Rămas pe drumuri, hărţuit de răutatea oamenilor şi cu o neîncredere în viitor, pe care împrejurările păreau c-o îndreptăţesc, poetul aleargă să se adăpostească pe la prieteni. Bojdeuca ţără- nească a lui Creangă din mahalaua Ţicăului, unde noaptea lătrau câinii ca la sate, îl primi cu o voie bună care alină rana lăuntrică a lui Eminescu, răscolită de curând şi de moartea Ralucăi Emino- vici (15 august 1876). În cerdacul de din dos al bojdeucii, Creangă şi Eminescu dormeau – era vară – sau vegheau, vorbind de strâmbătăţile lumii, de „canalia liberală” şi sfârşind cu snoave şi recitări de versuri (123″). Eminescu suferea însă când era vorba să cadă pe spinarea altuia, oricât de bun prieten i-ar fi fost, şi aspra mândrie că în această ţară merita să-şi câştige onest existen- ţa îl umplea de turbare ori de câte ori se vedea constrâns să re- curgă la serviciile cuiva. Junimiştii îi găsiră, cu multă greutate, o îndeletnicire umilă, şi prost retribuită, aceea de redactor-admi- nistrator şi corector al unei gazete intitulate Curierul de Iaşi, care era, împreună cu Tipografia Naţională, proprietatea unei tovărăşii alcătuite din Nicolae Gane, Alexandru Stoianovici, Iacob Negruzzi, Eugeniu Filipescu, Ştefan Vârgolici, Teodor Balaiş şi Anton Naum. Pentru 100 şi mai târziu 150 de lei pe lună, redactorul coordona materia oficială a gazetei, ce nu era decât un buletin al publica- ţiilor Curţii de Apel din Iaşi, şi alcătuia şi pagina politico-literară, făcând cronica politică, economică, teatrală şi celelalte (14). Deşi munca la această gazetă, pe care poetul o numea în dispreţ „foaia vitelor de pripas” (M. E., 1, 2), era lipsită de orice satisfacţiuni morale şi materiale, Eminescu a scris articole aşa de pline de conştiinciozitate şi de doctrină, încât ne este penibil să ne gândim că o activitate atât de remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi obscure. La o masă simplă de redacţie, cu foarfecele alături, Eminescu compila acum, abstras de orice zgomote ale străzii, informaţiuni, cronici şi articole, lipea fragmentele tăiate din alte publicaţiuni şi făcea corecturi, stând în legături strânse cu duhul de cerneluri al Tipografiei Naţionale. Şi, culme a modestiei, nici acum şi nici mai târziu el nu-şi semnează articolele, văzând în ele o îndatorire, iar nu o satisfacţiune. El a scris aci la cronica externă şi internă o milţime de consideraţii politice asupra proble- mei românilor de pretutindeni, în legătură cu probabilitatea tre- cerii armatelor ruseşti prin ţară, diferite article privitoare la chestiunea evreilor pământeni, admirabile şi lucide articole de politică externă, în care raportul României cu statele înconjură- toare era intuit cu agerime la momentul istoric respectiv (Planul unei confederaţiuni balcanice, Românii şi Austro-Ungaria, Turcii şi Europa, Dualismul şi federalismul în Austro-Ungaria), comemorări naţionale depăşind prin impetuozitate efemeritatea unui articol de gazetă (Grigore Ghica-voievod), însemnări economice, pe cât de competente, pe atât de organizate în chipul unei doctrine înche- iate (Industria naţională românească, Buna gospodărie bătrâneas- că, Înstrăinarea industriei româneşti). Aci a publicat şi nişte obser- vaţiuni critice împotriva d-rului Zotu, care recenzase aspru Logica lui Titu Maiorescu. În afară de aceasta, Eminescu scria şi cronica teatrală (60). În vara anului 1876, juca în grădina „Château-aux- Fleurs” o trupă românească cu Grigore Manolescu, Petre Ionescu, Mihail Arceleanu şi P. S. Alexandrescu, care şi-a urmat reprezenta- ţiile şi în anul următor (34). Începând de la 1 iulie, cronicile tea- trale, deşi nesemnate, poartă întipărirea spiritului eminescian, prin stil şi vocabular, dar mai ales prin elevaţiunea punctului de vede- re şi răceală tehnică a preţuirii actorilor. În general, stilul artico- lelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea şi improvizaţia gazetărească, pentru că poetul, om cu principii politico-economice şi cu cultură filozofică, punea pe hârtie, în prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică ce s-a dovedit statornică. În afară de exerciţiul diurn al condeiului, Eminescu n-a folosit nimic de pe urma acestei activităţi obscure. Celebritatea de o zi a artico- lului despre rusul sinucigaş Kuzminski se datoreşte, fără îndoială, nu meritelor dramatice ale remarcabilei notiţe, care a atras spori- rea tirajului, ci interesului publicului ieşean pentru întâmplarea în sine (60,90).
Cum Eminescu nu avea la această epocă decât vreo 27 de ani, vârsta la care omul creator priveşte viitorul, legenda vieţii proletare a lui Eminescu devine o problemă psihologică şi biografi- că de oarecare curiozitate. Mai toate amintirile contemporanilor sunt născute din dorinţa de a explica nebunia poetului prin dezordinea vieţii sau din mustrarea adusă societăţii de a fi lăsat pe marele ei exponent intelectual să moară de foame. Dar deşi nu mai poate fi îndoială că mijloacele de existenţă ale poetului erau foarte modeste, şi că societatea de atunci era nepăsătoare faţă de omul de cultură, nici o schimbare esenţială nu se făcuse în viaţa sa, care continua să-şi urmeze legile ei proprii, expresie şi ele, ce-i drept, a condiţiilor sociale. Atunci când nu lucra la redacţie, poetul sta închis în casă, compunându-şi operele literare într-o absenţă desăvârşită din lumea înconjurătoare. În odăiţa de fund de ogradă, din care-l dădeau afară proprietarii, zic unii, din pricina neplăţii la vreme a chiriei, el îşi făcuse o peşteră îndepărta- tă de oameni pentru gândurile sale lăuntrice. Un pat de fier cu vergi, o masă de brad şi două scaune aşijderea, o doniţă cu capac şi o cană de apă, adică obiectele unui interior primitiv, cu care era obişnuit din copilărie, acestea erau elementele nu ale mizeriei, ci ale rusticităţii sale (13, 90). Eminescu – spre deosebire de Slavici – era dintre acei oameni incapabili de cea mai mică îndemânare şi ordine în treburile casnice, şi care, uitaţi de vigilenţa blândă a unei femei sau a unui prieten, rămân cu zilele în impuritate, ca un copil în scutecele ude. În afară de aceasta, mâhnirea şi încordarea în munca intelectuală scoteau pe poet din orice interes pentru igiena lumii de toate zilele, înstrăinându-l sau sălbăticindu-l. Numai bucuria cu sora ei dragostea puteau da lui Eminescu acea voinţă de reconciliere cu societatea, prin îmbrăcarea unei