Gratie sârguinței ultimilor directori, Teatrul nostru Național a ajuns să nu mai aibă ce invidia la instituțiile similare din occident. Afară de Chatelet, prevăzut cu mașini fantastice pentru feeriile mirobolante, pe nici o scenă din lume nu se reprezintă, mai fastuos și mai la punct, Femeia îndărătnică ori Bizantz, ca la Teatrul nostru Național – și, cu foarte rare excepții, actorii noștri pot, cu demnitate, să țină roluri protagoniste la Comedia Franceză, de exemplu.
E drept că arta dramatică duce, azi, pe lângă satisfacțiile de amor propriu, și la succese materiale pe care le-ar jindui magistrații de la Casație – dar constatarea aceasta nu umbrește nici talentul artiștilor, nici meritul administratorilor. Arta, acum, este o carieră pentru cei înzestrați; altădată, pe când Pascaly, cu 150 de lei pe lună, primiți în aconturi, rămânea în scenă ca să sfârșească rolul lui Jianu, deși i se anunțase că, acasă, i-a murit copila – altădată, profesiunea de actor era apostolat.
Printre gloriile dispărute ale primei noastre scene, Frosa Sarandy a ocupat locul de frunte peste treizeci de ani. Femeie fără cultura sistematică pe care o dă Conservatorul, dar inteligentă tare și cu extraordinare însușiri, artista aceasta a făcut atâtea creații în pruncia artei noastre dramatice, încât istoria Teatrului Național, pentru perioada care a precedat generația de acum, n-are pagină de laudă în care să nu figureze „Țața Frosa“. Soacra din Manevrele de toamnă, spre pildă; ori La femme Frochard, din Două Orfane, nu vor regăsi, multă vreme, interpreți vrednici care să facă să se uite talentul masiv al acestei suverane a scenei românești. Mi-aduc aminte că un francez, în stal, privind-o în atitudinea feroce pe care o lua față de fiu-său, în Două Orfane, căci textul el nu-l pricepea, mi-a zis, la un moment, arătându-mi pe Sarandyna:
— Elle est tellement atroce qu’on a envie de lui casser la gueule![1]
Ca toți artiștii însă, care își biciuiesc sistemul nervos ca să întrupeze caractere varii, Frosa Sarandy era impresionabilă, de umoare inegală, susceptibilă și vanitoasă. Avea pururea în buzunar demisia, pentru a o prezenta când direcția, pentru motive de culise, ar fi voit s-o încarce cu un rol în afară de genul ei sau fără suficient relief pentru a-și pune în valoare aptitudinile; purta, prin casă, pe piept, Bene Merenti, medalie pe care i-o conferise V.A. Urechia; și nu uita, niciodată, în cursul conversației să amintească de frate-său, colonelul Sarandy – ca să sfârșească cu parapon la adresa actrițelor de primă tinerețe:
— Eu am lăsat careta la ușa Teatrului când am venit aici – nu ca ălea, creaturile care au părăsit albia cu rufe ca să intre pe din dos!
Când nu era preocupată de artă, Frosa Sarandy, ca toate de sexul ei, redevenea femeie: păstra toate florile uscate pe care i le oferiseră admiratorii; amintea, cu accente tinere, o idilă însăilată cândva cu prințul Milan, mai târziu rege al Serbiei – și vreo douăzeci de ani în șir a tot vorbit de cei patruzeci și doi pe care-i împlinea la 15 aprilie al fiecărui calendar ortodox.
Maiorescu, ministru al Instrucțiunii publice, îl culesese pe Caragiale, e propria-i expresie, „de pe maidanele din Ploiești“ și-l făcuse director general al Teatrului Național, zicând că-i cel mai indicat, dintre contemporani, pentru această covârșitoare însărcinare. „Grecul“, artist în suflet, meticulos peste fire și de o severitate necunoscută în republica anarhică pe care era chemat s-o guverneze, a pus, cum se știe, atâta regulă tiranică în dezordinea tradițională la Teatru, încât, peste trei luni, Naționalul, cu Manolescu, cu Aristizza, cu Anicuța Popescu și cu ceilalți se mutaseră la Dacia – iar în calea Victoriei nu rămăsese decât directorul general cu sufleurul și cu Drăgoescu, casierul.
Câtva timp înainte de a se produce evenimentul acesta, „țața“ Frosa ne invită la dejun, pe directorul general și pe autorul acestor amintiri. Din vreme, Caragiale, un farsor fără pereche, îmi spusese:
— După masă eu o să dispar. Tu, s-o mai ții câtva de vorbă peste ora 2, fiindcă la ceasul acesta avem repetiție.
— De ce?
— Ca să sosească un minut mai târziu.
— Ei, și?
— S-o amendez.
— Nu ți-e rușine, mă, Iancule? Cum să amendezi o artistă, de situația Frosei, pentru o întârziere pe care o provoci chiar tu?
— Taci și fă cum îți spun eu. O să se îndrăcească „țața“ și o să ne tragă o gură de Târgoviște cum nici la Mimiu nu se aude – că e delicioasă când o apucă năbădăile.
Frosa Sarandy ședea, deasupra lui Fialkowsky, în casa Török, vis-à-vis de Teatru.
N-avea bucătărie.
Masa și-o aducea, cu sufertașul, de la Purcel, de lângă Pasaj.
Ne așezăm. Îi mâncăm sarmalele. Îi bem pelinul. Mai aduce o porție de sarmale. I-o mâncăm și pe aia. Îi mai bem o litră de pelin – și, la tânguirea „grecului“ cum că moare de foame, Frosa întâmpină ca pe scenă:
— Ho, gămane, că parcă n-ai fund! Ce, la mine e Leul și Cârnatul?! Mai pune-ți pofta-n cui, râtane – că ești sărăcie la casa omului!
