„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Anchetă in futurum

(in futurum – pentru viitor)

Situația noastră la Paris, după pacea de la București, era lamentabilă. Condițiile în care capitulasem, cu tot eroismul de la Siret, ne ridicaseră, față de aliați, calitatea de beligerant! Rămăseserăm învinși, deși camarazi de arme cu învingătorii. Numai ostracismul la care kommandantura germană osândise câteva personalități dintre cele refugiate la Iași ne-a dat putință să ne reabilităm pe lângă cei care dictau pacea.

Dintre deportați, Take Ionescu era, la Paris, unicul român cu credit în lumea politică. Cu el vorbea Lloyd George; lui i se destăinuia Clemenceau cum că „în fata poporului român își scoate pălăria, dar în fața celor care îl guvernează mi-o îndes pe urechi“. La prânzurile oferite de el ori la cele unde era invitat el se deslâna firul încâlcitei chestii a orientului – el cu Venizelos și cu Pasici constituiau comoara din care-și trăgeau cunoștințele cei care aveau să judece procesul și să fixeze în tratate, ne varietur[2], poziția noastră, a grecilor și a sârbilor în Europa care avea să fie.

Ceilalți, dl Jean Th., generalul Iliescu și, de pe expresia caritabilă a bătrânului „tigru“, „le pauvre[3] Victor Antonesco“, erau acolo numai ca să facă politică internă, ținând vacante niște locuri pe care urma să le ocupe alții.

O problemă se pusese încă de la Iași, în ajunul conferinței: dacă Take Ionescu intră într-un guvern de coaliție, sub egida dlui Brătianu, devine primul nostru delegat la Versailles. Dacă nu intră, rămâne semplu particuler, cum zisese Lascăr Catargi într-o împrejurare tot delicată.

La rândul său, șeful conservatorilor-democrați își formulase condițiile: indiferent de cine va forma delegația care va merge la congres, prezidentul consiliului îl va avea în minister dacă formează un guvern național, cu elemente din toate grupările, sau dacă nu – nu.

Nu s-a făcut guvern național, deci Take Ionescu a rămas la Paris simplu observator. În această umilă, dar mândră calitate,
l-au huiduit, pe când trecea în trăsură cu Venizelos, cameloții angajați de românul pe care avea să-l expulzeze poliția franțuzească…

Dar, cu ori fără situație oficială, Take Ionescu era la Paris… Take Ionescu. Vedea pe toată lumea, era consultat de corifei și dădea grai intereselor României prin La Roumanie, un ziar pentru a cărui apariție dl Paul Brătășanu, olteanul numai inimă, vânduse cerceii soției.

Pentru motivul acesta și pentru pretexte multe, Take Ionescu trebuia umbrit.
În strada Atenei, la 1920, într-un cerc din care făceau parte dl Brătășanu, dl Cancicov, dl Xeni și alții.

Povestește Take Ionescu:
— Mă cam descurajasem la Paris. Îmi pusesem tot sufletul ca să-i fac pe englezi să ne cunoască. De la o vreme, observasem că, în conversații cu Lloyd George, premierul britanic mai mult mă privește decât mă ascultă.

Am pus fenomenul pe socoteala oboselii, oboseală naturală la omul care se storsese de vlagă pentru ca țara lui să țină cu demnitate locul pe front. Clemenceau, de altă parte, îmi făcea impresia că, atunci când îmi primea sugestiile, ceda mai mult unui sentiment de comizerație[4] decât argumentelor mele.
A obosit și el, probabil, îmi ziceam, cu toată structura-i de stâncă.

Pasici, apoi, cu care, la îndemnul și cu intervenția stăruitoare a primului-ministru francez, tratam chestia Banatului, mi se părea că mă lasă să văd cum că recunoaște României dreptul asupra Vârșețului și a Bisericii Albe nu din convingere, ci ca să nu mă mâhnească.
Să fi obosit și el, mă întrebam, sârbul de oțel care de cincizeci de ani stă pe baricadă?

Cuvântul din urmă al acestui om de stat, la care cea mai de căpetenie însușire era, ca și la Venizelos, un adânc simț al realităților, a fost: toate câte le orânduirăm sunt numai teoretice. Protocol nu putem încheia, întrucât n-aveți calitate oficială.

