Grigoraş Ghimpu din Vintileasa Centru ştia pe de rost ce spunea Regulamentul despre transportul documentelor strict secrete. Cîştigase cu asta chiar şi un concurs pe companie, iar fotografia lui stătuse mult timp la Panoul de Onoare sub genericul Ostaşi cu care ne mîndrim, pînă cînd, decolorîndu-se, privirile nu-i mai fură atît de dîrze, şi o inspecţie de la Consiliul Politic Superior ordonă să fie scoasă pe motiv că nu mai corespundea profilului de apărător al cuceririlor revoluţionare ale poporului. Concursul avusese loc în cadrul unui ambiţios program cultural-artistic, pe parcursul căruia soţia comandantului cîntase romanţa Pe umeri pletele-i curg rîu, iar un grup de recruţi inimoşi, sbu comanda unui locotenent proaspăt repartizat în unitate, interpretaseră dansul Fetele de la Căpîlna, niţel supăraţi că nu li se permisese să-şi pună fuste şi catrinţe.
Locul întîi, pe care-l cîştigase Grigoraş Ghimpu, nu presupusese cine ştie ce osteneală. Fragmente mari din Regulament, multe dintre ele ilustrate adecvat, se găseau expuse peste tot: în curtea măturată toamna din cinci în cinci minute, ca nu cumva să rămînă pe jos vreo frunză moartă, la poligonul tragerilor de noapte, în dormitoare şi la spălător, ba chiar şi în sala de primire de la poartă. Ostaşii se obişnuiseră cu apariţia lor în toate locurile în care puteau ajunge ei, la un moment dat, chiar şi pe zidul pe care-l escaladau duminica după-amiaza, ca s-o şteargă în oraş fără bilet de voie. Cu un singur loc nu se împăcau ei nici în ruptul capului: cu sala de primire. Aici sîmbăta şi duminica veneau nu numai mamele, ca să-i vadă, ci şi iubitele, logodnicele şi nevestele. La cîteva minute de la debutul întîlnirii, consumate pe vorbe schimbate cu greu, cei doi se prăbuşeau unul în braţele celuilalt şi purcedeau la o giugiuleală vecină cu sexul în public. În toiul celor mai fierbinţi pipăieli, cînd mîna aspră a ostaşului, obişnuită cu arma, ajunsese deja pe sub fustă şi se îndrepta, hotărît, spre locul secret al oricărei femei, iubita tresărea brusc şi, bătînd din palme, striga încîntată:
Vai ce frumos sună!
Ostaşul de tip nou nu doarme niciodată!
Cine a scris asta?!
Cum fragmentele din Regulament se găseau peste tot, să nu fi vrut şi tot le-ai fi învăţat. Altceva ar fi fost, ziseră unii după concurs, dintre cei invidioşi pe Grigoraş Ghimpu, desigur, dacă pasajele din Regulament ar fi trebuit reproduse de la coadă la cap. Atunci, da, concursul ar fi fost mai dificil, nu imposibil însă de cîştigat, dacă ne gîndim că mulţi din companie le citiseră şi le răscitiseră şi de la coadă la cap. Cînd făceai de planton la capătul dormitorului, pasajele din Regulament erau mană cerească. Mai bune în materie de omorît timpul decît număratul bocancilor aşezaţi pe ciment într-o aliniere perfectă sau cîntatul Imnului de stat în varianta sa integrală.
