Dacă, de prin alte locuri fiind, vrei să ajungi de la Florești la Bădila de Jos, ai de ales, la marginea orașului, între două trasee. Sau o ții tot înainte pe drumul european E 90 și, într-un sfert, hai, cel mult o jumătate de ceas, socotind și posibilitatea de a fi oprit, în centrul Dumbrăvenilor, de șeful postului de miliție, care-ți va parcurge posomorît documentele de conducător auto, ai ajuns la Bădila de Jos. Sau o iei la stînga, pe o străduță prost pietruită, mărginită de căsuțe joase, cu cișmele în curtea din față, ieși din Florești, lași în urmă, fără prea mari regrete, Bărăteazu, Braniștea Nouă și Braniștea Veche, intri în Vintileasa, mergi cam vreo 2 km, apoi faci la dreapta, pe un podeț de lemn, după ce, în prealabil ai acordat prioritate unui tractor în a cărui remorcă chiuie și joacă sîrba un grup de cooperatori întorcîndu-se de la o cumetrie. Presupunînd că ai reușit să treci podețul fără să ți se rupă axul cardanic sau să te izbești cu capul de parbriz, o ții tot înainte pe un drumeag plin de praf sau de noroaie (depinde de anotimp), ajungi dincolo de apa Repedei (podul e construit de curînd), urci dealul Tirchileștilor, străbați, respectînd viteza legală, Bolomirul de Cîmp și Bolomirul de Deal, pentru că, înainte de Bolomirul de Cîmp, un panou scorojit te trage pe sfoară avertizîndu-te Atenție Radar! și, după vreo zi de mers fără oprire, simți în nări mirosul unic în țară, ba chiar și în lume, al Combinatului de hîrtie și celuloză din Bădila de Jos.
Se înțelege că orice automobilist, indiferent de nivelul său cultural, va opta pentru prima rută, mult mai simplă și mai eficientă. Din nefericire omul e astfel alcătuit că preferă simplul și eficientul complicatului și complexului. Spun, din nefericire, pentru că nealegînd cea de a doua cale, cititorii vor fi văduviți de privilegiul de a cunoaște la fața locului și chiar de a vizita livada despre care e vorba în povestirea de față. Pentru că ea se află nu pe drumul european E 90, ci pe drumeagul dintre Vintileasa și Tirchilești, la vreo sută de metri de pod. Privilegiu cu atît mai mare cu cît, nu peste mult timp de la apariția acestei povestiri, livada va fi defrișată. Pe locul ei se va amenaja, la capătul unor ezitări administrative, un spațiu de joacă-model pentru copiii satelor din jur. Cei mici, aduși aici după programul de grădiniță ținîndu-se de mînă și cîntînd, se vor da în scrîncioburi sau vor călări căluții de tablă, potrivit regulilor exprimate prin desene viu colorate pe panourile de tablă ridicate în dreptul fiecărui punct de joacă. Pe un firicel de apă tras din Repedea, grație unui șanț, cei din grupa mare vor învăța să facă hidrocentrale cu mijloace aflate la îndemînă. Locul de joacă va fi dotat și cu un carusel acționat cu motorină. Se înțelege că acest aparat va fi folosit doar de educatoarele și educatorii care-i însoțesc pe cei mici. Faima locului de joacă-model se va răspîndi în județ și în țară. Cum s-a mai întîmplat și cu alte realizări ale geniului omenesc, ea va fi cauza stingerii sale inevitabile. În mod firesc, oaspeții de la centru vor fi invitați să vadă, în cadrul vizitei în județ, și locul de joacă model. O invitație primită cu plăcere, mai ales că nu departe de acolo se află și un alt obiectiv de interes republican: crama Combinatului de prelucrare a vinului Vintileasa. Și pentru că vizitatorii, umblînd printre leagănele de lemn și castelele de nisip ridicate de copii nu vor înceta să se minuneze de cele întîlnite, gazdele le vor propune, la sfîrșitul acțiunii, să se urce pe căluții de tablă sau să se plimbe cu buburuzele electrice. La început obiceiul ăsta n-a produs nici un necaz copiilor. Din nefericire, Combinatul de prelucrare a vinului va lua, cu timpul, un avînt deosebit. Un avînt deosebit va lua și numărul celor ce-și vor înscrie Vintileasa la loc de frunte în itinerariul vizitei lor în județ. Copiilor, veniți ca și înainte după programul de grădiniță, nu le va mai rămîne decît să urmărească încîntați cum se dau huța oamenii mari, cu costum și cravată.
