În 1955 se înfiinţă în sat prima echipă de fotbal. Se numea „Avîntul roșu Vintileasa”. Era pe vremea cînd totul în Vintileasa, ca și în țară, se înroșise iremediabil. Moara de pe gîrlă se numise pînă atunci a lui Biju, după cum i se zicea proprietarului. I s-a schimbat numele în Moara roșie. Roșie era și școala primară din sat. Roșie, ba chiar roșie rău de tot, era și halta trenulețului Florești-Vidra. La un moment dat se punea problema să i se spună și gârlei care trecea prin sat, Gîrla Roșie. Cineva de la raion, care făcuse facultatea, obiectă, susținînd că trimite la sînge.
Echipa juca pe terenul de fotbal al Vintilesei, o păşune din satul Vităneşti, mărginită într-o parte de via lui Costache Corozanu şi-n cealaltă de ograda lui Tache Scocîlcă. Despărţită de teren printr-un drum de căruţe, se înălţa o colină uşoară, care servea de galerie celor din sat. Antrenor şi conducător era Gelu Tănase, noul profesor de Educaţie fizică, mai precis, nou în meseria asta. Fiind singurul din şcoală fără facultate, îmbătrînit în postul de suplinitor, se apela la el ori de cîte ori un post rămînea neocupat, pentru că titulara nu mai venise sau se măritase într-alt sat. Astfel că Gelu Tănase predase rînd pe rînd tot felul de materii, de la Limba română pînă la Lucrul manual. Ultima era Educaţie fizică. Fostul profesor, absolvent de facultate repartizat în Vintileasa, se mutase la Brăila unde-şi găsise aici un post de boxer amator. Gelu Tănase habar n-avea de fotbal. Totuși se simţea bine ca antrenor. Părea că își găsise pasiunea. Duminică dimineaţă sau în alte sărbători, echipa făcea antrenamente pe terenul de fotbal, după ce, în prealabil, băieţii care pășteau vacile pe pășune se retrăgeau dincolo de marginea numită tușă, o dîră tremurătoare, naivă, de var, trasată într-o zi de Gelu Tănase. În chiloţi cîndva negri, acum cenuşii de atîta purtat (echipamentul fusese cedat echipei de echipa de categoria C „Drapelul neclintit”, din Floreşti), jucătorii alergau pe terenul de iarbă, se dădeau de-a tumba, se zvîrleau în sus, înşurubîndu-se în aer sau răscrăcărîndu-şi picioarele, în fine, trudeau cîteva ore sub ochiul nemilos al antrenorului îmbrăcat într-un trening albastru pe care scria „Avîntul roșu Vintileasa”, un nume prea lung, încît ultima literă, un a mic, de mînă, se putea vedea numai dacă-l priveai pe antrenor din profil. Cei ce treceau prin spatele porţii, femei în drum către biserică, bărbaţi mergînd la Sfat sau la Magazin, cîte un mucos trimis după praf de copt, lume străină complet de lumea fotbalului, se opreau o clipă în loc furaţi de spectacol. Băieţii ciolănoşi, păroşi pe picioare, cu numere mari pe spate, trudeau din greu, biciuiți de fluierul nemulţumit al antrenorului. Și nici antrenorul nu şedea degeaba: Alerga şi el pe tot terenul, striga şi îşi tot vîntura mîinile, într-un cuvînt îi antrena.
Și cei de pe margini, la care se adăugau şi gură cască, se mirau mai ales de un lucru: Nici unul din băieţi nu era neam cu Gelu Tănase, frate, nepot sau cumnat, unii făceau parte dintre bătăuşii Vintilesei, şi totuşi toţi îl ascultau pe antrenor ca pe un tată, dacă nu şi mai şi. Ba chiar, într-o seară, la un bal, unde veni toată echipa, de data asta, nu în chiloţi şi maieuri, bineînţeles, Costache Cîmpureanu încasă vreo cîţiva pumni.
Îndrăznise să se lege de antrenor.
