Procesul mitropolitului Ghenadie pasionase lumea româ-nească poate tot atâta cât o pasionase, la vreme, evenimentul Unirii.
Sentimentul public rănit de nedreptatea ce simțea că se face înaltului ierarh, al cărui rest de viaţă s-a scurs în caritate și binefaceri, reacționa viguros împotriva guvernului Sturdza. Opoziția, apoi, indignată de calomniile ce se culegeau împo-triva chiriarhului[1] până și din fundul ocnelor, prinsese prilejul să pornească acțiunea de răsturnare. Fleva, tribunul, avea teren pentru exercițiile-i de retorică arhaică – și c’conu Ghiță Mârzescu, evacuat din minister din pricina conflictului în care căzuse cu școlile din Macedonia, profita larg de ocazie ca să pună la dispoziția „monahului“ surprinzătoarele-i cunoștințe despre orânduielile din Pidalion.
Sturdza, terorizat mai vârtos de unele impresionante in-tervenții lăturalnice – căci, ca întotdeauna, dușmanul nu așteaptă decât un moment de zdruncinare a echilibrului ca să pornească ofensiva –, Sturdza încercase chiar imposibilul pentru a-și păstra punctul de vedere, dar, covârșit în cele din urmă, începuse să caute tangenta. La ceasul culminant al afacerii, prezidentul consiliului a fost silit să treacă lui P.S. Aurelian – drapeliștilor – sarcina de a rezolva procesul, conform condițiilor dictate de Lascăr Catargi.
Până să se ajungă la această etapă, care avea să fie înce-putul sfârșitului, se făcuse un pelerinaj monstru la Căldărușani, unde-și avea metania mitropolitul surghiunit – și se ținuse, la Dacia, cea mai formidabilă întrunire publică pe care a cunoscut-o vreodată țara românească.
La această întrunire, după Fleva, după Palade și după Mârzescu, a luat cuvântul Alexandru Lahovari, care a zguduit asistența cu ciceroniana-i filipică împotriva „fariseilor“.
Splendida perorație a acestui discurs viguros ar putea, fără să pălească, sta, în antologie, alături de tot ce s-a produs mai extraordinar în arta de a vorbi.
A doua zi, în redacția Timpului, îmi descifram notele ca să dau, sumar, aspectul întrunirii, căci stenografi n-avuseserăm.
Pe la 8 ceasuri, dimineața, se aud, în Pasaj, sunete de vioară neacordată; și până să ridic capul de pe manuscris ca să pricep rostul concertului, intră Pandele, grecul, și Sterică Enăchescu, profesorul de latinește, doi prieteni buni și vechi. Intră, se așază, ca pe scaun, fiecare pe un colț al biroului unde mă trudeam, în niște însemnări confuze, să regăsesc pe Alexandru Lahovari – și, după ei, un țigănuș, dintre cei care aleargă cu dibla, vara, după tramvaiul care merge la șosea, vine cântînd Zuralia.
Așa erau circumstanțele, încât simțeam că nici o putere omenească n-ar fi în stare să clintească din loc pe matinalii mei musafiri.
Toată autoritatea mea de gazdă se exercita numai asupra artistului, care nu slăbea Zuralia nicidecum, dar, prin contagiune de la aproapele, se topise parcă și simțul de disciplină al țiganului.
Făcusem, tocmai, cu oarecare sorți de izbândă, propunerea să mergem cu toții altundeva — ca să pot fugi, pe urmă, singur —, când, iacă-l pe Alexandru Lahovari.
Colosul acesta, care ar fi înfruntat bărbătește un popor de dușmani, s-a intimidat la vederea… spectacolului din redacție și, după câteva minute de ezitare, a venit lângă mine ca să mă întrebe, emoționat, între două acorduri de Zuralia, când am vreme să compulsăm[2] notele.
Și a plecat.
Mi-am luat prietenii, am coborît scara Pasajului până în colțul străzii Câmpineanu și, după ce am ascultat câtva Zuralia, m-am prelins pe ușa de din dos.
Alexandru Lahovari ședea vis-à-vis de Biserica Albă, în strada care-i poartă numele.
Când am sosit eu, se plimba enervat prin birou și-și fuma degetele, între care fusese o țigaretă consumată de mult.
Mă așteptam la o avalanșă de foc din vulcanul acesta conținut.
Dar n-a zis nimic asupra Zuraliei și a auditorului care savura această muzică aleasă. Se vede că, pierdut în gândurile care-l frământau, așa încât nu o dată te lăsa, pe stradă, fără răspuns la salut, din care pricină atâția l-au crezut înfumurat, nici nu observase scandalul; sau că-i măsurase proporțiile și înțelesese că sancțiunea trebuia să fie mai aspră decât îngăduiau mijloacele lui. Fapt e că, de cum am intrat pe ușă, m-a invitat la birou și am început să lucrăm.
Eu citeam notele. El asculta plimbându-se. Când însemnările, luate în grabă, la un colț de masă, nu reproduceau exact cugetarea lui, mă oprea. Mai citeam o dată și, pe când îmi dicta îndreptarea de introdus, exclama, ca pentru sine:
— Dacă am zis așa, am spus o prostie!
Continuam cu citirea până când ajungeam la un citat franțuzesc ori din latinește. Atunci, după ce mă aproba, trecea la spatele scaunului meu pentru ca, fără să mi-o spună, să urmărească modul cum am ortografiat.
Iar citeam, apoi; iar mă oprea ca să-mi repete pe „Dacă aș fi zis așa, aș fi spus altă prostie“, până când, pe la 11 ceasuri, ajunseserăm către sfârșitul cuvântării – bucuroși; eu, că nu-l făcusem să spună prea multe prostii; el, că, de, și fără stenografi, va putea, totuși, răspândi în țară rodul gândurilor înalte cu care emoționase toată suflarea din sală.
Ajunserăm la perorație: „S-a sfârșit, au zis fariseii!“
I se colorase fața. Se vedea că vibrează încă de maiestatea cugetării, când intră pe ușă C.C. Arion.
După ce salută, îi ia amândouă mâinile și, în fraze poate căutate, începe să-i facă elogii pentru succesul fenomenal pe care-l repurtase la Dacia.
Lahovari, absent și cu mintea toată răscolită ca să recheme amintirea celor spuse la întrunire, se întoarce către mine și, cu mâinile încă în mâinile lui Arion, pornește, impetuos:
— Ce țară, domnule! Nu poți să lucrezi din pricina im-becililor care se cred datori să te felicite pentru orice fleac!
Musafirul și-a scurs mâinile din mâna gigantului distrat și a ieșit pe uşă, afară, confuz.
[1] Arhiereu conducător al unei eparhii, mitropolii, patriarhii.
[2] A cerceta documente; a aduna date.