Ilustrarea textului aparţinea unui tip care avea să ajungă ulterior pictor celebru, cu multe expoziţii în străinătate. La venirea în unitate, ca să-şi îndeplinească stagiul militar, se afla la început de carieră. Fişa lui de la cadre conţinea însă şi precizarea: pictor amator. Auzind despre ce-i vorba, cei din conducere se grăbiră să-l mute la popotă, pentru a-l scuti de marşuri, dîndu-i drept sarcină să picteze nevesta şi fetele comandantului în principal şi ilustrarea Regulamentului în secundar. Proaspăt favorizatul era însă pictor suprarealist. Cînd văzură primele opere, cei din conducere îşi puseseră mîinile în cap. Nevasta comandantului avea sîni în loc de ochi, iar fata cea mare, în loc de mîini, două mături de Salubritate. Cînd trecu la desenatul unei puşti, tipului îi ieşi, în final, după ce bău o sticlă de vodcă, un ghiocel care făcea banane. Conducerea trecu atunci la măsuri drastice. Îi fură luate şi arse portretele, iar în privinţa ilustraţiilor la Regulament i se spuse, după ce-l mutară de la popotă, că îl vor trimite la muncile agricole, dacă nu le face ca lumea. Speriat, pictorul reveni la realismul tradiţional, cu vădite note dictatice. Astfel că mulţi ani mai tîrziu, toţi cei veniţi de la Bucureşti în inspecţie, dacă se pricepeau cît de cît la pictură, dînd cu ochii de ilustraţii întrebau automat ce sergent major idiot le făcuse?
Ostaşilor însă le plăceau ilustraţiile. Fragmentul despre păstrarea Secretului militar se concretiza prin următoarea scenă. La poalele unei păduri înverzite, în care cîntau de mama focului nişte grauri chiori, iar prin iarbă forfoteau iepuri într-o ureche, dolofani ca nişte purceluşi, un soldat nătăfleţ, pe faţă cu o veselie tîmpă, ţinea de după umeri, ca şi cum s-ar fi temut să nu i-o ia cineva, o blondă cărnoasă, cu sîni dînd peste marginile sutienului, care surîde întruna, prosteşte, pictorului aflat undeva, în afara tabloului. Că o ţinea de umeri nu era nimic rău. Regulamentul nu interzice asta. Iar în toate cîntecele soldăţeşti, zbierate între cazarmă şi terenul de instrucţie, ostaşul iubea douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore, mîndruţe mici şi mari, care se prăpădeau pur şi simplu, la vederea hainei militare.
Fireşte, întîi şi-ntîi, ostaşul îşi iubea Patria şi ea un fel de mîndră, dar asta se înţelegea de la sine, nu mai avea nevoie să fie spusă prin cîntec. Rău era că tîmpitul – comentau toţi cei în trecere pe lîngă tablou – îşi uitase alături taşca plină de documente secrete. Şi, mai mult ca sigur, profitînd de asta, duşmanul se va furişa pîş-pîş de dincolo de graniţa care nu se vede în tablou şi-i va înhăţa taşca plină de documente secrete. Pentru tabloul ăsta, cei din compania lui Grigoraş Ghimpu erau invidiaţi de tot batalionul. Era singurul loc din unitate în care apărea o femeie, fie ea şi pictată. Şi întrebarea căreia nu-i găsiseră răspuns generaţii întregi de recruţi era dacă flăcăul cu pricina mersese mai departe, decît s-o ţină aşa, de umeri, ca prostul. Unul la sută dintre cei care dăduseră la facultate şi nu reuşiseră, declarau că da, mersese mai departe, asta i se citea în priviri, dar om subţire cum era, n-o spunea în gura mare. Ceilalţi nouăzeci şi nouă la sută susţinea că nu-i făcuse nimic, un ins cu o mutră atît de bleagă, în loc să meargă mai departe, îi povestise blondei cu sîni mari, tare mîndru, cum te aperi de ciuperca bombei atomice întorcîndu-te cu fundul spre ea.