Văzându-mă în neputință de a-mi servi țara în mod efectiv, am plecat la Vichy, ca să nu mai inspir milă la Paris.

Acolo, într-o zi, mi se anunță doi domni necunoscuți: un ziarist din Londra și un industriaș mare din Edinburg.

I-am primit și cum era vremea mesei, după primele civilități de circumstanță, am coborît cu ei în restaurantul hotelului.

Doi oameni încântători.
Veniseră la Vichy, îmi povesteau, pentru cura obișnuită și profitaseră de prezența unui român despre care aflaseră că vorbește limba Albionului, ca să ceară informații despre peripețiile războiului nostru.

Seara, m-au invitat ei la masă.
În câteva zile, mâncând împreună, făcând împreună excursii și vorbind de toate afară de războiul nostru, ajunseserăm să ne legăm ca de o veche prietenie. Observasem, însă un fenomen care mă surprindea: nici marele industriaș, nici ziaristul londonez nu erau niște vulturi în materiile care constituiau respectiva lor îndeletnicire profesională. Cel din Edinburg nu poseda cunoștințele de rigoare ca să poată trage legi generale economice din situația industriei britanice față cu concurența celorlalte țări; și gazetarul de la metropola Angliei abia avea informații vagi despre interdependența politicii mondiale.
Și ăștia sunt obosiți, se vede treaba, îmi ziceam în mine.

Dar făcusem o observație: noii mei prieteni evitau, parcă cu grijă, subiectele a căror dezvoltare s-ar fi făcut în abstract, prin raționament sau prin deducție; și se mărgineau la ceea ce, concret, cade de-a dreptul asupra simțurilor. Așa, fără necesitate pentru înțelegerea unui fenomen, mă aduceau, sistematic, cu întrebările, să citez nume proprii, să fixez date istorice și să le spun cu precizie cifre.

Altceva: elocvenţa mea părea că nu-i lovește cu complexul de idei pe care-l conținea, ci mai degrabă cu șirul faptelor, cu înlesnirea de a le debita și, mai vârtos – ceea ce se vedea că-i surprinde –, cu logica, reală sau aparentă, a concluziilor la care ajungeam.

Am vorbit, în câteva zile, despre politica de colonizare a romanilor; despre istmul de Suez; de scandalul din jurul lucrărilor de la Panama; de imperialismul german; despre gazele asfixiante și de succesiunea la tronul sultanilor – după ce trecusem în revistă epoca Stuarților, pe Cromwell, scrisorile lui Macaulay, dragostea prințesei de Caraman Chimay cu lăutarul Rigo, moravurile mormonilor americani și despre adâncul simț politic al prințului consort, care a pilotat lunga guvernare a reginei Victoria.

La despărțire, după ce ne spunem, reciproc, banalitățile care se schimbă în asemenea ocazii, industriașul îmi zice, pe pragul ușii:

— Suntem datori, acum, să-ți cerem scuze…
— Și să-ți dăm o explicație, completează ziaristul.
Scuze și explicații?, mă gândesc eu. Trebuie să fie tare obosiți.

— Ne-am prezentat: eu, ca industriaș.
— Și eu, ca ziarist…
Ei, oboseala ăstora e adâncă, îmi ziceam în mine. O să fie nevoie să chem pe Obreja.

— Și nu era adevărat, deslușește cel din Edinburg.
— Suntem medici, afirmă ziaristul.

Atunci, nici Marinescu n-are ce le face!, reflectam în mine când industriașul începe:
— Toți prietenii dumitale din Paris și de la Londra au aflat, cu părere de rău, că, din pricina oboselii războiului, ai pierdut… din agerimea minții – și ne-au rugat să-ți facem un examen discret.

Care va să zică, sunt în plin balamuc, cugetam eu. Și, ca să scurtez momentul, căci devenise penibil, întreb:
— Rezultatul examenului?
— Fugim de aici, răspunde cel care se dăduse drept ziarist, căci, dacă vom mai sta, raportezi dumneata despre… oboseala noastră mintală…

Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.


[2] Să nu se schimbe, fără a se schimba.

[3] Bietul, săracul.

[4] Compasiune, milă.