Vorbim despre Milan; îi admirăm Bene Merenti; calomniăm creaturile și, la un moment, sub pretext că examinează, în salonul de alături, un tablou de Stăncescu, fostul director al Teatrului – căruia Frosa, grațios, îi zicea: Stăncioacă terciuitul –, Caragiale fuge și se duce la Teatru. Peste o jumătate de ceas, când observăm dispariția „grecului“, îi atrag artistei atenția că e 2 și un sfert, că, adică, a cam întârziat de la repetiție.
Pune ceva repede pe dânsa ca să se repeadă, căci era foarte punctuală la datorie, și, când să plece:
— Haidi și tu, „țațo“, că mitocanul e în stare să-mi facă scandal.
Trecem drumul și, ca s-o intimidez, o sfătuiesc:
— Ca să nu ia nebunul, cumva, vreo măsură jignitoare, cred că e bine, Madame Sarandy, să trecem pe la el înainte de a intra în scenă.
— Să mergem!, zice.
Ajunși la ușa cabinetului, ne întâmpină ușierul, dăscălit de Caragiale:
— Domnul director general nu primește pe nimeni.
— Pe mine mă primește, zice artista, cu un rest de curaj; dă-i carta!
Și, în vremea asta, aruncându-ne ochii pe tabloul din perete vedem, printre cei pedepsiți, pe Frosa Sarandy amendată cu cinci lei „pentru întârziere de la repetiție“.
Ușierul, cu toată instrucția ce primise, stătea perplex: de o parte, ordinul directorului general; de altă parte, una dintre actrițele cele mai cu autoritate.
Dar intră. Când se întoarce ca să ne spună că directorul e „ocupat“, auzim, până să se închidă ușa:
— Să nu intre nimeni – auzi? N-am vreme de audiențe.
Frosa rămâne încremenită. Prietenă cu Caragiale de când avea cu adevărat patruzeci și doi de ani; despărțită de el, cordial, cu un ceas mai înainte – și să primească așa afront, era peste puterile ei de răbdare.
Mai încearcă pe lângă ușier, rugător, și, când am simțit eu că deznădejdea-i a trecut marginile, îi ofer un consiliu:
— Să intrăm peste el, Madame Sarandy. Poate nu știe că suntem noi.
Și, zicând, împing ușa.
„Grecul“, la birou, citea, foarte atent, Convorbirile Literare; Frosa Sarandy, în atitudine de vinovat pocăit, în picioare în fața lui, și eu, abia ținându-mi râsul, lângă fereastră.
— Doamna?, întreabă directorul general, potrivindu-și ochelarii.
— Vă rog să mă iertați, domnule director general. Am avut musafiri la masă și din pricina asta am întârziat de la repetiție câteva minute.
— Scenele acestea, doamnă, nu le judecă direcția, ci regulamentul.
— Dar, domnule director general…
— Inutil, doamnă. E lege.
Și-i arată regulamentul Teatrului.
— Domnule director general, stăruie artista, cu lacrimi în voce, regulamentul amendează pe cei care întârzie din obișnuință, din lene ori din neglijență repetată, dar eu n-am fost pedepsită niciodată în treizeci de ani. Și am scuză…
— E prevăzută în regulament?
— Nu e prevăzută, dar e de înțeles.
— Eu nu înțeleg decât ceea ce e scris, doamnă. Am sfârșit, prin urmare.
— Ia lasă, Iancule, ce e scris și ce nu e scris, intervin eu. Ai ținut pe femeie până la 2 – și ai fugit când începuse repetiția. Firește că i-au trebuit câteva minute până să vină. Șterge-i amendă – și nu mai face fasoane!
— Mai degrabă-mi tai mâinile decât să calc regulamentul, încheia „grecul“ – și continuă să citească Convorbirile.
Artista, prididită de plâns, se apleacă pe birou și, dându-i broșura la o parte cu un gest lipsit de elegantă, pornește, pe tonul cu care vorbea în Madame Frochard, din Două Orfane:
— Domnule director general, dumneata dormeai pe gunoaie, în Ploiești, pe când eu, soră de colonel, lăsam butca la scara Teatrului ca să civilizez creaturile venite aici de la spălătorie – și mă amendezi pe mine ca pe niște ușieri! Păi, janghinosule, mie mi-a sărutat mâna regele Serbiei – și o să primesc eu pedeapsă de la un simigiu ca tine?!
A luat, apoi, de pe birou o coală de hârtie, și-a scris demisia și, oferind-o lui Carageale:
— Bagă-ți-o în ochi, domnule director general!
Și, odată cu mișcarea colțuroasă pentru a-i trânti hârtia:
— Adevărat: nici din salcie cerc de bute, nici din mojic om de frunte!
Apoi, către mine, surprinsă că râdeam:
— Dar tu, mă, piciule, ce râzi? Te-ai înțeles cu plăcintaru’ ăsta să vă bateți joc de o artistă ca mine? Te trec prin perete acuma!
„Grecul“, în vremea asta, făcuse sul din demisia Frosei, îi dăduse foc la un capăt și, la vâlvătaie, își aprindea țigara, pe când feciorul, cu ordin prealabil, aducea pe tablă biscuiți și șampanie.
— Băga-te-aș în… draci, domnule director general, a mai zis bătrâna stagiară – și, ștergându-și lacrimile, s-a pus să atace cu vervă bunătățile pe care le adusese servitorul.
Seara, am cinat tot la „țața Frosa“ – „grecul“ și eu – și am vorbit tot despre creaturi, despre colonelul Sarandy și despre regele Serbiei…
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] E atât de fioroasaă încât ai vrea să-i rupi gura!