redingote, prin aşezarea cu precauţiune pe cap a unui joben şi, în sfârşit, prin reabilitarea rufelor la spălătoreasă. Căci, oricât ar părea de ciudat, poetul chema destul de des pe această purificatoare a vieţii noastre corporale, însemnând piesele consemnate printre încercări de versificaţie şi de erudiţie, probabil cu acea senzaţie, ultim reziduu al patriarhalităţii de la Ipoteşti, de a preda spălătoresei gunoi şi a primi un braţ de crini. El deve- nise aşa de străin de aceste voluptăţi, încât din faptul că printre rufele însemnate, de pildă batistele, unele aparţin altor persoane, ca Bodnărescu sau dna Burlă (ms. 2269, f. 74 v.), trebuie să deducem că adesea prietenii găseau că e oportun să-i ofere ceea ce-i lipsea. Când însă neîncrederea în viitorul său ori demonul inspiraţiei îl atrăgeau în bârlog, el redevenea ca întotdeauna omul vegetativ, cu atât mai nesimţitor de sine cu cât nici o atribuţie oficială nu-l silea să aibă o ţinută supravegheată. Acum, ca întotdeauna, baba care-i deretica prin casă întâmpina o rezistenţă dârză când voia să intre în odaie, iar prietenii care-l călcau din când în când rămâneau o clipă în prag, asfixiaţi de fermentaţia unui interior ermetic. Cărţi risipite pe jos, albituri murdare arun- cate după sobă, pat nefăcut cu rufărie fetidă, apă mlăştinoasă în cofă, iar în mijlocul acestei descompuneri continui a elemente- lor, Eminescu, la masă sau pe marginea patului, sta absorbit, defunct în gândurile sale. În jurul lui, coji de nuci şi ghemotoace de hârtie aruncate revelau febrila ocupaţie intelectuală şi natura frugală a alimentaţiei (13, 90). În această epocă de mizerie şi îndoială, Eminescu a apărut mai mult ca oricând, contempo- ranilor, proletar şi boem. În grija religioasă de a-şi face la vreme articolele, Eminescu se ivea pe străzi sau în redacţie cu faţa ţepoasă şi absentă, ascunsă în gulerul ridicat al surtucului, sub care zăreai, exagerau cunoscuţii, un guler soios. Hainele, albe de făina colbului sau înţurţurate de glod vechi, erau lipsite de o parte din nasturi, şi încălţămintea, pe care o păstra uneori în pat, mustea, mucedă de noroaie. Pentru ca să acopere neajunsul pricinuit de lipsa nasturilor la pantalonii prea strâmţi, el îşi trăgea din când în când dinainte poalele redingotei vechi, de culoarea mucegaiului. Imaginea mizeriei e, desigur, mult dilatată de micul burghez cu oroare de fantazia oricât de minimă a dezordinii. Urmând un îndemn de rusticitate, el îşi făcu în cele din urmă, stimulat şi de Creangă, haine groase de şiac moldovenesc, care îl arătau, cu un trup din fire încheiat, masiv şi pietros. Astfel trecea în zâmbete pierdute spre Copou sau spre Sărărie, cu părul cava- lin dat pe spate şi muşcându-şi sfârcul musteţii. Că asemenea fel de viaţă îşi avea obârşia şi în subconştient, fiind fără îndoială efectul unei îndelungi austerităţi de ordin economic, o dovedeşte faptul că Eminescu continua să doarmă încleştat şi să mănânce cu poftă mare ce se întâmpla, nuci cu pâine sau mere, ca un mistreţ, care scurmă cu nasul prin frunzele putrede ale pădurii (90).
Deşi cu atat de reduse nevoi materiale, această viaţă nu era pe placul poetului, pe care îl nefericea nesiguranţa ei, răpirea timpului de studiu printr-o muncă searbădă şi lipsa mijloacelor de a-şi procura instrumentele activităţii intelectuale. Nevoia de independenţă economică şi morală este poate ceea ce a apăsat mai mult pe Eminescu, nerăbdător de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma cărora îşi pierduse pentru totdeauna nădejdea unei sinecure ce ar fi fost totuşi aşa de fructuoasă pentru cultura ţării. Această fire fu cauza unui conflict ce se ivi în curând între Eminescu şi dl Mircea, directorul Tipografiei Naţionale, unde se imprima Curierul. Dl Mircea, fiind legat prin interese profesionale de dl Pastia, primarul oraşului, care era atacat într-o foaie lo- cală, Steaua României, rugă pe poet, om cu condei, să scrie câteva rânduri de apărare pentru primar. Toţi redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor şi cunoscuţilor. Eminescu, care era nevoit să se hrănească cu nuci, nu voi totuşi să facă aceasta şi răspunse demn precum că nici nu cunoaşte pe dl Pastia, nici nu e cunoscut de dânsul, şi fiind de puţină vreme în ţară, iar acela nu demult primar, nu poate emite nici o opinie nici bună, nici rea asupră-i, sub proprie semnătură. Dl Mircea propuse atunci să facă singur articolul în chestiune, dar să-l sem- neze poetul, propunere la care acesta răspunse, şi mai indignat, că nu înţelege ca stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie amestecat într-o troacă cu oricine, adică cu dl Mircea, care este o nulitate, şi că mai ales nu ţine să-şi însuşească greşelile oricărui avocat de mâna a treia, sau ale orică- rui ins ce de ieri, de alaltăieri ţine pana-n mână pentru a înnoda două vorbe româneşti (60).
În urma acestui conflict, Eminescu fu constrâns să se retragă din redacţia gazetei, după un an de muncă stearpă. Încă dinainte prietenii junimişti îi propuseră să vină la Bucureşti, spre a i se da un loc de redactor la tânăra gazetă conservatoare Timpul, dar Eminescu n-avea bani de drum.
„…n-am cu ce veni – scria lui Slavici. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagaje: cărţi, manuscrise, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la-ncheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului?” (210)
Aşa scria la 12 octombrie 1877. Foarte curând îşi urca în tren hârţoagele şi moliile şi pornea la Bucureşti, unde-l aşteptau mizeria, boala şi, mai la o parte, moartea.
La Bucureşti, după ce poetul se adăposti în noiembrie în curtea Mânăstirii Caimata, Slavici îi căută pe dată o locuinţă. Într-o uliţă aproape de centru, dar totuşi dosnică, strada Speraneţi, găsiră o căsuţă cu pridvor de lemn, cu două odăi, tindă şi bucătărie, un fel de bordei răsărit, foarte asemănător cu bojdeuca lui Creangă. Casa era prevăzută cu o babă care să aibă grijă de poet, în rarele sale accese de igienă. Totodată poetul fu prezentat redacţiunii, instalată în două saloane mari şi o anticameră pentru servitori, în fundul de curte al catului întâi din palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colţ cu strada Lipscani. Îndărătul meselor lungi pline cu jurnale şi hârtii, poetul făcu cunoştinţă cu Grandea, redactor până atunci la Timpul, cu Scipione Bădescu, Ronetti-Roman şi Caragiale (210).
