plăcut sentiment venit din siguranţa că nu mă poate vedea nimeni. De pretutindeni sunt învăluit în întuneric.
Minutul 168
Urmăresc farurile unui automobil ce străbate câmpia, în depărtare. E poate şoseaua Ploieşti-Bucureşti. Cele două lumini apar, dispar, apar din nou, străpungând noaptea cu fâşia lor, împinsă departe în beznă, tremurătoare, ca o antenă care ar pipăi pereţii întunericului.
Minutul 169
În spate, luna se face din ce în ce mai albă. Mă întorc. Stau drept în razele ei, privind-o. Clopotele de la gâtul cailor zăngănesc mereu. Sunetele de metal măsoară micile adâncimi ale nopţii.
Minutul 170
Intru în gară. Şapte şi cinci minute. Câţiva călători. Birjarii. Toţi, cu bicele în mână. Merg să mi se vizeze foaia de drum.
Minutul 171
Peronul e luminat cu lămpi de petrol. Dincolo de linii se zăreşte o câmpie nesfârşită, puţin argintie în razele lunii.
Minutul 172
Se aude uruitul metalic al trenului. Creşte cu fiece clipă. Călătorii se îngrămădesc pe peron, privind în direcţia Ploieştiului.
Minutul 173
Locomotiva sparge noaptea, intrând în gară, apocaliptică.
Vaiet metalic al vagoanelor frânate. Dreptunghiuri de lumină în care se zăresc capete de bărbaţi şi femei.
Mă urc în vagonul din dreptul meu.
Minutul 174
Rezumat:
Am stat în Mizil trei ore fără cinci minute. În timpul acesta:
Am dat o telegramă.
Am mâncat de un leu lipie.
Am văzut doi oameni beţi.
Am vorbit cu depozitarul de ziare.
Am vorbit cu fata de la telefoane.
Am cumpărat un săpun „Cheia”.
Minutul 175
Trenul porneşte. Trec la fereastra din partea cealaltă, spre câmp. Sub lumina lunii, Bărăganul se întinde nesfârşit şi în depărtare devine haotic. E luni, 10 octombrie 1938, mă cheamă Geo Bogza, am treizeci de ani şi am vizitat pentru prima oară în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea mi se par fantastice, de neînţeles.
P.S. În direcţia Buzăului, trenul străbate ca un balaur câmpia, fantastic luminată de lună.