Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.
În toţi anii, în luna martie, o mică şatră de ţigani zdrenţăroşi îşi întindeau cortul în apropierea satului şi în larma fluierelor şi tamburinelor făcea cunoscute noile invenţii. Începură prin a aduce magnetul. Un ţigan voinic, cu barbă stufoasă şi cu mâini de vrăbioi, care răspundea la numele Melchiade, făcuse în public o demonstraţie grandioasă despre ceea ce numea a opta minune a înţelepţilor alchimişti din Macedonia. Trecea din casă în casă, trăgând după sine doi drugi de metal şi toată lumea fu cuprinsă de groază văzând cum căldările, sobele, cleştele şi spirtierele cădeau singure de pe locurile unde se aflau, cum crapă lemnăriile din cauza cuielor şi şuruburilor care încercau cu disperare să se smulgă din ele, ba chiar obiectele pierdute de multă vreme apăreau acolo unde fuseseră căutate mai mult şi se târau într-o debandadă turbulentă după drugii de fier magici ai lui Melchiade. „Lucrurile au şi ele viaţă, proclama ţiganul cu un accent gutural; totul este să le trezeşti sufletul”. José Arcadio Buendía, a cărui imaginaţie îndrăzneaţă întrecea întotdeauna însuşi geniul Naturii, ba chiar şi miracolele şi magia, socotise că s-ar putea servi de această invenţie gratuită pentru extragerea aurului din măruntaiele pământului. Melchiade, care era un om onest, îl prevenise: „Nu-i bun pentru aşa ceva!” Însă José Arcadio Buendía nu credea, în vremea aceea, în onestitatea ţiganilor, şi-şi dădu catârul şi o turmă de capre în schimbul celor doi drugi magnetici. Ursula Iguarán, femeia sa, care conta pe aceste animale pentru a-şi spori avutul în declin, nu izbuti să-l abată de la gândul său. „Foarte curând vom avea atâta aur încât să pardosim cu el toată casa”, îi răspunse bărbatul. Timp de câteva luni se încăpăţână să dovedească temeinicia previziunilor sale. Scormoni ţinutul pas cu pas, fără să uite nici de fundul râului, târând cei doi drugi de fier şi rostind cu voce tare formulele folosite de Melchiade. Singurul obiect pe care reuşi să-l dezgroape fu o armură din secolul al XV-lea, ale cărei părţi erau sudate toate într-o carapace ruginită şi care suna ca o enormă tigvă spartă, plină cu pietricele. Atunci când José Arcadio Buendía şi cei patru oameni din expediţia sa izbutiră să deschege armura, descoperiră în interiorul ei un schelet calcifiat care purta la gât un medalion de aramă, cu o şuviţă din părul unei femei.
În martie reveniră ţiganii. De data aceasta aduceau o lunetă pentru apropiat şi o lupă de mărimea unei tobe, pe care le prezentară drept ultima descoperire a evreilor din Amsterdam. Trimiseră o ţigancă în capul satului şi instalară ocheanul în gura cortului lor din celălalt capăt. În schimbul unei sume de cinci reali, oamenii se postau în faţa lunetei şi puteau vedea ţiganca la un pas de ei. „Ştiinţa a desfiinţat depărtările, proclama Melchiade. Peste puţină vreme, omul va putea vedea ceea ce se petrece în orice loc de pe pământ, fără să iasă măcar din casă”. La amiază, pe o vreme toridă, făcură o demonstraţie uluitoare cu lupa lor enormă; adunară o grămadă de buruieni uscate în mijlocul drumului şi le aprinseră prin concentrarea razelor solare. José Arcadio Buendía, care încă nu reuşise să se consoleze de pe urma dezamăgirii sale cu magneţii, concepu ideea de a folosi această invenţie ca armă de război. Melchiade încercă din nou să-i schimbe hotărârea. Totuşi, sfârşi prin a se învoi să-i dea lupa în schimbul celor doi drugi magnetici şi a trei dubloni de aur. Ursula plânse de durere. Aceşti bani proveneau dintr-un sipet cu monede de aur pe care tatăl ei le adunase de-a lungul unei vieţi pline de privaţiuni şi pe care ea le îngropase sub pat în aşteptarea unui prilej potrivit pentru a le investi. José Arcadio Buendía