Timpul fusese fondat la 15 martie 1876, ca organ al partidului conservator de sub prezidenţia lui Lascăr Catargiu, puţine zile înainte de căderea acestuia de la guvern. Câtăva vreme gazeta fu redactată de Gr. H. Grandea, care însă nemulţumea pe junimişti fiindcă nu făcea destulă publicitate Convorbirilor literare, iar cu puţin înainte de venirea lui Eminescu ea căzuse cu totul pe braţele lui Slavici. Evenimentele de la 1877, grava inimiciţie, mai mult la suprafaţă, între liberali şi conservatori cereau o gazetă cu vâsle bune şi schelet doctrinar solid. Junimiştii au chemat aşadar pe Eminescu, care n-avea nevoie să-şi însuşească o doctrină politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre a-şi câştiga existenţa. Eminescu părea junimist şi conservator prin structură, prin cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împo- triva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri. Spuma de indignare ce se strânsese la gura sa îşi găsi expresie în chipul cel mai firesc cu putinţă în polemica de gazetă, şi cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii conservatoare. La drept vorbind, în curând sub latura aceasta Timpul deveni de fapt un organ de expresie al poe- tului, după cum, din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi. Învinuirea, aşadar, că societatea conserva- toare cumpărase conştiinţa poetului pentru o bucăţică de pâine este exagerată, şi dovadă de aceasta este că îşi crease inimiciţii pentru libertatea sa de opinie chiar printre conservatori. Eminescu dezvolta acum cu violenţă şi aplicaţiuni la contingenţe vechea sa filozofie politică, schiţată în conferinţa de la Iaşi, şi care se înrudea formal cu ideile maioresciene asupra raportului dintre fond şi formă. Ideea fundamentală a redactorului era crearea unei vieţi de Stat naturale, ieşite din năzuinţa lentă către progres, prin contact cu civilizaţia apuseană, adică un progresism moderat şi fără soluţie cu trecutul, care să îngăduie coordonarea noilor instituţiuni cu sufletul naţiunii. Pentru acest conservatorism, liberalismul înfăţişa o politică şi revoluţionară, şi demagogică, fiindcă voia să îmbrace, într-o noapte, România în haine ce nu i se potriveau. Partidul conservator pretindea a nu fi nicidecum reac- ţionar, şi însuşi Eminescu respingea o atare insinuaţie. „Să nu se înşele nimeni – zicea; nu voim a ne întoarce îndărăt către privile- giurile sfărâmate de noi cu însăşi mâna noastră, nu cerem o reac- ţiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vitale ale ţării. Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă paralizarea lor prin licenţa demagogiei.” Adevăratul conflict dintre cele două partide nu era atât teoretic, cât economic, pentru că liberalismul înfăţişa interesele noii burghezii industri- ale pe cale de formaţiune, în vreme ce conservatorismul apăra interesele marilor proprietari de pământ. De fapt, nici aceasta nu constituia o deosebire radicală, amândouă partidele fiind burgheze şi urmărind rotaţia la guvern, fără atingerea intereselor partiza- nilor unuia sau celuilalt. Eminescu însă, ca de altfel şi Maiorescu, pare a nu vedea decât un contrast de metode, derivând din două sociologii deosebite. Vede însă şi o chestiune patriotică, şi prin aceasta trece peste cadrul programului conservator al gazetei Timpul. Când Eminescu susţinea că liberalismul, introducând aparatul complicat al vieţii de stat industrial, a aruncat o povară pe umerii ţăranului, în vreme ce vechea aşezare boieri-ţărani- bresle era mai spornică pentru puterile unei ţări agricole săracă în bani, asta făcea plăcere boierilor. De aceea cei mai bătrâni din partid, latifundiarii, protejau pe poet şi susţineau că combate bine. Ei, care trăiau din exploatare, dar nu din profesiuni, trebuiau să se bucure când Eminescu ataca pe noul burghez, slujbaş al Statului în urma reformelor liberale, spre sleirea inutilă a visteriei. „Ce caută – striga Eminescu – aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a Statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea Statului voiesc să câştige averi şi onori, pe când, Statul nu este nicăieri altceva, decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor ome- neşti? Ce sunt aceste păpuşi, care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă?” Se schimbă însă chestiunea când, enunţând faimoasa teorie a păturii superpuse, poetul susţinea, punându-se pe terenul hazardat şi nedrept al originii etnice, că noua burghezie română este de fapt de obârşie străină. Foarte mulţi dintre conser- vatori purtau nume de o autohtonitate foarte îndoielnică, şi închi- puie-şi oricine cu ce ochi vor fi citit aceste rânduri:
„Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C. A. Rosetti, Pherekydis, Seru- rie ş. al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.”
În fond, Eminescu nu făcea proces de origine, ci explica în aprinderea polemică nesinceritatea „democratică” şi parvenitismul politicienilor, „fanariot” fiind sinonim, pentru el, cu aventurier neproductiv, trăind din vorbărie sterilă.
Articolele lui Eminescu, păstrând ordinea de totdeauna a gândirii în stilul impecabil, se distingeau acum printr-o vehemenţă spumegătoare. Violenţa este de altfel, pe zi ce trece, coloarea sufle- tului eminescian, şi proza politică, poeziile, scrisorile şi elocuţia orală sunt întretăiate de furie şi invectivă împinsă până la mizantropie.
„Ca un fel de refugiu – scria Eminescu dezgustat de contem- porani – de multele inconveniente ale vieţii, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului râsul cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista şi de a despera de viitorul omenirii, dacă n-ai şti că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărţămintele geniilor contemporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că, în amintirea generaţiei viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare.”
Eminescu atacă înverşunat pe liberali chiar în chestiunea războiului, învinovăţindu-i că trimisese pe câmpul de luptă soldaţi goi şi flămânzi, dintr-o nepăsare pentru pătura ţărănească:
„Şi pe când aceşti cumularzi netrebnici (adică liberalii), această neagră masă de grecotei ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii şi culme a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers, face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămând şi bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâini şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrană rea.” (42)
În sfârşit, în 1878, când fu să se acorde evreilor, sub presiunea Congresului de la Berlin, un anume îndreptăţit regim de drepturi cetăţeneşti, Eminescu, contrariat, ar fi declarat vociferând că se va expatria în Asia sau în America (123, 206). Şi totuşi, poetul nu era antisemit, scria limpede că era departe „de-a urî pe evrei”, osândind violenţele împotriva lor, ci aplica doar o teorie sui-generis a muncii, rezultată dintr-o confuzie paradoxală de marxism şi conservatorism utopic, prin care osândea păturile ce speculau capitalul fără a produce sau exploatau munca altora. „Că sunt şi evrei ce merită egala îndreptăţire – cine o contestă?” Această combativitate făcu duşmani poetului şi, cum se întâmplă, cei mai aprigi nu fură dintre cei mai de seamă, ci acei scribi fără talent care priveau cu ochi răi ascensiunea lui poetică. C. A. Rosetti, „pocitura” cu „bulbucaţii ochi de broască…”, preţuia talentul lui Eminescu, citea – zice-se – cum îi picau gazetele, în primul rând articolele lui şi, om cu experienţă, încercă să atragă pe poet de partea sa cu propuneri discrete, pe care acesta le respinse, cerând în deriziune legaţiunea de la Roma. În schimb, îl atacară literaţi ca Macedonski şi N. Xenopol, care, mai mult sau mai puţin, politiceşte, în tabăra roşilor, se simţeau atinşi de invectivele împotriva păturii superpuse. La început criticile fură numai literare. În Literatorul din 24 febr. 1880, poetul era ţinta unor ironii şi sfaturi cu totul josnice. Comentându-se poemul Călin, se făceau sub semnătura Rienzi observaţiuni triviale de soiul acesta (179):
El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte
Drept în creştet o sărută!