Aşadar, Grigoraş Ghimpu ştia cu mult înainte de a pleca în misiune, ce spune Regulamentul despre transportul documentelor secrete. Aşa că, dîndu-i valiza cu pricina, sergentul major Chifalu, de la Documente secrete, nu-i mai repetase instrucţiunile. Chiar în acel moment, sergentul major juca şah cu magazionerul companiei vecine, cinstindu-se cu vodcă dintr-o cană de ceai. Deşi era votcă, încăperea mirosea puternic a ceai de sunătoare. Era produsul trudei pe sub mînă a unei echipe de cercetători Arma chimică din Marele Stat Major care răspunseseră astfel unei comenzi neoficiale primite de la mai toţi generalii: să descopere o pastilă care, pusă într-un recipient cu vodcă, dădea tăriei parfumul ceaiului de sunătoare. Astfel în întreaga Armată Română se puteau consuma băuturi alcoolice fără încălcarea Regulamentului. Tabla de şah era ştearsă de vreme, deosebirile dintre pătrăţele dispăruseră de mult, dar asta nu-i deranja de loc. Jucaseră pînă atunci atîtea partide că nici n-ar mai fi avut nevoie de tablă de şah. Ar fi putut încinge o partidă şi pe o tablă de şah existentă doar în gînd, într-un gînd comun fiecăruia. Piesele erau şi ele ca vai de mama lor. Regina era scorojită, Regelui negru îi sărise o aşchie de credeai că e un matroz cu capul bandajat dintr-un foileton sovietic despre Marele Război pentru Apărarea Patriei, iar în locul Nebunului alb, făcea incursiuni devastatoare pe tabla de şah un tub de cartuş, pe care cineva scrisese I love you. După ce semnă tot felul de hîrtii, fără să se uite la ele, prin care declara că citise instrucţiunile, Grigoraş Ghimpu îşi luă puşca, încărcătorul, valiza cu documente secrete şi ieşi în stradă, la primul troleibuz, nu înainte de a-l speria pe soldatul care făcea de strajă la poartă, arzîndu-i una, în glumă, peste scăfîrlia rasă.
Staţia de troleibuz era nu departe de unitate, cam la vreo cincizeci de metri. Grigoraş Ghimbu străbătu distanţa asta în pas energic, îmboldit de dimineaţa proaspătă, de culoarea oţelului, al cărui aer curat îl simţeai năvălind în plămîni şi dînd totul afară de acolo: de la fumul de tutun pînă la microbii gripei de sezon. Pe asfaltul proaspăt asfaltat al carosabilului treceau autobuze greoaie cu inşi agăţaţi eroic de scări, o lucrătoare de la Salubritate mişca mătura de la dreapta la stînga, ca şi cum ar fi cosit, iar vînzătorul de la Tutungeria de peste drum intra în inventar, drept pentru care îşi atîrna în geam cartonaşul binecunoscut.
În staţie se strînseseră deja vreo sută de inşi. Cum tocmai atunci înainta alene, dar implacabil, pe lîngă trotuar, o stropitoare a Salubrităţii, de teama arcurilor de apă cei din staţie se refugiaseră lîngă gardul de ciment al cazărmii. De sus, din foişor, soldatul de gardă se uita în jos cu o curiozitate veselă, fără ca pulpele doamnelor şi domnişoarelor, ieşind de sub fustele scurte, să-l abată de la misiunea sa: cea de a veghea ca nici sămînţă de duşman să nu pătrundă în unitate.
Cu pasul său de ostaş, Grigoraş Ghimpu ajunse rapid în staţie şi se plantă chiar în mijlocul trotuarului. Pe faţa lui nu se citea decît calm şi încredere. Avea de îndeplinit o misiune importantă. Tot ce n-avea legătură cu asta îl lăsa indiferent. În plus, spre deosebire de cei din jur, el nu se grăbea. Ostaşul – ştia din experienţa lunilor de Armată – are la dispoziţie un timp enorm. Şi, pe lîngă apărarea Patriei, Ostaşul îşi consacra întreaga sa energie cheltuirii acestui timp.
De aici, din staţie se vedea troleibuzul mult aşteptat. Oprise la stop. Din ciorchinii atîrnaţi de scări, se desprinseră mai mulţi inşi, văzîndu-i, agentul din intersecţie fluieră prelung şi ascuţit. Auzindu-l, contravenienţii o rupseră la fugă spre trotuar. Se speriaseră degeaba. Agentul nu se osteni să se repeadă după ei. Îşi văzu mai departe de datul din mîini. Fluierase în chip mecanic, împins de mecanismul reflexului condiţionat, cînd vezi o încălcare a Regulamentului, fluieră fără să-ţi dai seama, chiar prin somn.