De fapt, între noi fie vorba, livadă e prea mult spus pentru cei cîțiva copaci bătrîni, roși de carii, din marginea drumului către Tirchilești. Nu-i exclus ca în alegerea acestei denumiri exagerate, mai degrabă metaforă decît concept științific, naratorul să fi fost influențat de faptul că cei cîțiva cireși, vișini și peri sunt trecuți în Registrul agricol al Sfatului popular Vintileasa la capitolul Livezi de mică întindere.
Un păr – monument cultural
În toamna lui 1952, cînd se petrece povestirea de față, o comisie a Academiei R.P.R., constituită pentru a identifica documentele de istorie literară existente, fără să se știe la nivel central, pe teritoriul țării, declară unul dintre perii livezii monument cultural. Sub acest copac, stabiliră membrii comisiei, se stîrnise în sufletul poetului popular tumultul din care aveau să se nască mai tîrziu, la focurile de la stînă, nemuritoarele versuri: „Sub poale de codru verde / Mititel foc mi se vede”. Fusese o victorie zdrobitoare a președintelui comisiei, reputat specialist în lirica de revoltă și haiducie, care, după ani de adîncire a versurilor, ajunsese la concluzia că sursa lor de inspirație trebuia căutată pe raza comunei Vintileasa, raionul Florești. Specialiștii, cazați la camera de oaspeți a Sfatului popular și însoțiți de secretarul Sfatului, ajunseră la livadă abia spre seară. Străbătură drumul pînă aici cu mare grijă. Privirile lor încordate străpungeau arborii, casele de chirpici și de cărămidă, florile de prin grădinițe, cumpenele în mișcare ale fîntînilor și aerul după-amiezii. Din cînd în cînd se îndreptau către un copac din marginea șoselei și-l scuturau cu putere. Din coroana îngălbenită se desprindeau și pluteau cîteva clipe, într-o ușoară ezitare, rînduri întregi de frunze. Membrii comisiei se urneau de acolo numai după ce straturile căzute la pămînt se linișteau cu totul. Opriți la cîte o casă mai veche, desprindeau din perete, cu aprobarea proprietarului, o cărămidă pe care și-o treceau unul altuia, întorcînd-o pe toate fețele. Se aplecau asupra fîntînilor și căutau atenți în adîncurile lor limpezi. Dacă întîlneau vreo femeie venind de la cișmea o opreau și-i cereau să vadă toarta găleții. Aceste gesturi ciudate pentru un observator din afară își aveau o explicație simplă. Conducătorul grupului era convins că nu numai livada de lîngă pod, dar și alte locuri din Vintileasa constituiau semnificative mărturii de istorie literară. Nu-i exclus, spunea el, dînd ocol unei case recent ridicate, ca această construcție banală să fie învelișul sub care stă pitită, așteptîndu-ne, faimoasa căsuță cu acoperiș de paie și pridvor de lemn în care a tras peste noapte, în drumul spre Bucureștiul afirmării sale, marele nostru poet Alexandru Vlahuță. Ar fi de-ajuns să dăm la o parte casa pentru ca importantul document să iasă la iveală. Unii membri nu împărtășeau entuziasmul președintelui. Dar nu pentru că înlăturarea noii construcții ar fi fost o chestiune prea complicată. O simplă adresă din partea Prezidiului Academiei ar fi fost suficientă nu numai pentru dărîmarea casei, dar și pentru mutarea ei, cu șosea cu tot, în celălalt capăt al țării. Erau sceptici, pentru că pe ei nu-i priveau aceste lucruri. Pînă la recenta reorganizare a Academiei lucraseră în cadrul Institutului de cercetare a civilizațiilor de dincolo de Cercul Polar. Vreo dovadă privind civilizația eschimosă, i-ar fi interesat, desigur. Dar oricît de mari ar fi fost misterele arheologiei era greu de crezut că pe aceste locuri ar fi putut trece, fie și din întîmplare, vreun locuitor al ținuturilor din împărăția gheții veșnice.