„Curat parcă i-ar fi turnat o cofă cu apă rece în cap. Cum dracu-şi poate închipui cineva că ţinând la piept o femeie atât de frumoasă ca amanta lui Călin, cu nişte ochi atât de galeşi, cu o gură atât de rumenă, atât de zâmbitoare – să-i vie chef s-o sărute drept în creştet. Oricât de excentric ar fi gustul cuiva, oricât de vagabondă i-ar fi imaginaţia, astfel de duşuri nu sunt permise nici chiar metafizicului d-nu Eminescu. S-o sărute în creştet! Puţin dacă mai scobora spre părţile dorsale, te pomeneai că-i venea gust s-o sărute în ceafă…”
Mai apoi adversarii găsiră o armă bună de a răspunde poetului, care le contesta calitatea de români neaoşi; Eminescu însuşi era venetic, şi anume bulgar. Al Macedonski strecură în revista sa Literatorul (1882, p. 533) o notiţă perfidă, în care relata, după Războiul român, un pretins scandal pricinuit de locotenentul Matei Eminovici, fratele poetului: „Abateri grave s-au constatat contra numitului. El singur n-a putut nega că a intimidat, insultat şi bătut pe locuitorii care nu se învoiau cu armenii arendaşi în casa cărora şade şi mănâncă. A se pune un ofiţer în serviciul străinului pentru împilarea ţăranului este a nu fi român. D-nul Al. A. Macedonsky afirmă că este bulgar acest domn.” (150) Nicolae Xenopol, poreclit de Eminescu Xenopulos şi criricul literar al Românului, făcând şi el pe poet bulgar, îl înfăţişează cu cea mai murdară ură: „Acest individ poartă pantaloni vineţi, un ghieroc negru de împrumut şi o pălărie mare neagră, întocmai ca aceea a nemţilor cari umblă cu flaşnete în spate; e pururea plin de noroi, şi faţa şi mâinile sale poartă nenumărate urme de negreală violetă. Cizmele le înlocuieşte adeseori prin papuci, şi în acest hal i se întâmplă uneori să intre la Hugues, spre a căuta vreun stăpân din ai săi, care nu ştie sărmanul unde să se ascundă mai curând, spre a nu fi văzut de fostul grădinar. Dăm aici signalmentul exact al acestui bizar personagiu, căci pe la ora mesei de-l întâlnim pe stradă e bine să te fereşti de dânsul.” După alte câteva spirite neroade, autorul acestor rânduri încheia, punând la îndoială sănătatea mintală a poetului: „…Aveam până acum pe omul care se crede cocoş, pe acel care-şi închipuie că-i umbrelă şi stă toată ziua într-un ungher pentru a se usca… dar pe omul care se crede român şi vorbeşte de sângele strămoşilor, fiindcă şi-a schimbat terminaţia numelui din ovici în escu, aceasta nu s-a mai văzut. Desigur că doctorul Maudsley, în vreo nouă ediţie a cărţii sale Pathology of Mind, va trage toate foloasele din exemplul ce-i aducem aici. Ne e teamă însă că Maudsley va rândui dlui Eminovici o cură îndelungată în vreun stabiliment, bunăoară la Mărcuţa…” (224)
Aceste atacuri, oricât de execrabile, nu înnegurau spiritul poetului şi, dacă le răspundea uneori, o făcea numai pentru că găsea prilej bun de a ilustra teoria păturii superpuse. În ce priveşte tăgăduirea meritelor sale literare, Eminescu rămânea rece, mulţu- mindu-se să înăbuşe în sine un dispreţ desăvârşit pentru scribii contemporani. Ceea ce stărnea amărăciunea lui era munca istovi- toare de redacţie, ce-i răpea deopotrivă zilele şi nopţile pentru un salariu neîndestulător şi nu la vreme plătit. Eminescu a luptat ani de zile aproape singur cu greutăţile redacţionale, scriind articole de fond, reportaje parlamentare, compilând informaţiuni, corectând şi paginând. Aşezat la o masă lungă, plină cu jurnale, el lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămaşă şi panta- loni, cu mâinile pline de cerneală violetă şi faţa obosită şi neorân- duită. Fiindcă însă nu putea alcătui articole mai de temei decât în linişte, el se închidea seara în odaia lui acasă, compunând noap- tea, la lumina oscilantă a lămpii cu petrol, pentru ca a doua zi, livid, nepieptănat, să apară în tipografie cu un teanc de manuscrise. Nemâncat sau nedormit, el sosea la redacţie cu mare punctualitate, pentru că, deşi lipsit de grija de sine, era de o conştiinciozitate profesională inalterată. Din păcate partidul se afla în opoziţie, latifundiarii erau avari cu averea proprie, fondurile erau puţine şi se strângeau greu, şi astfel redactorii rămâneau neplătiţi cu luni- le. Eminescu se împrumuta ca să poată trăi şi suferea de umilinţe şi strâmtorare (210). În iulie 1879, de pildă, ia cu împrumut de la un C. Marcopol din Iaşi 300 lei, fie chiar la Iaşi, unde se va fi repezit, fie la Bucureşti, unde va fi prins pe împrumutător (229). În cele din urmă, salariile tot se plăteau şi, cu oarecare chibzuinţă, un om ar fi putut duce pe acele vremuri o existenţă mulţumitoare, ca aceea de pildă a lui Slavici sau a lui Caragiale, gazetari şi ei. Dar Eminescu era om cu o logică economică particulară, trăia din nimic o vreme şi apoi, deodată, se împrumuta cu sume mari, spre a putea să se înfăţişeze în condiţiuni satisfăcătoare în faţa ulti- mei femei care-i incendiase inima (42).
În cei şase ani cât a stat la Bucureşti, Eminescu şi-a purtat în repetate rânduri mobilele-i rudimentare şi lăzile cu cărţi şi manuscrise pe la diferite gazde, în căutarea unor adăposturi singu- ratice şi tăcute. El nu era un om cu gustul interiorului, dar simţea plăcere să stea acasă ca să-şi frunză-rească volumele, să scrie şi să transcrie. Cărţile le ţinea rânduite pe nouă lungi poliţe de brad, cam de patru metri lungime, iar restul hârtiilor prin cufere şi pe masa de brad (234). Deoarece, lucrând, întindea manuscrisele şi cărţile pe unde găsea, spre a împiedica invazia babei, care dintr-un spirit de întustă ordine ar fi risipit hrana gândurilor, încuia uşa cu cheia la plecare, lăsând astfel totul să dospească în dezordine şi necurăţenie. Îşi plătea, dealtfel, chiria regulat şi înainte, cruţând avutul său intelectual de orice popriri. Dintr-o chitanţă, de pildă, din 2noiembrie 1878, luăm cunoştinţă că-şi plătise chiria cu două luni înainte, câte patruzeci şi cinci lei noi lunar, proprietăresei din str. Speranţei (ms. 2255, f. 337).
