„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Catârii la paradă

Cu tactu-i superior și cu autoritatea pe care o avea însuși asupra suveranilor, regele Carol trăsese câte foloase se puteau trage din alianța noastră cu Triplicea[1]. Grațierea multora dintre martirii din Ardeal se datorește prieteniei regelui de atunci cu Franz Joseph – și libertatea de acțiune în Bulgaria, la 1913, cu toate amenințările Austro-Ungariei, e de atribuit legăturilor personale pe care regele României le întreținea, deși reci, cu Wilhelm al Germaniei.

Medalia însă, frumoasă pe față, își avea reversul: politicii de înfeudare la Tripla Alianță îi e de imputat, între altele, faptul că, cu toate raporturile amare pe care le-am avut pururea cu Budapesta, granița noastră dinspre Carpaţi a rămas, toată vremea, neapărată – nici măcar ca ipoteză pentru studiile statului major.

Pentru lumea politică de până mai anii trecuți, eventualitatea că am putea fi atacați sau în situație de a ataca noi la nord-vest părea absurdă. Numai răsăritul era activ – în vederea aceasta se făcuseră costisitoarele fortificații de la Nămoloasa, ca și cele, inutile, din jurul Capitalei.

Fiind, dar, de pe concepția de atunci, exclusă posibilitatea unui conflict la frontiera dinspre munți, se excludea, eo ipso[2], și necesitatea unei apărări la granița aceasta. La caz de nevoie, era credința generală – Bucureștii fiind departe de frontul prezumtiv –, la nevoie e toată vremea să ne sosească, de la Viena și din Berlin, muniții și tunuri, la rigoare chiar cu trenuri accelerate.

Acestei judecăți, care stingea prin anticipație orice aspirație națională, i se datorește faptul că, chiar în timpul când în Bulgaria se simțea deja mirosul prafului de pușcă, România
n-avea, ca tunuri de luptă, decât jumătatea de duzină pe care o târau catârii când defila armata, la 10 Mai, prin fața statuii lui Mihai Viteazul.

Aveam, dar, patru milioane de români peste Carpaţi; aveam fortificații dinspre Rusia; aveam și catâri – dar nici  armament, nici întăriri la munte.

Jacques Lahovari, fost ministru de război, și, prin urmare, în măsură de a cunoaște parodia de artilerie cu care se socotea că avem să preîntâmpinăm cu succes imperiul țarilor, a pornit, ca senator opozant în parlamentul lui Dimitrie Sturdza, acea campanie violentă care, după dezbateri zgomotoase și luptă aproape piept la piept, a culminat în fraza care a pus în mișcare faimosul deget al lui c’conu Mitiță:
— E scandalos ca un om care nu știe cum se împușcă o  vrabie să vorbească despre artileria grea!

Disciplina șefului liberalilor însă, față de politica oficială ce se făcea în jurul armatei, era tenace. A trebuit ca la lupta titanică angajată de generalul Lahovari să se asocieze, energic, partidul conservator, pentru ca… nu Dimitrie Sturdza, ci regele Carol să se resemneze la un fel de tranzacție.

Și s-a hotărît, pe când ministru de război era, acum, Nico- lae Filipescu, să se comande tunuri, dar s-a pus întrebarea:  unde le comandăm?

Părerile erau împărțite. Regele, bizuit pe experiența din  trecut, înclina pentru Krupp – și Sturdza, vezi bine, pentru părerea regelui. S-ar fi părut că chestia n-are importantă – dar Filipescu întrevedea, poate, necesitatea de a apăra, într-o zi, altă frontieră, și se temea de dificultăți eventuale în livrarea comenzii la momentul dat, de aceea prefera uzinele franțuzești  de la Saint Chaumond.

Părțile își ghiceau reciproc gândul de dinapoia capului, dar nu se puteau destăinui fățiș: regele nu putea spune ministrului de război că o comandă, atât de importantă, la Saint Chaumond, ar indispune pe acționarii lui Krupp – cum Filipescu nu putea mărturisi, direct, teama că, la caz de conflict cu Ungaria, spre pildă, Germania ar avea interes să ne întârzie sau chiar să rezilieze contractul.

În stadiul acesta era chestia artileriei grele când ministrul de război e surprins de o informație: la hotel Boulevard au descins niște ingineri francezi.

Temându-se că informația care-l surprinsese pe el ar putea surprinde și pe alții, Filipescu s-a îmbolnăvit subit, s-a dus acasă și s-a băgat în pat.

Nu se înserase bine când, cum prevăzuse când s-a hotărît să se bolnăvească, a apărut aghiotantul regal:
— Maiestatea Sa Regele vă roagă să veniți la palat imediat după masă.
— Scuzați-mă, vă rog, pe lângă Maiestatea Sa. Uitaţi-vă în ce stare sunt! Doctorul mi-a interzis absolut să mă dau jos din pat.

Peste douăzeci de minute, același aghiotant:
— Maiestatea Sa vă roagă ca mâine dimineață, la 8 și jumătate, să vă prezentați negreșit la palat.
— Spuneți, vă rog, Maiestății Sale că, oricât de rău mi-ar fi, vin mâine dimineață, la 8 și jumătate.

Se vede că plecarea ofițerului a vindecat boala pacientului, căci ministrul s-a dus la telefon și a convocat la patu-i de suferință pe francezii de la Boulevard, pe secretarul general al ministerului de război, pe inspectorul tehnic al intendenței, pe șeful contabilității, pe cei din direcția armamentului și pe capul serviciului contencios.
A lucrat cu lumea asta până despre ziuă.

Dimineața, la 8 și jumătate, în cabinetul de lucru al regelui:
— V-am rugat să veniți, domnule ministru, ca să cercetăm, chestia artileriei grele.
— Sunt în curent cu întreaga problemă, Maiestate.
— Am aflat că sosesc inginerii de la Saint-Chaumond.
— Au sosit, Sire.
— Trebuie să ne concentrăm asupra clauzelor contractului.
— L-am încheiat, Maiestate.
Și pune pe birou exemplarul, sigilat, parafat și prevăzut cu toate iscăliturile celor în drept.

Acestea sunt, împreună cu fierăria veche de la forturi, tunurile cu care am încetinit năvala teutonilor la Predeal. La Tabla Buții, la Tulgheș și la Oituz, până când ne-am înjghebat, în fine, cetatea de la Mărășești.

Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.


[1]  Nume dat Triplei Alianţe dintre Germania, Austro-Ungaria şi Italia, act semnat la 20 mai 1882. Aderarea României la tratat a fost semnată de prim-ministrul I.C. Brătianu în 18/30 octombrie 1883.

[2]  Tocmai de aceea, prin lucrul însuşi.