Vocabularul a suferit și el în timpul cataclismului din care abia ieșirăm. Unele cuvinte, mai ales, și-au pierdut cu desăvârșire înțelesul logic. Așa, se zice „invalid“ de război soldatului care a pierdut o ureche ori și-a scrântit, vremelnic, un picior – și „erou“ oricui a tras ori nu cu pușca și, din întâmplare, a primit un glonț de Mannlicher, care l-a trimis ad patres[1]. De aceea, limba, destul de complicată și înainte de conflictul sângeros, s-a mai complicat o toană, după război, cu adjective întrebuințate anapoda; cu denumiri de instituții create ad-hoc; cu traduceri libere și cu transpuneri din vechiul lexicon.

Printre oamenii publici împotriva cărora s-a dezlăntuit opozitia cea mai acerbă, pe vremuri, de către liberalii cu apucături de iacobini, a fost Lascăr Catargi, șeful partidului conservator – șeful albilor, cum li se zicea atunci. Omul acesta, care-și începuse cariera ca zapciu în Moldova, o continuase ca ispravnic și, recunoscut pentru energia lui reflectată când era vorba de păstrarea ordinii în epoca aceea de tulburări continue, se înălțase, apoi, până la scaunul de sfetnic al Coroanei, omul acesta avea, în ochii adversarilor de atâtea culori, două cusururi mari, care, de fapt, erau două mari calități: era abil în politică și dușman al năzuințelor nelegitime.

Poale din pricina vecinătății cu slavii, mălăieți și mistici; poate din a îndelungatelor raporturi cu aristocrații polonezi care plecau, din Lemberg, călări, ca să conducă menuetul la balurile curții, în Versailles; poate, în sfârșit, influențați de ofițerii lui Napoleon, care, după Berezina, împrăștiați prin Orient, se rătăciseră prin Moldova ca profesori, ca ingineri și unii ca actori – fapt e că, fără să se poată spune hotărît ce e mai bine sau mai rău, caracterul românului de peste Milcov se deosebește, uneori adânc, de al compatriotului de dincoace. De la gospodărie, la intonație și până la moravurile electorale, moldoveanul diferă de muntean nu întotdeauna avantajos, dar întotdeauna aproape fundamental.

Ca dezmințire a aforismului că „pentru vinul nou trebuie vase noi“, nouă, în situația pe care ne-a creat-o cataclismul din care a ieșit România de azi, ne-ar trebui oamenii de ieri, oamenii aceia care, guvernând un regat minuscul, înfruntau greul cu atitudini cărora acuma e moda să li se zică imperialiste. Când din România, tributară Turciei, scria Cogălniceanu, la Constantinopole, vizirul schimba trei perechi de meși ca să găsească formula meșteșugită pentru a răspunde așa încât să se vadă că iradeaua pornește de la suzeran, dar să nu se simtă că se adresează vasalului – și Cuza, domnitor peste cinci milioane de raiale...

Cei care au urmărit politica noastră internă în ultimii treizeci de ani știu că, în tot intervalul acesta, șeful partidului conservator-democrat a fost statornic în prima linie. Înzestrat cu însușiri sufletești și intelectuale care, pentru un om egoist, ar fi fost adevărate comori, Take Ionescu trecea pe lângă bunurile lumești pe care le oferă belșugul material, căci năzuia, risipind produsul bogat al muncii sale, remunerate princiarmente, să facă, spre deosebire de alții, avut public din ceea ce era personal numai al lui. De aci, deficitul aproape permanent la omul acesta pe care profesiunea l-ar fi putut duce la excedente fabuloase.

Ca și nașterile siluite, fuziunile politice au momente penibile, chiar dacă fătul e să fie viabil – ceea ce se întâmplă rar. Radicalii, de la Iași, ai lui Panu – de fapt, ai lui Bădărău – se contopiseră, la 1897, cu conservatorii lui Grigore Cogălniceanu și, târîș-grăpiș, constituiau opoziția din Moldova. Toată tiranica autoritate a răzeșului însă și tot tactul lui Mitică Greceanu, șeful efectiv al fracțiunii care purta firma lui Cogălniceanu, nu erau de ajuns ca să înlăture fricțiunile dintre frații-dușmani. Radicalii, în mare parte dascăli și studenți, crescuți în atmosfera universitară – căci Iașiul, pe când era al Moldovenilor, avea, păstrând proporțiile, aspectul unui Heidelberg – nu prea-i înghiţeau pe boierii lui Vasilică Vlădoianu, un fel de Cyrano transplantat din Oltenia pe marginea Bahluiului;

Cu zorul învățaților de azi, care duc, prin văzduh, tone de marfă, peste ocean, cu același preț pe care-l cer căruțașii noștri ca să transporte, de la gară, un vagon de lemne, în oraș; cu meșteșugul cu care spițerii fac chinină din cretă și o vând cu preț de radium; cu înlesnirea, în sfârșit, cu care chimiștii au ajuns să facă petrol pe cale sintetică, iar Voronov să transforme în adolescent până și pe secularul prezident, de până ieri, al Senatului românesc – a vorbi despre ceea ce era acum treizeci de ani ori a schița fizionomia presei de pe vremea lui Fundescu, a lui Rosetti sau a lui Valentineanu e ca şi cum ai reproduce o pagină de paleontologie într-o conferință care ar trata despre, de-o pildă, liberul schimb, etalonul de aur ori revalorizarea leului.

Mare bătaie de cap ar fi pe Caragiale dacă, sculându-se din mormânt, ar trebui să depună câte o carte de vizită la locuința fiecăruia dintre prietenii intimi care, răsăriți după moartea lui, au scris amintiri personale despre marele dispărut – deși „grecul“ era aristocrat, aristocrat dintre cei care nu se bagă în seamă cu mojicimea intelectuală. Pentru el, afară de Eminescu, într-o vreme; de Anghel Dumitrescu, de Vlahuță și de Delavrancea, mai târziu; ori de dl Suchianu și de generalul Lambru în urmă, restul era „plebe“; oamenii politici, „isnafi“; iar scriitorașii, amicii de după moarte, simpli „alunari“.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! –  a fost o vreme când în parlamentul românesc nu dădeau tonul Oaie, Ploaie, Găină și Opincă. Pe atunci, stăpânirea vorbea prin graiul „vizirului“ ori al „vulpoiului“ de la Golășei, sau al „castelanului“ de la Țibănești, asistați de Rosetti, de Cogălniceanu, de Barbu Catargi, de Alexandru Lahovari – de miniștri, în sfârșit, nu de... subsecretari. Camerele exercitau controlul prin Kițu, prin Conta, prin Stătescu, ori prin Vasile Boerescu sau prin Manolake Kostake Epureanu, a căror greutate apleca, la tot momentul, balanța partidelor – nu prin Mihalache ori prin clienții doctorului.

Când faci politică cu orizonturi largi trebuie, înainte de toate, să nu fii încuiat, cum se zice peste Milcov – să n-ai înfățișarea sinistră a amploaiaților din serviciul pompelor funebre. Dimitrie Sturdza a trecut în lumea drepților plin de merite, dar antipatic – și dl Vintilă Brătianu rămâne prizonier al partidului în ziua când i-ar cădea cravașa din mână, fiindcă și unul, și celălalt s-au mărginit să exercite autoritatea fără să-și dea osteneala de a-și apropia sufletele. Partidele democratice, mai ales, sunt supuse, prin conducătorii lor, acestei esențiale condiții, pentru că, prin însăși necesitate firească, există, la omul de extracțiune obscură, dorința de a se apropia, ca să se sprijine, la nevoie, pe aproapele...