O curiozitate ascuțită îi urmărea din spatele perdelelor. Cîinii, simțindu-i prin dreptul porții, zvîcneau în sus, deschideau larg botul, să hămăie, dar cînd s-o facă, își dădeau seama că străinii trecuseră deja. Cîte un gospodar se oprea din trebăluit și se apropia de gard. Urcat pe o piatră sau înălțat în vîrful picioarelor îi petrecea cu privirea pînă dispăreau după colț. Vecinul de peste drum, venit și el la gardul său, intra în vorbă. Un altul, care se întorcea de la moară, oprea caii și întreba ce s-a întîmplat. Unul din cei doi îi răspundea. Se încingea o discuție care, plecînd de la străinii de pe șosea, ajunge la constatarea că ar trebui un pic de ploaie. Pe marginea drumului alergau paralel cu membrii Comisiei băiețași desculți, în cămășuțe rupte și murdare. De ce alergau și, mai ales, de ce rîdeau prostește ori de cîte ori întîlneau privirile străinilor nimeni n-ar fi putut spune. O femeie ieșită în cale le dădea binețe cu un aer conspirativ. Grupuri de pionieri, întorcîndu-se de la școală, le ziceau Bună ziua cu glas sonor și vesel, cum învățaseră din revista lor de specialitate. Într-un cuvînt, trecerea lor pe șosea stîrni în sat agitație.
Cum a devenit satul un moment protejat
Era, nu știu a cîta comisie sosită în Vintileasa pentru a depista monumentele naturale, istorice și culturale existente pe teritoriul comunei. Din 1950, de cînd vizitele de acest fel se întețiseră, satul fusese împînzit de tăblițe care marcau existența unui monument. În numai cîțiva ani viața se complică de tot. Lucrurile pînă mai ieri obișnuite se dovedeau acum extrem de importante. Ciutura fîntînii nu mai putea fi cufundată în adîncuri fără teamă că ai putea face să se piardă pentru totdeauna un document de o deosebită valoare științifică. Uriașul spațiu al libertății care era pentru cei din Vintileasa ulițele, ogrăzile, grădinile de zarzavat, rîpile și potecile, se micșorase dramatic. Înainte vreme îți puteai permite față de ele tot felul de familiarități. Acum deveniseră lucruri de prestigiu. Umblatul cu ele era strict reglementat. Cei din Vintileasa se prăpădiseră de rîs astă-primăvară cînd o comisie bătu în nucul din ograda lui Calistrat Cojocaru o tăbliță care declara copacul monument al naturii. Gospodarului, care se bucura că străinii intrați pe poartă nu erau Miliția economică în civil, i se atrase atenția că din acel moment nucul se afla sub protecția legii. Nimeni, așadar, n-avea voie să se urce în el, să-l bată cu aracul, să-l scrijelească, sau, Doamne ferește! să-i rupă vreo creangă. Culesul nucilor putea fi făcut doar în prezența unui specialist de la Muzeul Antipa, trimis anume la fața locului pentru ca acțiunea să se desfășoare potrivit normelor în vigoare. Ca cetățean în a cărui ogradă se nimerise nucul, Calistrat Cojocaru răspundea de transpunerea în practică a acestor prevederi. În caz contrar, urma să suporte rigorile legii. Satul făcu mare haz de întîmplare. Auzi, domnule, zicea cîte unul, mîine-poimîine o să mi se declare monument poarta de la drum. N-o să mai poți ieși și intra înapoi în ogradă decît printr-o Hotărîre de la București. Rîsul se mai potoli, ba chiar se curmă, la vreo săptămînă după aceea, cînd un inspector de la București, sosit în sat prin surprindere, îi arse lui Calistrat Cojocaru o