La vederea troleibuzului, cei din staţie dădură în clocot. Toată lumea se strînse brusc la un loc, de pe unde era risipită, în vederea asaltului final. Şedea în aer o tensiune febrilă, greu de suportat, ca înaintea unei contraofensive urmînd barajului de artilerie. Degetele bărbaţilor se încleştară pe mînerele servietelor diplomat. Aveai impresia că, dintr-o clipă într-alta, le vor arunca în troleibuz ca pe nişte grenade. Femeile se încheie grăbit la nasturi, înfrigurate. Unele îşi potrivesc fustele. Altele, basmalele. Chipurile tuturor au căpătat linii dure, ca înaintea unui măcel cu săbii. Cei doi îndrăgostiţi care s-au privit în ochi pînă acum, mîngîndui-şi fruntea, se desprind de lîngă gard şi, continuînd să se ţină de mînă, iau poziţia de atac în marginea trotuarului.
În fine, stopul a trecut pe verde.
Eliberată pe neaşteptate, tromba de maşini se dezlănţuie spre depărtarea Pieţei. Trec în goană autoturisme, autocamioane, motorete pîrîitoare, tractoare săltînd din şase sau dînd din roţile uriaşe, ca nişte rădăşti, dubiţe hodorogite. Trece în viteză o Dacie cu număr de Braşov, ducînd pe caroserie o masă răsturnată cu picioarele-n sus, ca o oaie înjunghiată.
Gemînd din încheieturile de cauciuc, troleibuzul trage în marginea trotuarului. Cei din staţie se mişcară spre el, ca un val. Spre nenorocoul lor, din troleibuz coborîră doar cîţiva inşi. Înăuntru se vedea zbătîndu-se un ins pe jumătate dezbrăcat în încercarea de a răzbi pînă la uşă, ca să coboare.
Şi mai într-o rînă ca înainte, troleibuzul se pune în mişcare.
Nu trecu mult şi, legănîndu-se ca nişte raţe leşeşti, apărură în staţie două troleibuze, unul după altul. Primul, deşi arhiplin, luă cîţiva călători. Al doilea, plin doar pe trei sferturi, luă o parte. În staţie mai rămăseseră vreo cincizeci de inşi. Toţi în privire cu acea deznădejde a inşilor pentru care pierderea unui troleibuz era mai rea decît pierderea unei ocazii de a se îmbogăţi peste noapte. La stopul de la intersecţie se ivi un nou troleibuz. N-apucă maşina să se pună în mişcare că mulţimea din staţie şi prinse să alerge încolo şi încoace, fără motiv. Cîteva doamne bine se izbiră de valiza lui Grigoraş Ghimpu. – Ce faci, tîmpitule?! dădură ele să deschidă gura, dar privirile ferme, de oţel, ale flăcăului şi, mai ales, puşca pe care o strîngea cu tărie, le intimidară. Drept pentru care se apucară să blesteme transportul în comun, municipalitatea, conducerea de partid şi de stat fără a se referi la Tovarăşul, Doamne fereşte! În miezul acestei fierberi cumplite, Grigoraş Ghimpu era un pilon de calm şi siguranţă. El nu se grăbea să se urce în troleibuz. Nimic nu e mai rea în Armată – ziceau cei din ciclul doi – decît graba. Ostaşul trebuie să ştie întîi şi-ntîi că Armata e lungă. Tot el trebuie să ştie, apoi, din Regulament, că în timp ce îndeplineşte un ordin, ostaşul nu poate primi nici în ruptul capului un alt ordin. În consecinţă, ordinele trebuie executate pe rînd, încet şi temeinic. Încălzindu-se la soarele puţin, primăvaratec, Grigoraş Ghimpu, aşteptă până când binecuvîntata coincidenţă a transportului în comun aduse unul după altul, în staţie patru troleibuze pîntecoase. Ca de obicei, toată lumea se năpusti în primele. Ultimul, parcă rîzînd de neghiobia călătorilor, le urma vesel şi gol-goluţ. Grigoraş Ghimpu se îndreptă cu pas alert spre acesta, lovi cu umărul o băbuţă, care se interesa neliniştită, ce număr e ăsta?! că ea nu vede bine, se prinse cu mîna energic de bară şi se zvîrli înăuntru. Deşi aproape toate scaunele erau libere, el se rezemă de bara din spate, deasupra căreia scria Pericol de moarte 750 V. La capitolul Călătoria cu mijlocul de transport în comun Regulamentul era neînduplecat. Ostaşul care ducea documente secrete trebuie să se aşeze în fund, spatele rezemat de bară, în aşa fel încît să nu poată fi atacat din spate. Ţinînd puşca straşnic, pentru a descuraja orice atac din faţă, el trebuie să aibă o privire de vultur.
