Cine a cunoscut pe Panu în intimitate știe că nici una din câte vietăți a făcut Dumnezeu de pe chipul și asemănarea sa nici una nu întrecea pe șeful radicalilor în impulsivitate și în egoism – deși de fenomenală cultură, spiritual și, când n-avea arțag, de comerț foarte agreabil.
Irascibil, rebarbativ și personal foarte, șeful radicalilor nu putea fi apropiat decât de familiari – și dintre aceștia nu-i intrau în voie decât meșteșugarii, cei care îl studiau pentru a-i găsi latura prin care să-l stăpânească.
E de înțeles dar că spre a guverna pe acest extraordinar scriitor trebuia un om abil întru aceasta; căci Panu, ursuz și prepuelnic[1], primea sugestia de pe dispoziție: se pleca, convins și împăciuitor, în fața unei absurdități stupide și se cabra cu violență nestăpânită la o idee dreaptă, la un raționament peremptoriu – de aceea nu-l capacitau decât umbrele care-l pândeau ca să surprindă momentul când, cu lucru de nimic, îl făceau să capituleze. Atâţia care îndeplineau pe lângă Panu servicii domestice sunt, numai grație acestei subalterne abilități, oameni cu situație; pe când mulți dintre cei pe care îi aprecia, cu adevărat, așteaptă și azi semnul de prietenie pe care fecundul ziarist a uitat să-l facă înainte de a pleca dintre cei vii.
Panu era sobru. Nu mânca aproape nimic și cât despre băutură, abia dacă gusta – dar numai cu o căprioară și două kilograme de icre pe masă sau cu duzina de sticle incompletă la răcitoare se considera mizer, redus la viața de cerșetor. Căci, dacă nu mânca el, se îngrășa admirând nesațiul cu care mesteca Costache Chirilă, cădea în extaz în fata ditirambelor cu care întâmpina Delavrancea fiecare varietate de vînat și se îmbăta de plăcere când vedea gestul brav cu care insațiabilul Manole Busnea disputa lui Caragiale picăturile ultime din ultimul pahar cu care se mai putea exploata sticla din urmă.
Panu era un Luculus condamnat de bună voie la inaniție – deși contemporanii spun că s-a amuzat în tinerețe și că pereții hrubei de la Bolta Rece ar trebui să vibreze încă de improvizațiile exuberantului profesor de la gimnaziul din Iași.
Masa aceasta sardanapalică avea loc la 5, sub prezidenția, până la 8, a amfitrionului – care la ora aceasta crepusculară se retrăgea să se culce. Invitații rămâneau să sărbătorească, de pe un ritual special, apariția celei de a doua duzini de sticle, apariție care, natural, era urmată de un fel de amnezie parțială a convivilor.
Atunci, pe la 4 ceasuri spre ziuă, apărea maestrul, odihnit, dispus și, dezlegat la gură, cu sacul de glume pe care-l descărca în capul cadavrelor anchilozate în jurul mesei.
Foarte zglobiu și inspirat, mai vârtos, de atitudinea gro- tescă în care își găsea musafirii pietrificați, Panu ploua peste ei zeflemele crude, pe când victimele riscau riposte numai din ochi, acei ochi împăiejinaţi ai omului obosit, peste ale cărui meninge s-a lăsat noapte adâncă.
Și cădeau glumele în cascadă, și se repetau, și le fila Panu până când șarja devenea hierăstrău. Atunci, după ce-și arunca ultimele note din caricul[2] de zeflemele, Panu se închidea în birou, unde dicta lui Leon articolul ce avea să apară dimineața, la 6 ceasuri, în Epoca.
Înainte de a se retrage însă, gazda-și lua ziua bună de la cei învinși… în lupta pentru existentă:
— ’ată-vă sfinții de bețivani!
În timpul unei libațiuni de acestea a venit pe lume ultimul copil al lui Panu, ultimul din serie.