Curînd, băieţii din echipă stîrniră şi mai multe mirări prin sat. Chiar departe de ochiul sever al antrenorului, nu beau, nu fumau, veneau pe la baluri (cînd li se dădea voie) cuminţi, stînd mai mult în grup, și șovăind să ia vreo fată la dans. Cîte una mai îndrăzneață venea pînă la ei și invita pe cîte unul la dans. Acesta se fîstîcea mai ceva ca o fetișcană abia scoasă în lume, se ridica de pe scaun și o urma pe fată în silă, ca și cum ar fi fost gata s-o șteargă înapoi dacă ar fi putut. Cu timpul, pe măsură ce le creşteau muşchii şi deveneau mai buni jucători, parcă-şi pierdeau din bărbăţie, nu mai aveau culoare şi miros, şi, ciudat, cum observaseră mulţi, miroseau a iarbă proaspătă, uşor pătrunsă de o ploaie de vară. Pe mulţi îi părăsiră şi fetele, pentru că – spuneau ele – deşi puternici şi frumoşi, numai muşchi şi pumni, nu mai aveau nici o linie sigură, fermă, nu mai aveau colţuri, care să-i detaşeze de tot din jur cum se cuvenea să fie orice flăcău.
Aceste lucruri se observară mult mai tîrziu, cînd echipa satului ajunsese deja vestită. Cîştigase chiar un campionat naţional sătesc, şi poza componenților apăruse într-unul din ziarele centrale, iar cînd unii din ei arătară pe acasă, mîndri, ziarul deja ferfeniţă de mîinile prin care umblase, mulţi nu-şi putură stăpîni un gînd năstruşnic:
Cei unsprezece, cu portarul în tricou negru, ţinînd mingea la subţioară, privind dincolo de aparatul de fotografiat, aminteau de nişte viţei mari, ciolănoşi, care s-au grămădit, speriaţi, într-un colţ al ţarcului, aşteptînd o nouă lovitură de bici.
Deocamdată echipa se antrena intens pentru primul ei meci, un meci cu echipa celor din Țifeşti, de peste rîu, o echipă valoroasă, veche şi, deci, dispreţuitoare cu începătorii. Pentru sat vechimea şi valoarea ei contau mai puţin. Fotbalul era cunoscut în Vintileasa doar prin transmisiile directe la radio, cînd mulţi deschideau difuzoarele la maximum doar ca să se mire cît de repede poate turui crainicul și mai ales să mai audă o dată acele cuvinte care-i încîntau nespus: pasă, fault, degajare. Se dădeau în vînt după huiduielile şi fluierăturile întregului stadion. Da, aici fotbalul devenea o chestiune familiară, singurul lucru familiar de acolo. Nu de alta, dar la fluierat şi huiduit se pricepeau și ei, cei din Vintileasa! Mai important era că adversarul venea din Țifești, sat cu care cei din Vintileasa se aflau într-un vechi şi nerostit război de poziţii. Aşa că, în ziua meciului, anunţată prin mari afişe, dar mai ales prin liceenii microbişti, aproape tot satul se găsi instalat pe uşoara colină din spatele porţii, scoși deja din sărite de comportarea insolentă a celor din Țifești, care sosiseră în două autobuze mari, elegante, şi , fără să le dea atenție spectatorilor, se apucaseră de fel de fel de giumbuşlucuri pe teren. Aproape de poalele colinei aveau loc cei din familia secretarului de partid al comunei. Mai încolo, cîteva profesoare din sat întinseseră pe iarbă batiste subţiri şi parfumate, aşezîndu-se apoi pe ele cu delicateţe. Bărbaţii se instalaseră în spatele porţii noastre ,ca să-l încurajeze pe Gigă Parvana, portarul, cel mai iubit om din sat, deoarece era poștaș. Era un mare eveniment, venise şi directorul şcolii, care mai văzuse un meci la Bucureşti, cînd era student, şi acum povestea celor din jur ce se întîmpla la un meci. Tache Scocîlcă ieşise şi el pe prispă, în izmene, unde i se aşezase masa, bînd vin, şi mîncînd ca să facă în ciudă celor de pe teren: Cu o zi înainte, fusese chemat la sfat şi i se pusese în vedere să nu cumva să-l pună dracu să confiște mingea, în caz că sărea peste gard în ograda lui.