Cum era de aşteptat, după prima staţie, cele trei autobuze din faţă se defectară. Călătorii coborîră înjurînd şi se năpustiră la cel de-al patrulea. Cît ai clipi, troleibuzul lui Grigoraş Ghimpu se umplu ochi. N-apucă troleibuzul să se urnească din staţie, că i se stricară uşile. Acestea prinseră să se deschidă la întîmplare, după cum îi era fiecăruai norocul. La o staţie funcţiona uşa din faţă. Se deschise scîrţîind bătrîneşte sau, mai degrabă, scheunînd ca un căţel pe care-l doare lăbuţa. Întreg troleibuzul dădea fuga spre uşa din faţă. La următoarea staţie însă, o surpriză: uşa din faţă e blocată; se deschide doar cea de la mijloc.
Disperaţi, călătorii se întorc în pas alergător la mijlocul tramvaiului.
Trec vreo cîteva staţii. Mersul uşilor pare să fi intrat în normal. Deşi se deschide numai una, incertitudinea, atît de dăunătoare firii, a dispărut. E vorba de una şi aceeaşi uşă: cea din mijloc. La gară însă, totul se prăbuşeşte: uşa din mijloc nu se mai deschide!
Exasperaţi, călătorii se năpustesc s-o rupă. Cîţiva s-au întins la sistemul electric de deasupra, orbecăind cu degetele printre sîrme şi sîrmuliţe. Alţi dau cu pumnii. Furioşi, deopotrivă, pe uşă, pe şofer, pe transportul în comun în special şi pe Istoria umanităţii, în general. Zgîlţîită, lovită, trasă încolo şi încoace, uşa se deschide puţin, cu prudenţă parcă, gata să se închidă la loc.
Un picior energic o obligă însă să cedeze: în sfîrşit s-a deschis.
Lumea coboară, sărind, pentru că uşii îi lipseşte o treaptă.
Placa de metal, care constituia treapta, a fost furată.
Grigoraş Ghimpu nu luat în seamă tărăboiul din jur. Faţa lui pîrlită de soare şi vînt, cu trăsături colţuroase, exprima doar hotărîrea de a fi necruţător cu duşmanul. Care duşman, conform Regulamentului, acţionează pretutindeni. Nu se specifica dacă şi în troleibuze, dar Grigoraş Ghimpu era suficient de isteţ ca să-şi dea seama că prin pretutindeni se înţelege şi troleibuzele aglomerate.
Avea mult de mers cu troleibuzul. Unitatea unde trebuia să ajungă cu documentele secrete se găsea în cealaltă parte a oraşului. În plus, dînd curs unor calcule misterioase, troleibuzul nu urma o linie cît de cît dreaptă. De pe bulevard o cotea pe o stradă lăturalnică, îngustă, strecurîndu-se printre cele două şiruri de maşini parcate atît de agil că mulţi călători tresăreau aşteptînd să vină zgomotul caroseriei atinse de caroseria troleibuzului, revenea în bulevard, o lua la stînga pe o altă străduţă, suna din clopoţel fără noimă, revenea în bulevard, mergea o bucată de vreme de-a lungul acestuia, după care de parcă şi-ar fi amintit că a uitat ceva, se întorcea o lungă bucată de drum. Stăpîn pe sine, Grigoraş Gimpu se lăsa săltat de hurducăturile maşinii fără să se clatine pentru ă era înfipt ostăşeşte în podeaua troleibuzului şi continua să străpungă cu privirile sale tari aerul bleg dinăuntru. Casieriţa, o fetişcană într-o flanea cenuşie, moale ca blana unei mîţe, încercă să-i zîmbească după vreo jumătate de oră de mers. Călătorii se schimbară de vreo cîteva ori urcînd şi coborînd. Numai ostaşul ăsta cu uniforma pestriţă, cu mîna pe puşcă, rămăsese acolo, lîngă bara din spate, de care sta rezemat. Casieriţa îl simţea deja ca pe un cunoscut, ba mai mult, ca pe un tovarăş cu care trecuse prin toate încercările. Gestul ei se dovedi zadarnic. Grigoraş Ghimpu era din cap pînă în picioare o bucată de cremene.