În strada Speranţei îşi mutase „boarfele” din chilia scundă din curtea Mânăstirii Caimata, unde le lăsase nemişcate în paza păianjenilor şi a moliilor, deoarece supravegherea lor pe rafturi i se păruse obositoare. Îngrijoraţi de existenţa poetului, prietenii vrură să-i vină în ajutor. Dna Mite Kremnitz îi oferi o cameră în schimbul lecţiilor de limba română ce le primea de la el, dar Emi- nescu se sfii să pună sub ochii intelectualei germane priveliştea boemei sale. Folosindu-se de lipsa lui din Bucureşti, Maiorescu puse de i se aduseră toate terfeloagele acasă la sine, în str. Herăs- trău nr. 27, într-o odaie curată şi luminoasă, rezervată anume pentru poet. Eminescu n-a putut sta la Maiorescu mai mult de două săptămâni (210). Rânduiala aristocratică ce domnea în casa acestuia, mesele regulate, nevoia de a fi mereu îngrijit la înfăţişa- re, neputinţa de a arunca rufe murdare după sobă şi ghetele în pat, datoria, în sfârşit, de a-şi supune indiscreţiei altora, sub pre- textul curăţeniei, puţinele şi sordidele sale efecte de îmbrăcăminte scârbiră pe poet. În afară de aceasta, mândria sa vedea o umilinţă în faptul de a trăi din îndurare: unui om căruia nu-i putea oferi nimic în schimb şi care îşi arăta şi în acest chip superioritatea şi norocul său în viaţă. Se întoarse, deci, în str. Speranţei, iar pe la 1879 un amic l-ar fi găsit instalat în Calea Victoriei 107, în apropierea Ministerului Finanţelor. În vara anului 1881, când bătrânul Eminovici veni la Bucureşti, Eminescu şedea în strada Enei nr. 1, într-o odaie mucegoasă – pe cât spun cei care au văzut-o – cum erau, dealtfel, în genere cele pe care le locuia, la care avea acces pe o scară de lemn şi printr-un coridor (ms. 2255, ff. 342-44). Odaia reprezenta pentru el întâi de toate un depozit pentru numeroasele sale cărţi, din care, prin transporturi dese în lăzi sau pachete, se pierduse un număr însemnat. Poetul îşi iubea cărţile şi era furios când, împrumutându-le, nu i se înapoiau. Dăduse cu umprumut cărţi şi manuscrise lui Tiktin (ms. 2255, ff. 303) şi lui Gaster, de care acesta din urmă s-a şi folosit în vestita Crestomaţie. Odăile pe care le închiria erau mici, iar proprietarii, sperioşi de aşa calabalâc, încât Eminescu îşi trântea de obicei volumele pe duşumea sau le lăsa în lăzi, şi numai când putea le înşira pe rafturi de lemn. Într-un rând se bătea cu gândul să-şi cumpere de la hala de vechituri un dulap mare, şi în acest scop măsura uşa să vadă de va putea încăpea prin ea (ms. 2255, ff. 303). Peste un an, în 1882, intrându-i în cap că trebuie să se însoare cu Veronica Micle, îşi luă o casă goală cu două camere şi intrare separată, în str. Buzeşti nr. 5, pentru care ispravă consultă şi pe dna Slavici, la care locuia cu chirie cam din toamna anului 1881. Casa era însă umedă, şi Veronica ar fi putut să nu se simtă bine în ea. De aceea, poetul continuă să locuiască la Slavici, pe Podul Mogoşoaiei, în apropiere de Biserica Albă (210). Cu Vero- nica nu s-a căsătorit, şi Eminescu a rămas în casa Slavici chiriaş într-o odaie mare, cu pat simplu şi nelipsitele rafturi de cărţi şi masă de brad cu scaune din acelaşi lemn. Un lighean de pământ într-un colţ, un cufăr jupuit şi maşina de cafea completau acest mobilier rudimentar, căruia atmosfera aşa de rigidă a casei autorului Marei îi împrumuta un aer de ordine şi de austeritate. Cineva ştie că Eminescu, stătuse şi în strada Segmentului nr. 9, o jumătate de an, după o ipoteză recentă în 1880, la un domn Stelian Chiriţescu, într-un apartament gol, compus din două odăiţe, fireşte tenebroase, pe care le ţinea ferite de invazia eternei babe. Nişte perdele de stambă galbenă acopereau mereu feres- trele pustii ale unei locuinţe, care, oriunde s-ar fi aflat, era prin firea şi mobilele locatarului mereu aceeaşi (201). Vlahuţă susţinea că prin decembrie 1882 Eminescu avea domiciliul într-o „căsuţă veche” din str. Ştirbey-vodă. Slavici s-a mutat apoi luând şi pe Eminescu, în Piaţa Amzei, la etaj, lângă o brutărie (210).
În odaia lui, în care se ascundea în răgazurile redacţionale şi nopţile, spre a-şi lucra articolele şi a-şi pune la punct operele literare, prietenii îl găseau, în uitare de sine, îmbrăcat, de pildă, în cămaşă de noapte şi cu surtucul deasupra. Eminescu avea concepţie agitată, rupea hârtie multă, se zvârcolea prin cameră, iar când citea, ca să se pătrundă de înţelesul şi ritmul textelor, declama, însoţind lectura de gesturi expresive şi zgomotoase. Deoarece meditaţiile lui Eminescu se prelungeau departe în toiul nopţii, Ioan Slavici, gazda, deşi om de litere, arăta semne de nemulţumire şi de iritaţie. Acrul autor al nuvelei Popa Tanda, auzind foşnet de hârtie şi bâlbâituri în odaia alăturată, bătea nervos în perete, strigând poetului să stingă lumina şi să se culce. Acesta se potolea până ce socotea că Slavici a adormit, apoi aprindea din nou lampa şi continua şopocăiala. Din această pricină legăturile dintre cei doi prieteni se înăspriră, cel mai nemulţumit părând a fi morocănosul Slavici, care-şi vedea tihna casnică tur- burată. Gazda era îngrozită de înfrângerea legilor burgheze, ce se petrecea sub chiar acoperişul casei sale. Eminescu bâlbâia noaptea şi nu ieşea ziua din odaie, învins de un somn încleştat, iar prin interstiţiile uşii răbufnea duhul gros de cafea şi spirt denaturat. Când, în sfârşit, poetul îşi părăsea bârlogul, gazda găsea duşumeaua plină de cocoloaşe de hârtie, iar uneori, în cutia mesei, mezeluri mucede şi fetide, uitate cine ştie de când (210).
Ce compunea Eminescu la lumina incertă a lămpii cu gaz? O vreme, fără îndoilă, versuri. Cea mai activă epocă a poetului a fost, cum ştim, aceea dintre anii 1874-1877, adică a şederii la Iaşi, când siguranţa relativă a existenţei îi îngăduia lucrul intelec- tual. Cele mai multe scrieri sunt desăvârşite sau meditate în aceşti ani. Atunci trăgea încă nădejde să-şi poată da doctoratul, şi de aceea o ultimă oară, în 1877, mai continuă cu câteva rânduri începuta traducere din Kant. Cu plecarea la Bucureşti şi înhămarea la carul greu al unei gazete, aceste gânduri l-au părăsit cu totul. Dar poetul era încă productiv, mai cu seamă în primul an de redacţie, 1877-78, când munca sa era susţinută de iluzii şi sănătate. O serie întreagă de poezii publicate în Convorbiri literare în toamna anului 1879 sunt produsul redactării definitive a proiectelor din anii imediat anteriori, străbătuţi încă de aspiraţia unei mari iubiri. Tot cam pe atunci, într-o clipă de întoarcere înapoi a gândului, scria poezia O, mamă, la 1 ianuarie 1880, patru ani după moartea Ralucăi Eminovici, de imaginea căreia tumultele vieţii îl îndepărtase. Scrisorile publicate în 1881 au fost gândite de mult, dar forma definitivă s-a închegat acum, sub imperiul polemicii gazetăreşti cu care sunt înrudite. De asemeni Luceafărul, Mai am un singur dor şi altele, scoase la iveală mai apoi de Titu Maiorescu, se văd, la o cercetare a manuscriselor, a fi aruncate pe hârtie în această vreme. În ultimii doi ani de colaborare la Timpul (1881-1883), Eminescu n-a mai publicat nimic, şi ne vine să credem că nici n-a scris cu tot dinadinsul. Truda redacţională, boala care înainta cu tropot, supărările legăturilor intermitente cu Veronica îl răpiră tot mai mult de la masa sa de brad, şi poetul însuşi se plânse cu imputare dnei Micle că-i turburase tihna intelectuală: „De doi ani de zile, doamnă, n-am mai putut lucra nimic şi am urmărit ca un idiot o speranţă – nu numai deşartă nedemnă” (24).
În afară de poezii, Eminescu dovedeşte acum nişte preocupări ce s-ar părea curioase de n-am cunoaşte firea însetată de absolut a poetului. Încă de la Viena el arătase interes pentru ştiinţe, îndeosebi pentru filozofie şi chimie. Nevoia internă de unitate în explicarea universului împinsese pe acest spirit speculativ să caute abstracţiunile necesare în ştiinţe, la început în ştiinţele naturale, apoi în mecanică şi astronomie. În caiete groase de şcoală, cumpărate de la Leon Alcalay, începuse să-şi facă însemnări după publicaţiuni ştiinţifice, să copieze bunăoară noţiuni despre plante după Schleiden sau observaţiuni fizice asupra calorimetriei, a căderii corpurilor, a legilor mişcării, forţei centrifuge şi alte aseme- nea probleme, după Annale der Chemie und Pharmacie de Wohler şi Liebig (ms. 2267). Aceste ştiinţe îşi exprimă legile în ecuaţii numerice, ceea ce determină pe poet să se iniţieze în misterele calculului diferenţial. Studiul matematicilor, ce-i fusese în copilărie atât de urât, i se părea acum uşor şi unic instrument de formulare a legilor cosmosului. Că fantazia poetului mărea preocupări abstracte către care se simţea înclinat nu în calitate de cercetător, ci de contemplator, nu mai este îndoială. Slavici avusese prilejul să afle ce-l frământa pe poet. „Ideea lui de predilecţiune – scrie acesta – era că tot ceea ce are viaţă e insolaţiune, ceea ce l-a adus în cele din urmă la convingerea că fără matematică diferen- ţială nu suntem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor”.