Cu mult înaintea meciului, încă de cînd se iviră primii spectatori, în marginea viei din jurul terenului apăru Grigore Cojan, paznicul CAP-ului, cu securea la brîu, rezemat în bîtă, stînd acolo ca o ameninţare pentru cei ce s-ar fi gîndit să fure struguri. Ori de cîte ori cîte un jucător ajungea cu mingea în marginea hatului, Grigore Cojan se crispa şi se încorda, mort la gîndul că, „ce dracu va face dacă insul intră în vie?” Cînd deja se şi hotăra pentru un compromis, fluierul arbitrului bloca năpustirea celuilalt. Nimeni nu venea să fure struguri. Ca să-și justifice şederea lui acolo, în margine, Grigore Cojan alerga ori de cîte ori o minge ajungea în vie, o lua şi o arunca (tot fugind) jucătorului, cu un zîmbet triumfător, de parcă, cît timp umblase după minge, ar fi fabricat una nouă.
Cu cîteva minute înaintea meciului, cei 22 de flăcăi se adunară în spatele nucului dinspre calea ferată, moşmondiră cît moşmondiră, ţipă un signal poruncitor, şi cele două echipe îşi făcură apariţia pe teren. Se născu o tăcere încordată. Fetele şi femeile mai ales nu mai văzuseră bărbaţi atît de tineri în chiloţi şi maiouri, mai ales în afara casei lor. Cîteva clipe nu ştiură dacă nu cumva trebuie să ţipe şi să-şi ducă mîinile la ochi. Aşa că, în primele clipe, crispate şi îngheţate de întîmplare, rămaseră singure sub soarele calm al zilei de toamnă, în timp ce, în jur, frunzele copacilor îmbătrîneau în tăcere, mohorul de pe haturi se usca, şi lumina ruginea încetul cu încetul. Cînd ieşiră din spaima asta, cătînd în jur speriate, parcă încolţite, gata-gata să se întoarcă în încremenirea de la început, lumea din jur aplauda încîntată, urmînd exemplul corpului profesoral. Cineva, un licean înrăit, începu să fluiere, şi toţi se răsuciră spre el, curioşi să vadă ce l-a apucat. Liceanul simţi cum aerul din jurul lui se strînge şi se încordează, gata să vibreze la cea mai mică atingere. Totuși nu renunță: continuă să fluiere, mai mult din disperarea singurătăţii în care se aruncase. Și încetul cu încetul birui, cîteva clipe înainte de a plesni de atîta fluierat, încordarea din jur se îmblînzi şi se muie, iar şuieratul lui, care pînă atunci, lovindu-se de încordare, se refugia înapoi, în urechile lui, asurzindu-l, acum curgea moale în jur.
Meciul se desfăşură normal. Ai noştri bătură cu 8-7. Doar o singură dată totul era să se ducă dracului, cînd avu loc primul fault. Jucătorul cu nr. 10 din echipa adversă îl atinse pe Gigă Ungureanu, stopeorul nostru, acesta se lungi la pămînt, chircindu-se de durere, ţignalul arbitrului tăie aerul, şi, o clipă, năririle multora palpitară frenetic: Bătaie, ah, ce pumni o să dăm acuma, uite, pînă şi arbitrul se repede într-acolo, să-i dea cîţiva pumni huliganului!
Șeful de post simţi că asudă, uitîndu-se în jur să vadă ce se așteaptă de la el. Dar cel lovit se ridică, începînd să umble, nu se întîmplă nimic, şi din acel moment, totul se slei. Întreg stadionul se prăbuşi mai întîi într-o mirare indignată întrebînd în dreapta şi-n stînga, cătînd la oficialităţi, acestea nu făceau nimic deosebit, apoi într-o dezamăgire care sfîrşi într-o plictiseală umedă.