Cei care au apucat vremurile când mamele nu se tundeau; când lupii erau lupi și câinii-câini; când, în sfârșit, leafa ispravnicului era egală cu, acum, a ușierului de la percepție, minus anexele – aceia știu că de când s-au creat Creditele Funciare, urban și rural, și până deunăzi, când, prin exproprierea moșiilor, s-a luat din mâna celui rural obiectul care-i făcea rațiunea de a fi, nu se deschidea un ziar de opoziție fără să se citească cel puțin un jaf săvârșit la Credite – pentru că amândouă aceste instituții erau monopolul liberalilor și amândouă slujeau partidului de cetăți în care își adăposteau agenții.
Această tristă faimă, și cu o descoperire senzațională făcută la 1906, a alarmat pe Take Ionescu, ministru de finanțe atunci – și l-a făcut să întreprindă o anchetă, anchetă al cărei rezultat nu se cunoaște încă decât în mod vag.
Ca urmare a acestei anchete și cu însărcinarea de a mă uita, discret, de-aproape, la administrația acestor instituții, am fost numit comisar al guvernului pe lângă Credite.
Cel urban, compromis de predecesori, avea acum, de director, pe Băicoianu și, ca subdirector, cheville ouvrière[1], tot pe dl St. Lambru.
Băicoianu, când m-am instalat eu, trăgea polițe, personal, la societatea de asigurare Naționala, ca să plătească cuponul – pe când dl Lambru, examinând registre, frământând contabilitatea și prețuind, la fața locului, imobilele rămase asupra Creditului, vindea, pe suma în restanță, proprietățile debitoare – până când, cu sprijinul primit de la ministerul de finanțe, a pus la zi serviciul cuponului.
Grație acestor doi robi devotați și a consiliului de administrație, Creditul Urban a ajuns de mult să aibă situația clară a băncii Angliei – afară, se înțelege, de tantieme.
Nu era, dar, mai nimic de lucru la instituția lui Băicoianu. Creditul Rural însă era în criză.
Ancheta fusese cerută de Sturdza, directorul, împins la aceasta de către o seamă de partizani; contra ei, prin urmare contra șefului, era dl Brătianu, primul-ministru de până ieri, cu cealaltă seamă de partizani.
De aci, fricțiuni de fiecare moment.
Consiliul de administrație se compunea din I. Kalinderu, Const. Olănescu, Anton Carp, Polizu-Micșunești, P.S. Aurelian, Em. Costinescu și I.I.C. Brătianu.
Această compoziție, din care aveau să treacă pe banca ministerială Sturdza, Costinescu, Carp și Brătianu, m-a făcut ca, în demisia pe care am dat-o titularului de la finanțe după retragerea guvernului conservator-democrat, să zic, în glumă, că fusesem numit comisar al guvernului pe lângă consiliul de administrație al Creditului, nu pe lângă consiliul de miniștri.
Sturdza, directorul, și șef, atunci, al partidului liberal, ședea la marginea unei mese ovale. De jur împrejur, ceilalți. În capătul opus, dl I. Brătianu. Lângă el, eu – și pe urmă: Polizu, Aurelian și alții.
Sturdza era într-o afecție suspectă. Niciodată, cât am funcționat, n-a deschis ședința fără ca, mai întâi, să facă elogiul Comisarului.
Monotonia devenise jenantă.
Dl Brătianu, un pince sans rire[2], cobora mâna pe sub masă, de cum ne așezam la… lucru, și, pe când directorul își potrivea hârtiile, făcea:
— Face?
Adică: face eternul elogiu?
La început, socotind că, după ce m-a lăudat o dată, de două ori, de trei ori, va fi isprăvit, ziceam că nu face – și pierdeam rămășagul. Mai târziu, înțelegând că lauda despre mine e curată marotă, nu mă mai lăsam păcălit.
Răspundeam că: face – și câștigam partida.
Comisarul n-avea decât o preocupare: să urmărească cu ochii minții modul cum se fac operațiile; și cum formele se îndeplineau cu preciziune – aproape n-aveam de lucru. Dl Brătianu, a cărui misiune, pe lângă glumă, era să facă intrigi inofensive ca să exaspereze pe irascibilul director, adresa o întrebare, după ce pierdea pariul cu mine, întrebare al cărei răspuns reclama acte, dosare, expertize, ceea ce ar fi întârziat realizarea unui împrumut pe care c’conu Mitiță ar fi ținut să-l aprobe consiliul în mod expeditiv, pentru că-l știa în condițiile cerute de statutele Creditului.