amendă de 1 000 lei pentru o julitură descoperită pe scoarța copacului. Zadarnic se apărase omul că n-avea nici o vină că boala de bou, scăpînd din lanț se scărpinase de nuc. Dumneata, i-o reteză inspectorul, răspunzi personal de educația boului. Dacă ar fi fost o veveriță, suma ar fi fost redusă pe jumătate, dat fiind că educația veverițelor cade în sarcina altcuiva. Comisiei de Științe naturale îi urmă cea de Arheologie. Copacilor li se adăugară acum ulițele, șanțurile și potecile, precum și o bună parte din rîpa lui Vasile Ranga. Drumeagul la stînă, care urca și cobora fără s-o știe malurile Torentului, se dovedi la capătul unor investigații minuțioase, o relicvă de o excepțională valoare științifică. Era, susținea comisia, drumeagul pe care fugise în Ardeal, după ajutoare împotriva turcilor, Lăcustă Vodă. Din nenorocire, documentul ajunsese într-un hal fără de hal. De-a lungul secolelor cei din Vintileasa se folosiseră de el fără pic de responsabilitate. Drumeagul istoric se tocise și se subțiase atît de tare că nu mai rămăsese din el decît o peliculă subțire, întreruptă ici-colo de mari spărturi prin care se vedea deja drumeagul banal dinaintea domniei lui Lăcustă Vodă. Dacă nu se luau măsuri urgente, importanta mărturie risca să dispară în cîțiva ani, mai ales că, urmare a dezvoltării tot mai puternice a stînii, prin trecerea în G.A.C., numărul celor care apucau pe acest drum era în continuă creștere. Se trecu, așadar, la limitarea drastică a accesului pe respectiva arteră. Aveau voie s-o folosească doar cei cu treburi urgente la stînă, cărora timpul nu le permitea să apeleze la o altă rută, mai ocolită. Jocul copiilor, plimbările, precum și alte utilizări fără un scop precis, erau strict interzise. Era strict interzisă și utilizarea drumului pe timp de ploaie. Universul celor din Vintileasa se schimbă astfel în chip radical. Pînă nu demult se simțiseră de capul lor sub seninul tare al cerului și între copacii și casele satului. Puteau alerga, cînta, înjura, puteau bate cuie și tăia lemne fără nici o grijă. Acum sute de tăblițe limitau mersul, prășitul, culesul și statul de vorbă. Cu ani în urmă puteai tropăi cît voiai pe puntea de lemn de peste gîrlă. Acum trebuia să pășești atent, în vîrful picioarelor, să nu deteriorezi cumva ceea ce era, potrivit tăbliței din capăt, o capodoperă a ingineriei populare în lemn de stejar. Mai grav era faptul că cei din Vintileasa se obișnuiseră treptat-treptat cu noua dimensiune a lucrurilor din jur. Salcîmul din marginea izlazului nu li se păru deloc schimbat după ce pe trunchiul lui apăru tăblița care-l declara monument. Era același copac, pe jumătate uscat, înfipt hotărît în pămîntul tare, cu trunchiul găurit de scorburi. Te puteai urca în el cînd aveai chef. Puteai rupe crengi întregi de frunze ca să le dai la capre. Cu timpul însă copacul se transformă din vîrf pînă la rădăcină. Anii de respectare a tăbliței îl făcură mult mai falnic, dar mai ales mult mai depărtat de ei, oameni simpli din comuna Vintileasa. Ba chiar, după spusele unora, dacă-l priveai atent de jos în sus și cu mîna streașină la ochi, zăreai în jurul lui, la anumite ore ale zilei, o aureolă ciudată. Chiar și fără tăbliță tot n-ai mai fi avut curaj să te rezemi de el d-apoi să te mai urci pînă în vîrf.
