Dacă, de prin alte locuri fiind, vrei să ajungi de la Florești la Bădila de Jos, ai de ales, la marginea orașului, între două trasee. Sau o ții tot înainte pe drumul european E 90 și, într-un sfert, hai, cel mult o jumătate de ceas, socotind și posibilitatea de a fi oprit, în centrul Dumbrăvenilor, de șeful postului de miliție, care-ți va parcurge posomorît documentele de conducător auto, ai ajuns la Bădila de Jos. Sau o iei la stînga, pe o străduță prost pietruită, mărginită de căsuțe joase, cu cișmele în curtea din față, ieși din Florești, lași în urmă, fără prea mari regrete, Bărăteazu...

Cu ani în urmă, Nicolae Păvalache din Vintileasa dinspre Munți, tatăl lui Ion Păvalache, tehnicianul sanitar de astăzi, a stat o noapte întreagă urcat în pod, tremurînd de frică, pentru că, în camera de la drum, unde dormea singur (Anghelica Păvalache, nevastă-sa, era plecată la Floreşti, la Ion Păvalache, care şedea pe atunci în gazdă la o mătuşă şi mai avea un an şi termina liceul sanitar) se instalase un urs. Puţini inşi au crezut întîmplarea cînd vestea s-a răspîndit prin sat cu iuţeală, deşi cei ce fuseseră în acea noapte de pomină...

Grigoraş Ghimpu din Vintileasa Centru ştia pe de rost ce spunea Regulamentul despre transportul documentelor strict secrete. Cîştigase cu asta chiar şi un concurs pe companie, iar fotografia lui stătuse mult timp la Panoul de Onoare sub genericul Ostaşi cu care ne mîndrim, pînă cînd, decolorîndu-se, privirile nu-i mai fură atît de dîrze, şi o inspecţie de la Consiliul Politic Superior ordonă să fie scoasă pe motiv că nu mai corespundea profilului de apărător al cuceririlor revoluţionare ale poporului. Concursul avusese loc în cadrul unui ambiţios program cultural-artistic..

Trecuse de mult vremea cînd în Vintileasa era un singur televizor şi acela alb-negru. Fusese repartizat direct de la regiune GAC-ului din sat şi, dată fiindu-i importanţa, era ţinut sub cheie de către preşedinte. Pentru că se temea ca artiştii de pe micul ecran să nu obosească prea tare, preşedintele l-a scos o singură dată din încăperea în care-l pusese (una în care se ţineau steagurile şi lozinicile pentru Demonstraţia de 23 August de la Floreşti), cînd murise Gheorghe-Dej.

Drumul comunal urca printre vii, ajungea în cîmpul de ţelină al lui Culai Purdel şi dispărea la un moment dat. Cîţiva cercetaşi din Anglia, veniţi în Vintileasa de peste Marea Mînecii pentru a studia la faţa locului ţara lui Dracula, au stat o zi şi o noapte nemişcaţi în faţa imensităţii verzi a cîmpului de ţelină. Ştiau din ţara lor că orice drum, inclusiv cel prin memorie, trebuie să ducă undeva. Drumul acesta dispărea însă pur şi simplu, fără nici un anunţ prealabil.

În 1950, în părculeţul din centrul orașului Florești, unde veneau cei din Vintileasa la tîrguieli, fusese plantat un copac în cinstea luptătorilor pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist. Pe meleagurile Floreştiului nu se dusese nicio luptă la 23 august 1944. Aflând de lovitura de stat, nemţii îşi luaseră frumos raniţele, tunurile şi mitralierele şi trecură Carpaţii, unde se așezară în poziţie de tragere. În golul lăsat de plecarea nemţilor şi de capitularea Armatei Române, care pusese armele jos şi se uita prosteşte cum vin ruşii peste ea, Armata Roşie o porni puhoi spre Bucureşti.

Conflictul dintre Lenuţa Mardare din Vintileasa Deal şi viţică atinse apogeul în dimineaţa zilei de 25 martie. Lenuţa Mardare deschisese uşa gradului improvizat pentru a-i da nişte coceni. N-aveau nici un gust şi, pe deasupra, îi mai şi zgîriau viţicăi limba. Lenuţa Mardare ştia asta. I-ar fi putut da ceva tain, că avea, dar nu voia nici în ruptul capului. Era tare supărată pe viţică. O crescuse de mică, de cînd abia se ţinea pe picioare, o ţesălase şi o spălase, îi pusese o fundă roşie, să n-o deoache cineva.

În 1955 se înfiinţă în sat prima echipă de fotbal. Se numea „Avîntul roșu Vintileasa”. Era pe vremea cînd totul în Vintileasa, ca și în țară, se înroșise iremediabil. Moara de pe gîrlă se numise pînă atunci a lui Biju, după cum i se zicea proprietarului. I s-a schimbat numele în Moara roșie. Roșie era și școala primară din sat. Roșie, ba chiar roșie rău de tot, era și halta trenulețului Florești-Vidra. La un moment dat se punea problema să i se spună și gârlei care trecea prin sat, Gîrla Roșie. Cineva de la raion, care făcuse facultatea, obiectă, susținînd că trimite la sînge.

Petre Durbacă locuia într-o casă cu acoperiş de ţiglă şi trei nuci bătrîni în curte, în Vintilesa Deal, nu departe de marginea Pădurii. Suferea de o boală nemaintîlnită, despre care medicii învăţaseră la un curs special, şi acela facultativ: O transpiraţie abundentă a oaselor, care avea drept rezultat apariţia sub piele, pe la încheieturi, a unui muşchi verde, abia simţit, din cel ce se poate vedea la bolovanii care stau pe jumătate într-o apă stătătoare. Umblase ani în şir prin spitalele din întreaga ţară.

În noaptea de Ajun, cînd veniră cei trei Crai de la Răsărit, Mihai Bombei din Vintileasa Deal, şedea în pat, numai în izmene, şi citea „Albina”, publicație pentru țăranii muncitori. Nu ninsese de loc în această iarnă. Vîntul, care bătea într-una de cîteva zile, purta de colo pînă colo nori de praf şi nisip şi, din cînd în cînd, ca şi cum s-ar fi înfuriat, îi azvîrlea în fereastră. Astupat cu o pătură roasă, în mijlocul căreia se zărea, alb- roșietică, urma unui fier de călcat, geamul zuruia mărunt.