(210) Când pentru întâia oară tânărul pe atunci Vlahuţă păşi în odaia de pe Podul Mogoşoaiei a lui Eminescu, acesta, numai în cămaşă de noapte şi surtuc, vorbi absorbit cu prietenul care adu- sese pe tânăr despre un nou chip de a măsura iuţeala apelor (234). Eminescu nu era însă, hotărât, un om de ştiinţă şi nici măcar un cunoscător sistematic al vreunei discipline, ci numai amator vag de profunditate. Cum însă o risipire a spiritului peste hotarele ocupaţiunii obişnuite este un semn de îmbolnăvire, ne temem că aceste entuziasme pentru calculul diferenţial sunt un preludiu al apropiatei boli. Şi într-adevăr, atunci când în vara anului 1883 Slavici găsea odaia vecină plină de fiţuici cu calcule şi ecuaţii, paharul subţire al minţii poetului era de curând plesnit.
Fără cămin propriu şi sărac, Eminescu era silit, când nu şedea acasă, să frecventeze birturile economice, pe Duro din strada Academiei colţ cu Doamnei, sau pe Enache, lângă fostul Minister de Interne şi, când n-avea ceva mai bun de făcut, cafenelele. În vechea cafenea Oteteleşanu, unde veneau scriitori şi actori, Eminescu era văzut din când în când singur, la câte o masă, citind cu râsete solitare reviste nemţeşti sau copiind prin frecarea unghiei câte un articol de jurnal cu o foaie de hârtie albă. Intra, de asemeni, în cafeneaua Labeş, de pe str. Lipscani, foarte căutată pe atunci de gazetari şi care se afla în palatul ce a fost acum câteva decenii al Soc. Naţionala. Ca de obicei vorbea rar, zâmbea blând şi cu gândul pierdut, şi numai arareori la o discuţiune ce-l interesa izbucnea declamatoriu şi aprins pentru ca să recadă în zâmbet budhist şi-n tăcere (45). Lui Eminescu îi plăcea să se plimbe în tovărăşia vreunui prieten, de obicei ardelean (206), pe Podul Mogoşoaiei sau la Şosea (37), cu care prilej vorbea despre ceea ce îi apăsa cugetul, de relele societăţii româneşti sau de sensul existenţei. Deşi Eminescu n-a avut în vremea sănătăţii patima băuturii, ca un adevărat moldovean ce era şi prieten al lui Creangă, nu fugea de prilejurile în care putea să bea un pahar de vin bun. Cu câţiva prieteni, Teodor Nica, Dionisie Miron, Costachi, Maroneanu şi alţii, Eminescu petrecea ore întregi consumând Lacrima Christi (210) sau alte vinuri, evitând de obicei pe cele albe ca având „plumb”, acasă sau în vreo cârciumă ori grădină cu lăutari (167). În 1873,un grup de studenţi români, foşti colegi la Viena, înrâuriţi de nuvela lui Leon Negruzii, Vântul soartei, hotărâseră cu jurământ să se întâlnească la o petrecere comună din cinci în cinci ani. Cu o zi înainte de 15 august 1878, sosiră într-adevăr din Moldova austriacă Th. Stefanelli şi Vasile Morariu. La Bucureşti se aflau Eminescu, Slavici şi Chibici- Râvneanul. Cei doi moldoveni, călăuziţi de Chibici, făcură o descindere la redacţia Timpului din Palatul Dacia. Acolo, trecând printr-o odaie în care, călare pe un fel de cal de lemn, Caragiale îşi scria articolul, dădură de Eminescu în cămaşă şi fără cravată, asudând la un articol pentru ziar pe o masă mare plină de hârtii şi muşcând din când în cand, ca pe vremea Blajului, din câte un măr pe care-l lua dintr-un talger.
„- Mizerie, băieţi, vecinică mizerie – declamă Eminescu la întrebarea ce mai face – am ajuns jurnalist, adică calic.”
După ce prin sunarea unghiei degetului mare de spatele unui dinte poetul se încredinţă că prietenii aveau bani, se îndreptară către grădina La idee, local original, unde alimentele erau botezate cu nume noi, mămăliga – mândrie naţională, cuţitul – Bismarck, cafeaua neagră – taifas cu cealma şi aşa mai departe. Într-o plimbare pe Podul Mogoşoaiei, poetul dezvălui amicilor, zâmbind, adevărata sa stare, declamând din Goethe (214):
La ebrietate, Eminescu, înduioşat de soarta omenirii, devenea generos şi ţinea să îmbrace pe săraci cu veşmintele sale unice. Astfel, întorcându-se într-o zi cu Slavici, cam turmentat, de la dr. Teodor Nica, unde băuseră cam multişor, zăriră în colţul străzii Doamnei cu strada Colţei, unde se ridica o bina, un om desculţ, mergând prin lapoviţă. Rezemându-se de mormanul de cărămizi, poetul dădu să se descalţe.
„- Ai căpiat, omule?! ţipă Slavici. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ.
– Eu!? – răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ: dar el, săracul!?” (210)
Prieteni prea mulţi Eminescu nu avea. Slavici era un om posac, Caragiale, coleg de redacţie, îi devenise nesuferit prin spiritul său de zeflemea şi prin şiretenia cu care îl provoca la discuţie ca apoi să se bucure de aprinderea sa (204). El se întâlnea totuşi cu junimiştii bucureşteni, care făcuseră în casa lui Maiorescu o filială a Junimii, ce continua să se adune şi la Iaşi. Scrisoarea a III-a, care a provocat retragerea lui Panu din Junimea, a fost adusă de Maiorescu însuşi la Iaşi. Se citea şi la Bucureşti, ţinându-se şedinţe regulate în fiece vineri. Împreună cu junimiştii, Eminescu era frecventator asiduu ale concertelor, ca de pildă ale lui Sarasate, pe care le găsea admirabile, sau al reprezentaţiilor de teatru italian cu marele actor Ernesto Rossi:
„Junimii de aici – scria el la Iaşi lui Negruzzi – i s-a stricat rostul cu Rossi. Pân’ la venirea acestui genial actor, ţineam regulat vinerile şedinţă în care s-a citit aforismele lui Schopenhauer, epistolele lui Bălcescu, o nuvelă a lui Slavici, Gura satului, o traducere în versuri a lui Ruy Blas (Olăănescuî), apoi versurile mele ce vi le trimit, c-un cuvânt, Junimea de aici a mers pân-acum strună. De la venirea lui Rossi, serile toate ale săptămânii sunt prinse.” (Ms. 2255, f. 312-14.)
Maiorescu mai avea obiceiul să iasă din când în când la iarbă verde, la Cernica, la Pasărea, în pădurea de la Tunari, la Căldăru- şani sau la Snagov ori Ţigăneşti. Alteori mergeau mai pe aproape şi pe jos la Băneasa, Herăstrău, Dudeşti sau Măgurele. La aceste preumblări luau parte, pe lângă Maiorescu cu soţia, Th. Rosetti, de asemeni cu soţia, dna Mite Kremnitz, care era cumnata lui Maiorescu, nu rareori consulul german Griesebach, în răgazurile sale poet valoros, şi pe deasupra Eminescu şi Slavici, care se simţeau bine în această atmosferă germanizată. La Măgurele, mic Tivoli românesc, unde se afla vestitul castel Oteteleşanu, pus pe un dâmb în faţa unui lac ce colectează apa câtorva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade, excursioniştii poposeau până la miezul nopţii, întorcându-se pe lună, cu trăsurile. Acolo, credea fără temei – Slavici că s-ar fi inspirat Eminescu când a com- pus Scrisoarea IV (208):
Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz.