Cei din Vintileasa se învățaseră cu lucrurile mici
Umblînd printre astfel de lucruri impunătoare, cei din Vintileasa se învățară cu gesturile mici. Mergeau, dormeau, cîntau și vorbeau doar pe jumătate. Fiecare gest pornea și se desfășura cu fereală, ca și cum cel care-l făcea s-ar fi temut ca, mergînd mai departe să nu spargă sau să dărîme ceva din jur. Nu altfel s-a întîmplat cu Ilie Hărăbor, un bătrîn din Vintilesa Deal. Acesta era un om obișnuit. Asemenea multora din sat, nu făcuse nimic deosebit la viața lui. Se născuse, crescuse, se însurase, muncise din greu ca să-și ridice o gospodărie, voise să facă un grajd și nu reușise, își îngropase nevasta după regulile creștinești și acum își vedea de treburi prin jurul casei. E drept, cu ani în urmă se trezise invitat la Sfat ca să i se dea o medalie de participant la Marea răscoală de la 1907. Nu-și amintea să fi luat parte vreodată nici măcar la o ceartă, d-apoi la o asemenea încăierare unde muriseră, după spusele celor ce-l chemaseră, peste 11 000 de oameni nevinovați. Dar cum era de felul lui binevoitor, nu-i contrazise cînd începură să susțină că el fusese printre cei care năvăliseră primii, cu furci și topoare, în conacul boierului. Semnă într-un registru, pe o pagină cu multe poze și se întoarse acasă după ce i se spusese că va fi chemat, nu peste mult timp, să i se înmîneze medalia. Nu mai primi de atunci nici un semn. Totuși cum era un om înțelegător, nu se supără, nici măcar nu întrebă de ce nu i se redusese și lui impozitul, cum se întîmplase cu alții din sat, aflați și ei în aceeași situație. Comisia de etnografie și folclor se arătă extrem de interesată de una din lingurile de lemn ale lui Ilie Hărăbor. Spre nedumerirea acestuia, străinii cercetară atenți mai ales coada lingurii. Gaura din capătul ei îi posomorî. Matale ai făcut-o? întrebă supărată o femeie mărunțică, tunsă scurt, singura femeie din grup. Moș Ilie Hărăbor dădu vioi din cap. Era mîndru de gaura asta, care-i reușise după luni întregi de trudă, de cuie stricate și de degete arse. Cel mai tînăr dintre membrii comisiei vru să-l ia la rost. Fusese recent promovat în etnografie și folclor după ce ani în șir, potrivit spuselor sale, își risipise talentul de folclorist lucrînd la un institut de cercetare din domeniul metalurgiei. Președintele îl opri cu un gest ușor. Era doctor docent în cultura populară, știa deci să se poarte cu creatorii anonimi. Ai făcut rău, zise el bătrînul, zîmbind însă dulce, pentru a mai îmblînzi duritatea acuzației. De ce făcuse așa Ilie Hărăbor n-avea să-nțeleagă niciodată, cum n-avea să înțeleagă nici ceea ce urmă. Președintele comisiei luă lingura și, întorcînd-o pe o parte și pe alta, dictă tînărului care nota însuflețit, într-un caiet. În tot acest timp ceilalți își arătau unul altuia, încîntați, înfloriturile de pe fundul găvanului, pe care la un moment dat, Ilie Hărăbor voise să le radă cu cosorul pentru că-l deranjau cînd mînca. Bătrînul se gîndi o clipă că vor să i-o confiște. N-ar fi fost pentru prima dată cînd niște necunoscuți, intrînd în ograda lui ca la ei acasă, iar fi luat ceva fără nici o explicație. Pe vremuri ar fi sărit la ei cu toporul. Acum, cînd rămăsese astfel, fără căruță, fără vacă, fără merele din grădină, fără podețul din fața porții, ridicat de o comisie de cercetare a rețelei de ape din zonă, lingura i se părea un fleac. Mai ales dacă se gîndea ce li se întîmplase altora. Unuia din Vintileasa Centru i se luase într-o zi casa. O urcaseră pe platforma unui tractor și o duseseră la București, la Muzeul satului. Gospodarul abia scăpase să nu-l ia și pe el, cu familie cu tot, ca să stea în pridvorul casei, în timpul orelor de vizitare a muzeului. Ilie Hărăbor se lipsea bucuros