La întrebarea, dulceagă, naturală, reverențioasă a dlui Brătianu, Sturdza, care ajunsese să aibă sentimentul că colegul său face obstrucție chiar când se uită la dânsul, se împurpura la față, contracta mușchiul obrazului așa încât făcea evidentă asimetria feței și, abia stăpânindu-și revolta, își înfigea ochii în ochii blajini ai farsorului.
La indiferența cu care dl Brătianu îi susținea furia, c’conu Mitiță, furtunos, se apleca la sertarul de jos al biroului său și, feroce de cruzime, îngâna:
— Atunci, eu…
Se făcea tăcere. Consilierii se priveau îndelung, căci nimeni nu știa ce e în chichița[3] cu pricina – iar dl I. Brătianu, impasibil, surâzând, mă întreba din cap despre conținutul sertarului misterios, pentru că, știindu-mă în bunele grații ale directorului, credea că sunt pus în confidență.
Într-o seară, după o ședință vijelioasă, în care cel care avea să-i urmeze la șefia partidului îl exasperase cu inofensivele întrebări ce-i adresa cu privire la un împrumut solicitat de Capră, un țăran arhimilionar din Teleorman, Sturdza mă reține, cum făcea adesea, în cabinetul său…
— Am să vă arăt ceva extraordinar, domnule Comisar, dar mai întâi să-mi făgăduiți că nu-l comunicați dlui ministru.
— Vă făgăduiesc, dar cu o condiție, domnule Director.
— Anume care?
— Să-mi afirmați că, dacă rolurile ar fi răsturnate, domnia voastră, Comisar al guvernului, ați păstra, pentru ministrul d-voastră, taină într-o chestie care l-ar interesa.
C’conu Mitiță s-a roșit, și-a exagerat asimetria și, luându-mi amândouă mâinile:
— Nu e mai mare virtute pentru un impiegat decât lealitatea. Să-mi făgăduiți altceva, atunci: să-mi făgăduiți că păstrați secretul două zile.
— Bine, domnule Director. Fie!
S-a dus la chichiță, a scos un caiet de dictando și în caiet mi-a arătat niște cifre subliniate cu cerneală roșie – cifre scoase din dosarul anchetei despre care vorbeam la început:
— Dacă mă mai torturează dom Brăteanu, am să-i arăt eu!
De la Credit, cum era și natural, m-am dus la Take Ionescu de i-am povestit episodul, cu împrejurările înconjurătoare, episod de care a făcut mare haz ministrul de finanțe.
La ședința următoare, da capo: elogiul Comisarului; intervenția, cu atât mai agasantă, pentru victimă, cu cât era mai politicoasă, a dlui Brătianu; purpura obrazului, asimetria mușchiului facial și, ca punct care ar încheia un acord mare, mâna pe cheia de la chichița misterioasă.
— Ce are acolo, domnule?, mă întreabă, intrigat, dl Brătianu. Dumneata, singurul om pe care îl iubește șeful, trebuie să știi. Ce are, te rog?
— Nu pot să spun, domnule Brătianu, pentru că mă tem ca nu cumva groaza ce ți-ar inspira secretul acesta terifiant să producă vreun efect ireparabil…
— Lasă gluma, te rog. Ce are în sertar?
— Un caiet.
— Și în caiet?
— Niște cifre.
— Și cifrele?
— Sunt subliniate cu cerneală roșie.
— Atât?
— Păi, nu e destul?
În vremea când la Creditul Rural se lucra intens, cum povestii, revolta țăranilor se cobora de la Botoșani în josul Moldovei – și d-aci se întindea pe șesul Munteniei.
Guvernul lui Iorgu Cantacuzino se retrăsese ca să facă loc… represiunii.
Comisarul guvernului a urmat soarta tuturor funcționarilor politici.
— Pleci?, m-a întrebat dl Brătianu când, la ultimul consiliu, i-am comunicat că mi-am prezentat demisia.
— Da.
— Îmi pare rău!
Era o vorbă banală, pe care o spune oricine oricui.
Dar a adăugat, cugetând, poate, la faima de reacționar care mă precedase:
— Și nu credeam că o să-mi pară rău…
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] Factotum, meşter la toate.
[2] „Être un pince-sans-rire” se traduce literal prin „a fi un ciupit fără să râzi”, ciupit, în sensul de glumeţ; altfel spus, un tip sobru care ştie să fie ironic.
[3] Lădiţă de sub capra unei trăsuri.