Relaţiunile cu această societate i-au atras poetului oarecare neplăceri. Întâi de toate, stima pentru talentul său şi deplângerea sărăciei în care trăia se prefăceau la aceşti oameni odihniţi într-o nobilă, dar jignitoare pentru Eminescu protecţiune. Dna Mite Kremnitz, foarte simţitoare pentru soarta profesorului ei de limba română, şi pentru care acesta pare să fi avut o vagă înclinaţiune, crezu că îi poate veni în ajutor oferindu-i 200 de lei drept onorariu. Eminescu, înroşindu-se până în vârful urechilor, răspun- se cu un râs nervos: „Nu mi-aş fi în chipuit că o doamnă atât de inteligentă ca d-ta nu e înstare să-şi dea seama că mă jigneşte când crede că eu în vederea unui câştig material îmi dau ostenea- la de a o învăţa româneşte pentru ca să poată citi scrierile noastre, între altele şi pe ale mele. Drept dovadă de sinceritate nu ai să te superi pe mine dacă rump în bucăţele mici aceste hârtii.” Ceea ce şi făcu sub ochii uluiţi ai sus-numitei doamne (210).
Titu Maiorescu, care, ca om de cultură oficial, ţinea foarte mult la buna opinie a cercurilor de sus, în urma citirii la palat a uneia din Scrisori, găsi cu cale să vorbească reginei Elisabeta despre Eminescu şi să înlesnească acestuia o audienţă. Eminescu se arătă furios şi încercă în zadar să dea bir cu fugiţii. Timid şi ironic în sinea lui, strâns în haine adunate pentru circumstanţă, poetul nu făcu impresie prea bună asupra maiestăţii-sale. Nemulţumirea a fost – dealtfel – reciprocă, şi Eminescu a stat multă vreme supărat pe Maiorescu (167).
Într-acestea, poetul începea să fie cunoscut în public şi mai ales în tinerime. Şcolarii de liceu îl citeau în bănci, trecându-şi din mână în mână Convorbiri literare, şi când poetul păşea pe drum cu priviri absente şi zâmbetul uitat în colţul gurii, ţinând în mâna plină de cerneală violetă un ghiozdan mare, ros la margini, unii tineri îşi dădeau cu coatele şoptind: „Uite Eminescu!” Epigonii începură a se strânge în jurul lui, întâiul printre ei fiind Alexandru Vlahuţă, cu care poetul se întreţinea din când în când la câte o cafenea. În versurile lui C. Mille, fost elev al său la Iaşi, poetul vedea iarăşi o făgăduinţă ce nu s-a ţinut. Eminescu trebuie să fi apărut tinerilor cu atât mai tulburător cu cât aura poeziilor sale se potrivea cu viaţa lui elevată şi abstractă, legendară, chiar în ceea ce putea fi un semn de apropiată furtună. Astfel, într-o seară, uitând pe masa din odaia lui Vlahuţă, unde se urcase să aştepte încetarea ploii, o garoafă oferită de acesta, poetul se întoarse în toiul nopţii, cu veşmintele ude, spre a şi-o relua (236).
Eminescu, în aceşti doi ani, era însă evident bolnav. Ulcere hidoase îi acopereau picioarele (210) şi capul îi apăsa greu pe umeri de dureri lăuntrice. Legăturile cu Veronica îi erau apăsătoare şi din pricina aceasta, deşi aceea, conştientă de existenţa răului, nu se arăta înspăimântată. Boala cauza poetului o copleşire şi o silă de sine şi de viaţă, doborându-l în cele din urmă sub deprima- toare turburări psihice. Visa, de pildă, că l-a lovit apoplexia, care-l împiedica să se ridice din pat, într-o agitaţie grozavă a inimii (123). O încercare de nuvelă din această vreme dezvăluie ebuliţi- unea de valuri înfuriate şi învineţite a sângelui. Eroul, Ioan Vestimie, impiegat monoton, circulând zilnic între căsuţa sa, cancelarie, birt economic şi cafeneaua cu jurnale ilustrate, simte deodată o turburare înlăuntrul său, prevestită prin pulsaţiuni şi bătăi ale inimii tot mai neregulate. Memoria, până atunci aşa de strălucită, îl părăsi deodată, încât pentru a găsi numele unei „fetiţe blonde, pe care o iubea cu credinţă de 16 ani”, trebui să-l caute în dicţionar. Începu să creadă că fusese lovit de o afazie sau că o tumoare sub oasele craniului îi apasă creierul. Toată existenţa lui Vestimie, este, dealtfel, pierdută într-o învolburare a spiritului, ce-l afundă ca într-un puţ adânc în visuri grele, concentrice, cu pier- derea distincţiei între subiect şi realitate (ms. 2255, f. 268-80). Suferinţele lui Vestimie sunt, fără îndoială, acelea ale lui Eminescu. Versurile, corespondenţa, actele ne dezvăluie în aceşti ani un om violent şi sarcastic, bănuitor de comploturi morale şi mizantrop, îngrijorat şi neîncrezător în viitor, misogin şi urmărit totuşi de o luxurie chinuitoare, ce-l pune câteodată în situaţia penibilă de a fi răscumpărat de prieteni din captivitatea femeilor de noapte (3). Dorinţa de moarte se face tot mai puternică, este înveninată de obsesia hâdă a decesului, care îl ţintuieşte mai cu seamă în vis:
Ce vis ciudat avui, dar visuri Cu o făclie-n mâna-i slabă, Sunt ale somnului făpturi,
În albă mantie de domn.
A nopţii minte le scorneşte,
Le spun a nopţii negre guri. Şi ochii mei în cap îngheaţă,
Şi spaima-mi seacă glasul meu, Prin tristul zgomot se arată, Eu îi rup vălul de pe faţă…
Încet sub văl, un chip ca-n somn, Tresar… încremenesc… sunt eu.
(Vis)
Boala era înrăită şi de munca istovitoare de redacţie, care nu-i dădea răgaz. El era nevoit să rămână în Bucureşti şi vara, pe călduri, spre a redacta o gazetă pe care patronii latifundiari uitau s-o subvenţioneze. În vreme ce mai toţi – Maiorescu îndeosebi plecau la băi în străinătate, poetul, străbătând zilnic trotuarele încinse, se înfunda în duhul de cerneluri al redacţiei şi uneori al tipografiei.
„- Uf, nu mai pot, nu mai pot – se plângea câteodată vre- unui prieten – aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vro două săptămâni…
De ce nu te duci?
Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…” (234)
În anul 1878, fiind văzut în starea aceea şi în urma sfaturilor d-rului Kremnitz, care nu găsea – lucru curios – nimic suspect în ulceraţiile de care am pomenit, Eminescu fu invitat de Nicolae Mandrea, prieten conservator, să stea la moşia acestuia, Floreşti, din valea Gilortului. I s-a dat şi un onorariu de câteva mii de lei
mai mult ca o înăbuşire a susceptibilităţilor – spre a traduce în româneşte un volum din colecţia de documente a lui Hurmuza- chi. La Floreşti poetul a stat singur în tot conacul şi era foarte mulţumit. Râurile, codrii, şesurile, dealurile olteneşti, munţii în depărtare, totul i se părea foarte frumos şi era hotărât, de i se mai trimitea vreo sută de lei, să călătorească la Turnu-Severin şi prin împrejurimi. Rănile de pe picior îi trecuse şi mergea mai bine, într-atât acest om al naturii se simţea înzdrăvenit afară din oraşe,
la drumul de ţară. Când Slavici trecu şi el pe la Floreşti, găsi pe poet sănătos şi vesel nevoie mare (210; ms. 2262, f. 89), cum reiese, dealtfel, şi dintr-o scrisoare mai mult sau mai puţin indecentă către colegii de redacţie („Măi oameni buni, Caraieli şi Ronetti-Roman”, unde e vorba de „fata popii cea ocheşică”.) (Ms. la I.I.L.F.)