Treptat-treptat, încordarea obosi şi se mai muie un pic. Acolo, în spatele troleibuzului soarele mîngîia viclean. Ca să-şi mai treacă timpul, Grigoraş Ghimpu se-apucă să-şi imagineze că duşmanul va încerca să-i ia valiza cu forţa. Ca urmare, în timp ce ostaşul Grigoraş Ghimpu, îndeplinind misiunea eroică de a transporta documente secrete dintr-un capăt într-altul al oraşului, sta neclintit în spatele troleibuzului, săltînd uşor în mersul legănat al maşinii, în el, un alt Grigoraş Ghimpu, se agita de mama focului, zvîrlea din picioruşe, smulgea arma de pe umăr, trăgea piedica şi, răcnind cît îl ţinea gura, stai pe loc! Îndrepta vîra gura puştii spre duşmanul nevăzut, ascuns în întuneric. Ţinînd puşca îndreptată spre celălalt, Grigoraş Ghimpu cel mititel bătea nervos cu talpa stîngă în podele. Lui Grigoraş Ghimpu cel mare îi plăcu scena. Se semeţi brusc, îşi potrivi arma de pe urmă şi pocni milităreşte din căclîie. Casieriţa se întrerupse din curăţitul negrelei de sub unghii şi-i aruncă o privire veselă. Grigoraş Ghimpu cel mare bănui că fetişcana îl văzuse pe Grigoraş cel mititel făcîndu-şi datoria de ostaş. Mîndru că e militar şi nu civil, ba chiar niţel dispreţuitor faţă de civilii întruchipaţi de casieriţă, binevoi să-i răspundă acesteia cu o privire amabilă. Casieriţei îi plăcea de băiatul ăsta. Şi cum n-avea nici un prieten (ultimul o părăsise, după ce-i luase banii abia scoşi de la CEC), o trecu un fior la gîndul că mîinile lui aspre o mîngîie. În tot acest timp, Grigoraş cel mititel continua să se lupte cu duşmanul. Acesta se îndrepta spre el fără să ţină cont de răcnetul Stai pe loc, că trag!… Şi-n timp ce duşmanul se apropie, Grigoraş Ghipu cel mititel îşi dădu seama că nu-şi amintea ce prevedea Regulamentul în astfel de cazuri. Continua să răcnească, Stai că trag!, agita puşca ameninţător, dar era clar că nu-şi mai amintea. Lacrimi mari, fierbinţi îi ţîşneau din ochi, udîndu-i puşca şi închizătorul. Grigoraş cel mare tresări şi privi speriat în jur. I se păru că toţi cei din jur, în frunte cu fetişcana de la casă, urmăreau atenţi, niţel surprinşi, cum Grigoraş cel mititel nu ştia ce prevede Regulamentul în astfel de cazuri.
Troleibuzul se opri într-o staţie pustie, bufnind inutil din uşile cauciucate. Şezu aşa, cu uşile deschise, cu tăcerea care pustii întreaga maşină, făcînd aerul dinăuntru sonor, cîteva clipe lungi, pe care Grigoraş Ghimpu le străbătu cu greu, aproape tîrîndu-se, simţind în piept, opunerea lor încăpăţînată. Troleibuzul porni tocmai când el începu să creadă că n-o să mai ajungă la capătul acelui timp infinit. Veni rîndul unei staţii supraaglomerate. Împingînd în lături buzele de cauciuc, năvăli înăuntru o mulţime iritată, pusă pe scandal, care nu se linişti nici după ce se văzu înăuntru, dimpotrivă se înfurie şi mai tare.
Mirosea a praf de puşcă.
Era nevoie de o scînteie doar pentru ca încărcătura din troleibuz să explodeze într-un scandal pe cît de mare, pe atît de inutil.