de lingură. Dîndu-i-o înapoi, oaspeții îl anunțară că din acel moment ea aparținea Institutului Național de Etnografie și Folclor. O putea folosi, chiar era obligat s-o facă, pentru că lingura fusese repartizată fondului activ al institutului, dar cu mare grijă. Să n-o tocească, mîncînd cu ea prea mult, să n-o rupă cu dinții (rămăsese fără dantură, din partea asta nici o grijă!), să n-o zgîrîie. După fiecare masă era obligat s-o spele, s-o șteargă cu o cîrpă de in curată și s-o atîrne în cui, la vedere, pentru că lingura, parte deja a tezaurului nostru popular, intrase în circuitul turistic european. Putea fi vizitată în grup sau individual. Întîmplarea se petrecu pe la zece dimineața. Pentru prînz, Ilie Hărăbor își pregăti o ciorbă de lobodă acrită cu oțet. Îi plăcea tare mult. Și-i mai plăcea un lucru: să mănînce sărbătorește. Încă de pe cînd trăia nevastă-sa nu se așeza la masă pînă nu vedea pînza albă, tivită cu flori de pădure, și pe ea, așezate cuviincios în jurul cănii cu apă, farfuriile și tacîmurile. Apoi își punea pe genunchii pantalonilor rupți și plini de praf un ștergar curat și se apuca să mănînce. În tot tipul mesei ținea coatele în aer, sorbea ciorba fără zgomot și, după fiecare pahar, băut cu gesturi subțiri, se ștergea la gură. Obiceiul ăsta și-l păstrase și după moartea nevesti-sii. Așa că, după ce-și pregăti astfel masa, luă lingura și o vîrî în strachina de ciorbă. E drept, înainte de-a o face avusese o mică șovăială. Lingura i se păruse ușor schimbată. Ar fi luat alta din blidar, dar i se spusese s-o folosească mai ales pe asta. După prima înghițitură împinse strachina cît colo. Era apă curată, pe deasupra și rece ca gheața, de parcă tocmai atunci fusese scoasă din fîntînă. Crezu c-a uitat să pună sare. Turnă aproape un pumn și, după o clipă de gîndire, răsturnă și un sfert din sticla de oțet. Ciorba, tot apă chioară. Ba mai mult, parcă se făcuse și mai rece, de-i clănțăneau dinții numai cînd o vedea. Luă o altă lingură. Ciorba își recăpătă gustul. Flămînd cum era, nici nu băgă de seamă cînd dădu gata aproape toată strachina. Speriat, luă lingura de lemn și mîncă, sau mai bine-spus bău în silă cîteva înghițuri de apă. Apoi se întoarse iar la lingura obișnuită. Avea să se chinuie așa cîțiva ani în șir, pînă cînd o comisie venită-n Vintileasa pentru a scoate din circuit piesele dovedite între timp, după o aprofundare a cercetărilor, fără prea mare însemnătate științifică, îi spuse că lingura nu mai era obiect de muzeu.
Cum l-au buzunărit pe unul niște stafii
Cînd comisia ajunse la livadă, soarele căzuse deja dincolo de Măgură. Întreagă acea parte a cerului ardea în văpăi reci. Nu departe, într-un petic de albastru tivit de zdrențele norilor se ivise, parcă mirată c-a răsărit prea devreme, secera lunii. Peste păduri pluteau fumuri albăstrii. Înserarea înainta încetul cu încetul către malul înalt al Tirghileștilor. O linie tăia satul în două. O parte se afla deja în umbra Măgurii. Cealaltă, în care se găsea și livada, se mai scălda încă în soarele vesel al zilei. Stăruia în aer un răsfăț de care numai toamna e în stare. Căldura pătrundea prin stofa hainelor. Era o atingere blîndă care te îndemna să caști și să te întinzi ca o pisică. Dar președintele Comisiei nu simțea nimic din toate acestea. De cum se văzuseră acolo nu-și mai găsea liniștea. Se mișca încolo și-ncoace. Deschise și închise de cîteva ori, punînd cîrligul, poarta de sîrmă ghimpată. Pipăi scoarța cîtorva copaci dîndu-le tîrcoale ca și cum ar fi vrut să-i taie. Ceilalți rămăseseră în drum. Unii, strînși în jurul secretarului, ascultau o întîmplare cu un ins din Vintileasa pe care-l buzunăriseră, într-o noapte, niște stafii. Alții, profitînd de bunăvoința zilei, se