„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Eufemismul

Epidemiile, în țările asiatice, sunt considerate, de pe judecata simplistă a populației, ca manifestări inaccii[1] ale lui Alah, ursuz, o vreme, din cine știe ce pricină. Fiind, dar, un fenomen cu cauză determinată, leacul e la îndemâna musulmanului cum îi e narghileaua: înlătură, prin rugăciuni la moschee, motivul de supărare a abrașului de Padișah – și molima se stinge de îndată ce nu mai are pe cine ucide.

E prea complicat să formulez aci, în amănunt, diferitele operații prin care combat turcii epidemia – cum, ca să spun cum se face la noi, e lung. Ar trebui articole multe, poate un volum întreg de epidemiologie populară. Deci, renunț. O s-o schițez însă în treacăt:
În Orient, se urcă hogea în geamie; face pîlnie la gură, ca să îndrumeze sunetul în anume direcție, și, recitind versete din Coran, își urlă rugăciunea în așa registru încât profetul, tulburat din isihia-i[2] divină, lasă ciubucul și, chemat la datoria-i de a-și ajuta credincioșii, trimite pe pământ ceauși care să orânduiască măsurile de profilaxie – pe când câinii, zmintiți din huzur, împletesc, cu note sonore, aria pe care o cântă imamul.

Asta, ca măsură de higienă.
Cât pentru statistică, cavașii[3] stăpânirii merg din casă în casă, ciocănesc cu bățul în pragul ușii, ca să-i deștepte pe adormiți, și, pe ton solemn, întreabă:
— Sănătoși?

Dacă li se răspunde, trec înainte – cu convingerea că Allah s-a milostivit; dacă nu, e semn că locatarii, nerăbdători să aștepte intervenția științei, au pornit spre paradisul lui Mahomed. Intră, atunci, ridică cadavrele și le cară la cimitir, plimbând cu ei microbii bolii epidemice în tot cuprinsul semilunei.

La noi, până mai deunăzi, veneau oamenii lui Rietz sau ai respectivului Costinescu și pângăreau gardul cu var. De aci încolo, sănătatea populației rămânea pe mâna subcomisarului: pe mine mă obliga să țin în curățenie perfectă până și locul discret unde se duce regele fără suită – pe când porcii dumitale, în fundul grădinii, și lăturile de la cârnățăria vecinului trimiteau infecția în toate vânturile.

Acuma, în urma unor convenții internaționale, ministrul străin din localitatea contaminată comunică faptul, telegrafic, statelor pe care le reprezintă și serviciul sanitar închide granițele, afară de un singur punct, pentru proveniențele din localitatea bântuită și pune felceri să supravegheze pe suspecți atâta vreme câtă-i trebuie microbului ca să incubeze. Cu chipul acesta, boala se priponește în lazaret – și ciumatul, dacă nu-și lasă oasele în mâna felcerului, intră în țară sănătos și curat ca un prunc botezat de Corneliu Codreanu.

Că nu toate statele în care izbucnește epidemia declară fenomenul sau că, de la primul caz produs, până să prindă de veste autoritatea respectivă ca să dea alarma, purtătorii de vibrioni au vreme să se plimbe prin Europa – sunt împrejurări care scapă serviciului sanitar, oricâtă haină vigilentă pun, în circumstanță, doctorul Kaminski și cei, din străinătate, însărcinați, ca el, să juguleze epidemiile.

Nu știu cum va fi fiind acum, fiindcă profesiunea de scriitor, deși nu întotdeauna salubră, nu prea are raporturi cu serviciul de higienă al ministerului sănătății; dar într-o vreme, pe la 1894, aveam ca director al serviciului sanitar pe bătrânul Felix, om pregătit, mai mult decât mulți dintre cei care i-au succedat, pentru greaua sarcină de a priveghea viața oamenilor și a vitelor.

Capabil foarte, activ și conștiincios, doctorul Felix însă se resimțea încă de originea-i îndepărtată: era fricos – și, ca toți cei care n-au încredere în sine, o lua de sus, uneori, cu interlocutorul, pentru ca, dacă-l intimida, să savureze voluptatea de a-l fi terorizat; iar dacă întâmpina rezistență, să coboare el tonul, căci de la registrul la care-l ridicase avea de unde, până la satisfacția de a constata că e la nivel normal, nivel de la care nu se mai simțea că i-e frică.

Se produseseră, în anul acela, câteva cazuri de holeră la Brăila; apoi, altele, la Călărași; și, pare-mi-se, unul sau două chiar în București. Timpul, organul oficios al conservatorilor la guvern, înregistrase faptul, ca pe oricare eveniment – când ne pomenim, în redacție, cu directorul general al serviciului sanitar:

— Cine a dat informația privitoare la holeră?, întreabă doctorul Felix, de la ușă, fără să dea „bună ziua“ și pe un ton care l-a făcut pe Ion Gorun să tresară, Ion Gorun al cărui aparat auditiv era foarte departe de a fi sensibil.
— Eu am redactat-o, răspund, ridicând glasul cu o octavă mai sus decât doctorul, fiindcă și urechea lui era obtuză.

Felix, surprins că se găsește o notă mai înaltă decât cea cu care voia să ne mateze, ia un bemol și, tot de la ușă, ne face școală că informația, dată așa de brutal, ar putea să alarmeze lumea.

— Și, întreb eu, și dacă se alarmează ce e? O să ia măsuri mai din vreme și mai riguroase.
— Da, replică doctorul, coborându-se spre normal, dar se zăticnește[4] viața economică.
— Spunând oamenilor să se ferească de moarte?, întreb eu, păstrând, într-adins, nota care-l dezarmase. Mai bine e să le ascundem adevărul și să lăsăm să se molipsească toată țara?

— Nu, dragă, mă deslușește Felix, în notă blajină de astă dată și făcând primul pas spre biroul meu; nu zic că nu trebuie spus adevărul, ci ca formula în care se face cunoscut faptul să fie redactată în termeni care să trezească grija pentru precauțiune, fără să zăticnească spiritul public.
— Înțeleg eu, domnule doctor, închei, ca să sfârșesc cu inoportunul, înțeleg eu: dumneata zici baba Rada – ca să nu zici Rada baba.
— Nu, ripostează doctorul, pe ton amical, poate ceva chiar dincoace de nuanța aceasta; nu. Dar epidemia de la Călărași nici nu e holeră.
— Dar, intervine Grigore Ventura, care nu găsea subiect de articol și era ațos, dar ce e doctore, atunci, boleșnița asta, care începe cu pântecăraie și sfârșește cu „vecinica pomenire“?
Este gastroenterită intestinală cu terminațiune letală, răspunde Felix – și fuge ca să nu intre și el în concertul de hohote cu care i-a fost primită coafura grotescă a scârnavei holere.

Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.


[1] Inacciurecalcitrant, refractar, încăpățânat, îndărătnic.

[2] Contemplație, extaz, iluminare, liniște, odihnă, pace, tihnă.

[3] Poliţişti.

[4] Zăticni – a se opri, a se întrerupe.