Şi această scînteie, aşteptată de toţi cei din troleibuz ca să scape de tensiunea din jur, nu întîrzie să apară.
— Nu te supăra, domnule! Izbucneşte o doamnă de vîrstă indecisă, nu te mai lăsa pe mine, opune şi dumneata rezistenţă. Domnul încercă indignarea unui om nedreptăţit. Nu numai că opusese rezistenţă, apărînd trupul fragil al doamnei, dar mai mult, dat fiind că îi plăcea şi-ar fi vrut să-i cîştige un surîs, se străduise să i-o arate. Amabilitatea curtenitoare se transformă rapid în bădărănie.— Da tu nu poţi opune rezistenţă?! Ce, eşti moartă?!
Doamna replică de îndată cu o vioiciune surprinzătoare. După opinia ei fermă, domnul e un bou. Domnul o face vacă. Disputa a atins punctul dincolo de care nu mai există decît luatul la palme. Pus în faţa acestei situaţii, domnul şovăie să treacă hotarul. Ca să se mai potolească, o ia spre uşa din faţă, croindu-şi drum prin mulţime. Rămasă pe loc, doamna caută disperată sprijinul celor din jur. Nu-i sare însă nimeni în ajutor. Unei mahalagioaice, ţinînd în mînă o plasă cu morcovi plini de pămînt, i se face milă:
— Nu te pune şi dumneata cu un nenorocit de beţiv.
— Păi ce crede el! se răţoieşte doamna, mai e şi opinia publică!
Grigoraş Ghimpu nu luă seamă la ceste întîmplări din jurul său. Încerca mai departe să-şi amintească prevederile din Regulament cînd cel ce transporta documente secrete e atacat de duşman. Se chinui însă atît de tare să şi le amintească că, la un moment dat, se şterseră şi cele pe care le ştia. În golul alb din gîndurile lui încordate, îşi făcu apariţia, dracu’ ştie cum, cucul unei pendule, care deschise ciocul de cinci ori şi cînd dădu să se retragă în cutie, îl lovi în cap clapa deschizăturii.
Speriat, Grigoraş Ghimpu cel mare se uită la ceasul de mînă. Era ora 10 fără cinci minute. Pe ferestrele jegoase ale troleibuzului se vedeau căsuţele de ţară, care anunţau marginea oraşului. Peste cîteva staţii trebuie să coboare şi să ia autobuzul. Grigoraş Ghimpu îşi mai potrivi o dată puşca, aşa cum cerea Regulamentul cînd ostaşul cobora dintr-un mijloc de transport în comun, îşi pipăi boneta, să verifice dacă steluţa se afla exact în mijlocul frunţii şi se apropie de uşa din spate. În acele clipe, cînd nu se mai gîndea la nimic, asemenea oricărui călător care urmează să coboare în scurt timp, lîngă el izbucni scandalul. De fapt, cînd îşi dăduse el seama, scandalul era demult în toi. Mistuise jumătate din troleibuz şi se îndrepta cu maximă repeziciune ca un incendiu printr-o pădure uscată de secetă, spre uşa din faţă. Totul pornise de la o discuţie principală dintre un domn elegant, argintat la tîmple, respirînd apă de colonie adusă din străinătate, cu o servietă diplomatică scînteind din toate clapele şi taxatoarea cu o înfăţişare atît de blîndă încît toţi cei care-i dădeau bănuţii, simţea nevoia să-i zîmbească şi să-şi frece rădăcina nasului. Domnul cu înfăţişare de trimis extraordinar se interesă de ce biletul pînă la staţia următoare costa 65 de bani şi nu 50. N-avusese nimic deosebit în vocea cu care pusese întrebarea. Se interesa poate din pură curiozitate ştiinţifică. Sau, poate, pentru că voia să economisească 15 bani. Lucrase pînă nu demult în Occident, la vreo ambasadă şi învăţase acolo, de la occidentali, că fiecare bănuţ trebuie gestionat cu străşnicie. Sau, poate, mai ştii?! intenţiona să se angajeze cu taxator şi, în acest scop, începuse să se pregătească şi, în acest scop, începuse să se pregătească. Erau o mie şi una de posibilităţi de a răspunde la această chestiune. Taxatoarea îi putea explica, de exemplu, că biletele s-au scumpit în ultimul timp din cauza inflaţiei. Sau că ea habar n-are, aşa a primit ordin. Sau, pur şi simplu, să pară că n-a auzit întrebarea.