lungiseră în iarba de pe margine. Tînăra femeie o luase de una singură pe pod și acum ședea aplecată peste parapet. De aici, din dreptul livezii, nu era clar dacă urmărea curgerea apei sau avea de gînd să se sinucidă. Un băiețaș într-un trening ieșit la spălat trecu pe lîngă ei spunîndu-le Bună ziua în șoaptă. Din grădina lui Culai Velea, despărțită de livadă printr-o ridicătură de mărăcini, îi urmărea curioasă țața Ilinca, nevasta gospodarului. Intrase în grădină după niște fasole, dar văzîndu-i pe străinii din drum uitase pentru ce venise. Înlemnise cu gura ușor întredeschisă, cu vrejul în mînă. După ce umblă un timp printre copaci, măsurînd cu pasul distanța dintre trunchiuri, rupînd ici o frunză, aplecînd dincolo o crenguță, președintele se opri în fața părului de lîngă poartă. Stătu în fața lui gînditor. Apoi se întoarse și o porni către cei din drum. O lumină ciudată i se citea în priviri. Cu gesturi stăpînite de o ațîțare uriașă, venea spre ei repede, împiedicîndu-se de atîta grabă. Văzîndu-l, secretarul Sfatului se sperie. Nu mai întîlnise în viața lui un om așa de tulburat. E drept, uneori, cînd rămînea de serviciu după-amiaza i se mai întîmpla să dea buzna în sediu cîte un ins răvășit cu totul, cu părul vîlvoi și cămașa scoasă din pantaloni. Era vorba însă, de fiecare dată, de un gospodar al cărui vițel își rupsese șira spinării. O ținuse tot o goană pînă aici de teamă că animalul să nu moară cumva înainte de a scoate autorizația de tăiere. Cu președintele comisiei, din cîte știa el, nu se petrecuse așa ceva. Bîlbîindu-se de emoție, președintele le spune c-a descoperit, în sfîrșit, copacul sub care stătuse creatorul anonim. Era părul acela scund, de lîngă poartă. Ceilalți se întoarseră imediat. Fețele lor se lungiră neîncrezătoare. Era un copac ca toți copacii, mai bătrîn, poate, decît ceilalți, dar în nici un caz unul care să merite un loc în istoria literaturii. Crezînd că nu-l descoperiseră, președintele dădu să-l arate. Dar brațul, ajuns în aer, încremeni deodată. Pentru că în acea clipă soarele se prăbuși în prăpastia din spatele Măgurii. Razele lui, brusc azvîrlite în sus, loviră în bolta arcuită peste sat. Și în acel lor bolta se desfăcu, și-n adîncimea astfel creată se văzu departe de tot, ca la capătul unei fîntîni, Dumnezeu înconjurat de sfinți. Doi îngeri bucălați, atîrnați în aer de-o parte și de alta a tronului, suflau cu putere în trompete. Nu se auzea pînă aici, în drum, ce cîntau, dar mai mult ca sigur era vorba de o melodie tulburătoare. Stînd pe tronul său de aur, Dumnezeu ridicase mîna. Dar nu a mustrare că erau atei, cum crezuseră, înfricoșați, membrii comisiei, ci pentru a arăta părul din marginea livezii. Aproape fără să-și dea seama toți priviră într-acolo. Și în acel moment se convinseră deplin și definitiv de adevărul președintelui lor. Sub coroana copacului tînăr, grea de atîta verde, ședea rezemat de trunchi poetul anonim. Avea pletele proaspăt pieptănate și date cu unt. O dulamă mițoasă îi apăsa umerii. El însă nu-i simțea greutatea. Cu privirile pierdute, cu mîna uitată pe fluierul din care cîntase mai înainte, urmărea spectacolul asfințitului de deasupra Măgurii. În sufletul lui se adunau, desigur, deși încă tulburi, sentimentele din care aveau să țîșnească mult mai tîrziu, cînd nici nu se aștepta, faimoasele versuri: Sub poale de codru verde / Mititel foc mi se vede. Totul dură însă numai o clipă. Soarele dispăru dincolo de deal. Umbra uriașă zvîcni și, dintr-un salt, atinse malul Tirghileștilor. Seara puse stăpînire peste sat. Fumuri albe urcau în văzduhul îngîndurat. Se auzeau tălăngi depărtate, mugetul vacilor oprite în fața porții, lătratul unor cîini singuratici. Pe boltă scînteiară primele stele.