„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Noii japonezi ai Occidentului: ruşii

Pînă în 1989, ruşii erau văzuţi umblînd prin Europa de Est în varianta cazonă. Ofiţeri, dar şi soldaţi, călcau ţeapăn printre blocurile cenuşii sau şedeau mîndri, în tribune, la parăzile băştinaşilor.

Ruşii au dispărut acum din Est.
Lagărul s-a privatizat.
Barăcile au fost cumpărate de cei din Vest, pe bani puţini, turnurile de supraveghere au devenit turnuri de televiziune, iar gardienii autohtoni, politicieni, prin alegeri aşa-zis libere.

Dacă vrei să dai peste ruşi, e musai să mergi în Occident.
Sînt peste tot:
Pe aeroporturi, prin magazine, prin hoteluri.

Îi recunoşti după două posibile înfăţişări:
Sau de gangsteri fioroşi, cu pomeţi pătraţi şi privire cruntă, sau de miliardari bădărani, cu un aer de ţoape nimerite din întîmplare într-un club pe care-l dispreţuiesc, pentru că-i frecventat de domni fără bani.

Ei, ruşii, au bani să cumpere tot!
Cumpără, cu metrul, cu tona, cu hectolitrul. La Berlin, o vînzătoare simpatică, gen, mamă cu fată de măritat, pe care o creşte în idei liberale, mi-a relatat, uimită, cum ruşii, purtători de ghiuluri de aur, sînt în stare să cumpere nu numai tot raftul de pantofi, dar şi tot magazinul, cu pămîntul de sub clădire.

Pe japonezii îi recunoşti după frenezia cu care fotografiază tot ce întîlnesc în cale:
De la copaci pînă la turle.

Pe ruşi îi recunoşti după sacii de cumpărături pe care-i cară pe străzi ca nişte catîri puşi la costum. Îi recunoşti, însă şi după bădărănia de sorginte imperială. Mă aflam la Milano înainte de îmbarcarea pe cursa spre Marsilia. La anunţul din difuzoare, s-a încropit de îndată o coadă. O coadă tipic occidentală, cu inşi flegmatici, obişnuiţi să aştepte calmi, ştiind că avionul nu pleacă fără ei. Cum stam noi aşa, apreciind din ochi continua micşorare a cozii, dă să intre înainte un cetăţean în loden, cu o faţă de băutor de tărie. Îl opreşte însă însoţitoarea, o femeie în vîrstă, cu vizonul pe braţe, încovoiată de bijuterii ca o casă de amanet după crahul unei bănci populare. Cîteva clipe mai tîrziu, mă lămuresc:

Insul e un rus. Numai un cetăţean al unui fost imperiu trece atît de nepăsător peste politeţuri, lăsate de Dumnezeu omului pentru a-l deosebi de viţel, care nu ştie decît să dea cu copita, cînd nu-i suficient zbieretul.

În fine, sîntem cu toţii în autobuzul pentru avion. Stăm pe scaune sau în picioare, stăm cuminţi, după cum se cuvine înainte de urcarea într-o hardughie zburătoare. Rusul a rămas jos, pe asfalt, ca să fumeze. Însoţitoarea s-a urcat. Totuşi, el trage din ţigară tovărăşeşte, vîrînd din cînd în cînd capul pe uşa deschisă pentru a conversa cu purtătoarea de bijuterii.

Autobuzul dă semne de plecare.
Rusul nu se grăbeşte. Continuă să fumeze pînă cînd ţigara ajunge chiştoc, după care o zvîrle leneş pe asfalt, o striveşte cu talpa, şi agăţîndu-se de bară, îşi face vînt înăuntru ca un sportiv pe pîrtia de sus.

În cursa de Marsilia, o altă surpriză. Stewardul companiei Alitalia se angajează cu doi ruşi într-o conversaţie în limba rusă. Par amici. Noroc că-mi amintesc cîte ceva din liceu, unde am trudit cinci ani în limba lui Lenin. Astfel, pricep că mai avem 10 minute pînă la aterizare şi că la Marsilia vremea e aşa şi aşa.

*

Lesne de descoperit ruşii în hărmălaia turistică. După limbă mai ales. Dar şi după ţoalele scumpe, ostentativ de scumpe. Esența sufletului slav se adevereşte imediat:
Exagerarea urieşească într-o singură direcţie.

Sub ţari, toţi ruşii deveniseră pravoslavnici fanatici. Sub Lenin, s-au făcut bolşevici crunţi, sîngeroşi. A venit economia de piaţă, cu ai săi îmbogăţiţi. Ruşii s-au dedat la capitalism aşa cum balerina scapă la savarine. Au pus în lux un fanatism devastator, aşa cum puseseră în austeritatea bolşevică o pasiune fără limite. La marile magazine din Berlin, un bondoc bine legat, chel şi luxos îmbrăcat, vorbeşte la telefonul mobil. E imaginea ambiguă a rusului de azi. Nu ştii dacă e multimilionar sau doar bodyguard, analfabet sau urmaş al lui Tolstoi, mafiot sau om cinstit. Nu ştii dacă la mobil vorbeşte cu logodnica sau cu Naşul. Nu ştii dacă spune Te iubesc! sau Am înţeles! O să-l căsăpesc! Cu o mînă ţine telefonul, cu cealaltă scotoceşte în maldărul ciorapilor la preţ redus.

*

Îi întîlneşti pe cei mai mulţi dintre ruşi în centrele comerciale: supermarketuri, mall-uri.
Acolo unde sînt mărfuri cu carul. Bogaţii Rusiei sînt greu de dibuit pe stradă. Intră doar în magazine ultraluxoase, care-ţi deschid uşa doar după ce arăţi contul din bancă. Ruşii întîlniţi în public în Occident sînt din clasa medie. Ciorditori ai fostei economii sovietice, în timp ce multimiliardarii sînt gangsterii acestei economii. Din comunism au rămas cu cumplita foame de văzut mărfuri. De asta preferă centrele comerciale, cu etajele lor de produse.

În La Corte Ingles, din Barcelona, am dat de o rusoaică. Cumpăra ceva de la sectorul Maşinării de bucătărie. Evident, vorbea la telefonul mobil cu cineva din Rusia: mama, sora sau o prietenă. Peste tot unde mi-au sărit în ochi, ruşii vorbeau la mobil. Pe ruseşte, evident. Ca şi mărfurile, telefoanele mobile sînt marea încîntare a noilor ruşi. Pe vremuri, ca să ţi se instaleze unu cu manivelă, aşteptai o viaţă. Ba chiar şi un deceniu după moarte, nu de puţine ori aparatul revenind strănepoţilor. Explicabil de ce sînt ei atît de înnebuniţi să vorbească la telefon. Au restanţă cîteva decenii de pălăvrăgeală. La coborîre, mergînd înaintea mea am văzut doi inşi vînjoşi, dar scunzi, raşi la ceafă şi la tîmple, cu scurte de piele. Vorbeau la telefon. Cărau vreo zece pungi, toate pline. Erau ruşi! N-a fost nevoie să-i aud. I-am recunoscut după pungi. Dar şi după aerul lor sigur, de recuperatori, obişnuiţi să dea cu pumnul, să dărîme.

Ăştia sînt ruşii.
Fără nici un complex faţă de Occident.
Nu erau ei cît pe-aci să-l cucerească?!