Dintre cele o mie şi una de posibilităţi, ea o alese pe cea mai scandaloasă. Întrebă tărăgănat, ca un om care-şi ia avînt ca să poată azvîrli o piatră:
— Ce te interesează pe dumneata?
Poate taxatoarea întreba, la rîndu-i, din pură curiozitate. Poate urma, pe ascuns, cursurile facultăţii de Sociologie şi se interesa de cauzele social-politice ale întrebărilor din autobuze, tramvaie şi troleibuze. Sau, poate, era nevasta directorului Întreprinderii de transport în comun şi orice întrebare despre bunul mers al întreprinderii o afecta direct. Erau o mie şi una de posibilităţi. Dintre toate, domnul cu servieta diplomat o alese pe cea mai aiurea. Înroşindu-se brusc, răcni furios:
— Ca să te miri tu, deşteapt-o!
E un lucru ştiut, stabilit de toate studiile de psihologie colectivă: o discuţie într-un mijloc de transport în comun, devine scandal în clipa în care unul dintre combatanţi pronunţă fatidicul tu. Poţi să-i spui celuilalt tot ce-ţi trece prin cap. Poţi să-l înjuri de mamă. Poţi să-l iei la palme. Totul e să nu-l tutuieşti. Nu se întîmpla nimic dacă-i zicea: Vă bag în p… mamei voastre! Dacă îi spui, asemenea casieriţei, dă-te un pic mai încolo, respectivul explodează imediat.
Cînd Grigoraş Ghimpu îşi dădu seama de scandalul din jur, cei doi se învineţiseră deja, iar alţii, vîrîţi şi ei în tărăboi, tremurau de atîta enervare. Însetat de dreptate cum era, Grigoraş Ghimpu se aruncă imediat de partea taxatoarei. Vru să-i atragă domnului atenţia că nu aşa se vorbeşte cu o femeie. Numai că domnul coborîse deja, la staţia anterioară, lăsîndu-i pe ceilalţi să se păruiască. Aruncă o privire scurtă, dar edificatoare unui adolescent care chicotea prosteşte. Ţinu piept cu brio unei cucoane mărunţică şi nervoase, un guler de vulpe ros de molii, care susţinea cît susţinea gura că o fată tînără nu se poartă aşa cu un domn matur. Că, pe vremea ei, fetele tinere nici nu îndrăzneau să ridice ochii la un bărbat, d-apoi, să-i răspundă obraznic. Că taxatoarea – ştia ea – e din alea care sparge casele bărbaţilor însuraţi. Căutînd să fie politicos, Grigoraş Ghimpu arătă că şi domnul fusese de vină, întrucît nu aşa se vorbeşte cu o femeie. Un domn înalt şi cocîrjat îl susţinu. Grigoraş Ghimpu se simţi ca un fulg de plăcere. Mai ales că şi cucoana, văzîndu-i arma, se potoli brusc.
Îmbătat de victorie, Grigoraş Ghimpu o porni de a lungul troleibuzului, pledînd cauza taxatoarei. Un domn scund, într-o scurtă din piele de căprioară, îl contrazise blînd. Cum amîndoi coborau la staţia următoare, continuară să se contrazică şi în timp ce se îndreptau spre autobuz. Domnul îşi aminti însă că trebuia să se întoarcă în centru şi o luă înapoi, spre staţia de troleibuz. Grigoraş Ghimpu se îndreptă spre staţia de autobuz şi, după ce ajută galant o tînără să se urce în maşină cu un sac de cartofi, îşi ocupă locul lîngă bara din spate.
Abia cînd lăsă jos sacul de cartofi, fericit că fata îşi şoptise duios: Vă mulţumesc! Grigoraş Ghimpu îşi aminti că e ostaş şi că, transporta documente secrete.
Puşca şi servieta îi rămăseseră însă în troleibuz.