Din păcate redacţia îl aştepta implacabilă la Bucureşti, şi răul lăuntric nu se potolise prin simpla contemplare a lanţului de munţi ce-l despărţea de locurile de hoinărie ale tinereţii sale. În cele din urmă, fie că voiau să uşureze pe poet, fie mai ales că erau nemulţumiţi de chipul răzleţ cum bătea drumurile conservatoare (I. A. Cantacuzino se plânse odată lui Maiorescu că Eminescu a făcut din Timpul „l’organe personnel de ses antipathies”) (24, V), conservatorii de la conducere îi mai dădură un colaborator, pe care nu-l ceruse şi pe care nu-l stima, N. Basarabescu, redactor la Poporul. Ca şi la Curierul de Iaşi, Eminescu vesti, iritat şi pripit, că nu poate primi solidaritatea cu scriitori „cari cred că se [pot] dispensa şi de talent, şi de cunoştinţe, şi de idei, numai dacă vor vorbi într-un mod incalificabil de persoana regelui, până în momen-tul când mâna monarhului semnează cu dispreţ vreun decret de decorare sau de numire în funcţie” (ms. 2255, f. 304). Demisia pe care şi-o înaintă nu-i fu primită, dar gestul dezvăluie independenţa, până la distrugerea simţului de conservare, a lui Eminescu. Ar fi rămas desigur pe drumuri, fiindcă o catedră de limba germană, pe care o spera la Iaşi, se dovedise vis deşert. O deznădejde surdă şi un dezgust de oameni, şi mai cu seamă de junimişti – pentru care se zbătuse atâta – îl cuprinse, şi cuvintele pe care le scria la Iaşi (1882), probabil Veronicăi Micle, sunt zguduitoare şi pline de furtuna apropiată:
„Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste acest (sic) bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaus pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică… Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lucrat din convin- gere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiunea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.
Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie- mi-ar numele pe mormânt, şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc.” (66)
Munca şi boala îndepărtase pe Eminescu de rude, precum îl înstrăinase de iubire. La nunta fratelui său Matei, ofiţerul, în aprilie 1880, nu se dusese şi nici măcar nu-i scrisese câteva şiruri de prietenie. La chemarea surorii sale Henrieta, răspundea obosit că-i este peste mână, că nici măcar nu poate făgădui, lumea fiind schimbăcioasă şi nădejdile din pulbere, că în sfârşit se simţea bătrân, foarte bătrân şi ar fi voit să moară.
„E mult de atunci, Harietă, de când eram mici detot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate în lumea asta.” (33) Ceva însă în legătură cu Ipoteştii se frământa în capul lui Eminescu. Îşi făcea socoteala că ar fi putut scăpa de povara gazetăriei cultivând pământul ţărănesc, cu tată-său? Voia să salveze moşia părintească dintr-un sentiment de tradiţie familială? Probabil şi una şi alta. De aceea poetul rumega fel de fel de planuri spre a recupera Ipoteştii: să se însoare, să ia bani cu împrumut pentru bătrân de la Ştirbei (?) sau de la creditul funciar, urmând ca dobânzile să le plătească el (ms. 2266, coperta 2). Un frate al său, Nicu, se îmbolnăvise în 1883, şi Eminescu fu văzut de prieteni procurând, nu se ştie de unde, suma de 2000 de lei spre a o trimite fratelui; dar se poate ca banii să fi avut şi altă întrebuinţare în legătură cu proiectele economice asupra Ipoteştilor (210; ms. 2255, ff. 333, 347).
În aceste dispoziţiuni de silă de viaţă şi de ură amară împotriva oamenilor suspuşi, Eminescu porni în vara anului 1883, la sfârşitul lui mai sau în iunie, la Iaşi (unde avea să fie, în ziua de 5 iunie, serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare), în calitate de corespondent al gazetei Timpul. Înainte de a descinde la Iaşi, sau după aceea, e foarte posibil ca poetul să fi trecut, în acest an, pe la Botoşani, Ipoteşti şi în fine la Pomârla, unde prietenul său Samson Bodnărescu îi făcu surpriza de a transporta din livada liceului privat „Anastase Başotă”, al cărui director era, şi replanta în faţa locuinţei sale un enorm castan complet înfrunzit şi înalt de şapte metri.
În capitala Moldovei, Eminescu îşi regăsi prietenii, pe Creangă, Miron Pompiliu şi ceilalţi şi colindă cu ei, în cele câteva zile cât stătu acolo, ştiutele crâşme. În şedinţa ad-hoc a Junimii, în casa lui Iacob Negruzzi, el citi cu glasul său grav şi muzical, întristat acum şi amar, în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă, faimoasa Doină, concepută credem de mult, în fond îndreptată împotriva afacerii Stroussberg, potrivită pentru împrejurare:
Ştefane, măria-ta,
Lasă grija sfinţilor Tu la Putna nu mai sta,
În seama părinţilor, Las Arhimandritului
Clopotele să le tragă
Toată grija schitului
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă.
La dezvelirea monumentului însă n-a mers. În vreme ce lumea se zdrobea în învălmăşeală şi piaţa urla de discursuri şi urale, Eminescu sumbru, la Bolta-Rece, bea vin de Cotnar, zâmbindu-şi singur. O presimţire surdă îl înspăimânta, şi boala ce-l pândea nu-i era cu totul străină de conştiinţă, căci întrebat de ce nu citise Doina la serbare, cum îi fusese gândul, răspunse că nu se simţea bine şi era chinuit de temerea ca nu cumva să zică ori să facă ceva nepotrivit cu împrejurările, încât lumea să râdă de dânsul. Fobii, timide deocamdată, îl încolţeau, şi Creangă privi cu clătinări de cap pe poet când acesta, vrând să se culce, puse pe măsuţă un revolver, zicând că-i era frică să nu-l ucidă cineva (75).
Întors în Bucureşti, Eminescu apăru prietenilor din ce în ce mai abătut şi mai ruinat sufleteşte. O singură dată surprindem la el, chiar în acest an, o tresărire de bucurie şi de încredere în oameni, dar aceea ca un termen pentru a măsura cu mai multă amărăciune şi ironie nepăsarea societăţii româneşti. Oferind lui Iosif Vulcan, directorul Familiei, cel care îi dăduse cei dintâi fiori ai publicităţii, câteva poezii spre publicare (S-a dus amorul, Când amintirile, Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soţ, De-acum), cu prilejul venirii lui Vulcan la Bucureşti, acela îi trimise, întors acasă, un mic onorariu. Eminescu, vrăjit, luă condeiul şi-i aşternu o scri- soare recunoscătoare, dar de o volubilitate dureroasă (187):
„Mult stimate domnule şi amice,
Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoli care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă.
Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Ş-apoi să nu fiu pesimist?” etc.
Începeau în curând căldurile verii, când lumea, în frunte cu patronii conservatori, fugea din Bucureşti, iar poetul rămânea singur să asude asupra mormanelor de corecturi şi să-şi alcătuiască informaţiile pentru gazetă până târziu în noapte. Spiritul obosit şi blazat al lui Eminescu, învrăjbit de un sânge veninos şi ţinut pe loc de o vârtoşie trupească înnăscută, mai luptă câtăva vreme împotriva destinelor, apoi răul se dezlănţui, şi coardele maestrului plesniră.