Cum se făcea ziuă, și cum martori erau câte sticle goale se tolăneau pe masă, ar fi fost păcat ca fericitul părinte să se adreseze altora sau să amâne pe altă dată înregistrarea fătului la oficiul de stare civilă. De aceea, profitând de ocazie, se îndreaptă către Caragiale, care tocmai punea punct, către Delavrancea, unei peltice argumentări într-o chestie de estetică:
— Caragiale, când ți-oi recăpăta uzul picioarelor, să te duci, te rog, la primărie ca să înregistrezi nașterea băiatului.
Și, după o pauză, către mine:
— Du-te, celebrule, și tu cu el, că ticălosul ista e în stare să mă declare pi mini în loc să declare copilul.
Ne ducem la primărie și, după ce îndeplinim cerințele Codului Civil, Caragiale, care începea să se lămurească, îmi zice, cu surâsul canalie care, la ocazie, înfiera fizionomia, de regulă blândă, a acestui bărbat cu suflet de copil:
— Să-i facem una, nebunului.
— Să-i facem.
— Să declarăm copilul, în regulă, de pe indicațiile pe care ni le-a dat.
— Bine. Și pe urmă?
— Pe urmă să cerem o blanchetă de-ale oficiului de stare civilă, blanchetă pe care să scriem ce ne-o trece prin cap.
— Ca să ajungem la ce?
— La o farsă. O să dăm nebunului pe cea plăsmuită și numai după ce o trece prin toate gradele epilepsiei să-i explicăm gluma.
— Foarte frumos, dar ne bate Panu.
— Păi fugim după ce i-om da hârtia.
Când am ajuns noi, Panu era la sfârșitul mesei, căci dejuna la 9.
Ne-a primit în entrée, cu șervetul în mână.
Și-a aruncat ochii pe hârtia pe care i-o întinsese Caragiale și, când a văzut că pe băiat îl chema Tudorița, în buletin, pe tată: Nae, pe mamă: Marghioala și că s-a născut la Balaclava, în 1853, a sărit rabiat[3] și a început să ne lovească cu șervetul. Impasibilitatea noastră, cinică în circumstanță, îi mărea surescitarea. Atunci, văzând că nu ne poate distruge cu cârpa, a deschis ușa și a asmutit pe Duluș, un câine ciobănesc, urât și fioros, un dobitoc mai rău decât o duzină de tigri. Câinele, care nu-l iubea decât pe Panu și care nu era iubit decât de Panu, se sugruma de lanțul cu care-l ținea Leon ca să nu sară la noi – Leon, unul din martirii care robeau în curtea șefului – și, cu Leon târîș, s-a năpustit peste noi prin ușa întredeschisă.
Panu, trezit de oroarea faptului pe care-l săvârșise, se aruncă, cu șervetul în mână, între noi și Duluș, și-l lovește or- biș – pe când Leon, fără respirație, se opintea la căpătâiul crâmpeiului de lanț, ca să păstreze distanța între căpcăun și victime.
În momentul acesta, care, văzut de afară, trebuie să fi părut o tragedie sângeroasă, sosește Filipescu ca să comunice lui Panu că s-a constituit ministerul și că lui i s-a rezervat portofoliul lucrărilor publice. În fața spectacolului, de spaimă însă se crispează, îngălbenește și se retrage pentru că ușa, proptită de Leon, care se lupta ca să ne scape de dihanie, nu se putea deschide fără ca Duluș să țâșnească în capul musafirului, pe când Panu, zăpăcit de urmările impulsivității sale, se învârtea năuc și îndârjea fiara cu loviturile de șervet.
Când Leon, cu oamenii din curte, a evacuat dobitocul și, cu greutate mare, l-a instalat în cotețul respectiv, i-am arătat irascibilului amfitrion blancheta oficială și, cu monstrul potolit, ne-am așezat la masă, noi ca să începem și el ca să sfârșească dejunul.
La cafea, sosește Iancu Bacalbașa și ne aduce vestea că Filipescu a urmărit pe Iorgu Cantacuzino și, în anticamera pa-latului, a șters, de pe lista ministerială, numele lui Panu, la lu-crările publice, și l-a înlocuit cu dl Ionaș Grădișteanu.
Actul de stare civilă al copilului, dar, fusese, în același timp, actul de deces al aspirațiilor ministeriale ale șefului radicalilor.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] Bănuitor.
[2] Caric – încărcătura totală a unei nave comerciale.