nici nu încercă măcar să o mângâie, fiind cu totul absorbit de experienţele sale tactice pline de abnegaţia unui cercetător, duse până la primejduirea propriei sale vieţi. Voind să demonstreze efectele lupei asupra trupelor inamice, se expuse el însuşi concentrării razelor solare şi fu atins de arsuri transformate apoi în ulcerări care luară multă vreme până să se vindece. Cu toate protestele soţiei sale, alarmată de o invenţie atât de periculoasă, era gata să dea foc casei. Îşi petrecea ceasuri îndelungate în odaia sa pentru a face calcule asupra posibilităţilor strategice ale acestei arme revoluţionare, până când ajunse să alcătuiască un tratat de o claritate didactică uimitoare şi de o putere de convingere irezistibilă. Îl trimise autorităţilor, însoţit de numeroase dări de seamă asupra experienţelor sale, şi de mai multe planşe cu schiţe explicative, prin intermediul unui mesager care trecu munţii, se rătăci prin mlaştinile întinse, urcă în susul apelor tumultoase şi era să piară în ghearele fiarelor sălbatice, să sfârşească în deznădejde, să moară de ciumă. Înainte de a putea ajunge la o cale de legătură cu catârii poştei! Cu toate că pe vremea aceea călătoria până în capitală era aproape imposibilă, José Arcadio Buendía făgăduia să o întreprindă de îndată ce guvernul îi va fi dat un semn, pentru a începe demonstraţiile practice ale invenţiei sale în faţa împuterniciţilor militari şi pentru a-i iniţia personal în metodele complexe ale războiului solar. Aşteptă timp de mai mulţi ani răspunsul. Până la urmă, sătul de aşteptare, se plânse lui Melchiade de insuccesul întreprinderii sale, şi ţiganul îi făcu atunci dovada convingătoarei sale onestităţi: îi restitui dublonii în schimbul lupei şi-i mai lăsă pe deasupra câteva hărţi portugheze şi mai multe instrumente de navigaţie. Scrise chiar cu mâna sa un rezumat foarte succint al studiilor călugărului Hermann, pe care i-l lăsă pentru a se putea servi de astrolab, de busolă şi de sextant. José Arcadio Buendía îşi petrecu lunile lungi ale anotimpului ploios închis într-o încăpere pe care şi-o amenajase la capătul din fund al casei, pentru ca nimeni să nu vină să-l deranjeze de la experienţele sale. Neglijându-şi cu desăvârşire obligaţiile casnice, petrecea nopţi întregi în curte urmărind cursul aştrilor şi era să capete o insolaţie în timp ce încercau să stabilească o metodă infailibilă pentru a repera amiaza. Când ajunse să stăpânească uzul instrumentelor sale, dobândi o cunoaştere a spaţiului care-i îngăduia să navigheze pe mări necunoscute, să exploreze ţinuturi virgine, să întâlnească făpturi extraordinare, fără a fi măcar silit să-şi părăsească odaia de lucru. Cam în această epocă deprinse obiceiul să vorbească de unul singur, umblând de colo până colo prin casă, fără să ia seama la nimeni, în timp ce Ursula şi copiii se speteau în grădinărie pentru a cultiva bananele şi malanga, maniocul şi ignama, bostanii şi pătlăgelele vinete. Dintr-o dată, fără ca nimic s-o fi prevestit, activitatea sa febrilă se opri brusc şi făcu loc unui fel de fascinaţie. Timp de câteva zile păru ca demonizat, repetând pentru sine, cu voce scăzută, un şir de presupuneri înspăimântătoare, împotriva evidenţei celor ce-i dicta raţiunea. În sfârşit, într-o marţi din decembrie, la ora prânzului, se uşură dintr-o dată de toate poverile zbuciumările sale. Copiii aveau să-şi amintească toată viaţa cu câtă solemnitate augustă luă loc în capul mesei, tremurând de febră, răvăşit de veghile-i prelungite şi de imaginaţia sa exacerbată şi le dezvălui descoperirea lui:
— Pământul este rotund ca o portocală.
Ursula îşi pierdu răbdarea:
— Dacă ai chef să înnebuneşti, înnebuneşte singur, strigă ea. Nu încerca însă să bagi în capul copiilor ideile tale ţigăneşti!