În 1950, în părculeţul din centrul orașului Florești, unde veneau cei din Vintileasa la tîrguieli, fusese plantat un copac în cinstea luptătorilor pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist. Pe meleagurile Floreştiului nu se dusese nicio luptă la 23 august 1944. Aflând de lovitura de stat, nemţii îşi luaseră frumos raniţele, tunurile şi mitralierele şi trecură Carpaţii, unde se așezară în poziţie de tragere. În golul lăsat de plecarea nemţilor şi de capitularea Armatei Române, care pusese armele jos şi se uita prosteşte cum vin ruşii peste ea, Armata Roşie o porni puhoi spre Bucureşti. Cu acest prilej, se înregistră un record care nu va mai fi egalat ulterior de niciun alt război. Ruşii făcură drumul Bacău-Bucureşti în doar trei ore, mai puţin decât cu o maşină cu girofar peste 60 de ani, când se amenajase deja o autostradă. Explicaţia acestei repeziciuni care-l uluise şi pe Stalin era simplă. Militarii ştiau că Bucureştiul e plin de ceasuri de mână, de blănuri, de furouri şi de maşini. Ieşiţi din pustiul stepei calmîce, aflînd de la focurile de tabără despre tărâmurile fermecate, unde oamenii aflau cât e ora uitându-se la nişte capace ticăitoare şi nu trăgând cu urechea la cântecul cocoşului, ruşii se grăbeau să pună mâna pe câte ceva. Mai ales că prinseseră să circule zvonuri neliniștitoare, potrivit cărora o coloană de turci, aşezaţi la pândă în Bulgaria, gonea şi ea către Bucureşti în aceleaşi scopuri.
În drum către Bucureşti, câţiva soldaţi ruşi n-au avut ce face şi s-au abătut pe la Floreşti, după ce aflaseră , graţie cercetării de teren, că în zonă s-ar găsi fabuloase cisterne cu votcă.
Aşa cum se va dovedi mai târziu, când ancheta organelor sovietice de Informaţii va fi încheiată, militarii ruşi fuseseră induşi în eroare de câteva persoane necunoscute, bănuite a avea legături cu serviciile secrete britanice. Existau în zonă, într-adevăr, nişte cisterne, şi nu oricum, ci uriaşe, sclipind argintiu în soarele sfârşitului de august, dar ele erau pline cu acid sulfuric şi nu cu votcă.
Ce mai încolo şi-ncoace, bravii militari sovietici muriră arşi pe dinăuntru, totuşi, fericiţi, cum observară camarazii care-i înmormântaseră, fericiţi că descoperiseră o votcă nemaivăzută, care-ţi ardea măruntaiele. Fură îngropaţi undeva la marginea orăselului, într-un câmp de scaieţi, pe care nu-l păşteau nici vacile. Cei din orăşel ştiau ce acte de eroism făcuseră respectivii, se dusese buhul de întâmplare, însă nimeni n-avea curaj s-o spună cu voce tare, un asemenea gest ducînd automat la ani grei de puşcărie pentru defăimarea măreţei Uniuni Sovietice sub influenţa imperialismului american şi a slugilor acestuia, chiaburii. Astfel că toţi cei convocaţi la ceremonia plantării veniră fără să crâcnească şi tot fără să crâcnească aplaudară când primul secretar al Comitetului orăşenesc de partid încheie cu inevitabilul: Trăiască Stalin!
Contrar aşteptărilor, copacul se arătă dispus să trăiască. Se înfipse straşnic în pământ prin rădăcinile sale tot mai mari şi mai complicate, crescu drept în sus, traversă fără mari probleme bolile obişnuite ale copilăriei şi deveni un arbore la locul lui, nici pipernicit, nici falnic, nici sfrijit, nici gras.
Într-un cuvânt, un arbore obişnuit.
Şi situaţia sa din punct de vedere politic nu suferi schimbări spectaculoase. Câtva timp după plantarea solemnă, într-o atmosferă de vibrantă emoţie revoluţionară, cum suna titlul reportajului din ziarul Comitetului raional de partid, se bucură de atenţia oficialităţilor. Se depuneau flori la rădăcini de 23 august şi de 7 noiembrie, se făceau pionieri sub crengile sale fireşti, organizaţia UTM de la I.M. Schela venea să-l văruiască şi să-i cureţe crengile în cadrul orelor de muncă voluntară.
Ce-a făcut Delegația militară de la Moscova
După plecarea trupelor sovietice din România, copacul comemorativ ieşi din circuitul manifestărilor oficiale. Asta nu însemna că fusese scos şi din Programul special de îngrijire a mormintelor şi monumentelor revoluţionare de pe teritoriul raionului, mai întâi, şi al judeţului, mai apoi. Un departament special al Salubrizării, condus de un ofiţer de Securitate sub acoperire, îl văruia şi-l curăţa de omizi, ştergea placa memorială, bătută în scoarţă, de căcărezele păsărilor, săpa pământul de la rădăcină.
Totul fără tărăboi, fără acţiuni speciale, într-o muncă de rutină, dusă de regulă noaptea şi urmând o listă de morminte şi monumente.
O singură dată copacul comemorativ ieşi din mediocritatea sa cenuşie, fără a reuşi să atragă prea mult atenţia asupra lui. O delegaţie militară de la Moscova, condusă de un mareşal al Uniunii Sovietice, vizită România în cadrul schimburilor dintre armatele lagărului socialist. Dintre armatele frăţeşti – afirmă înaltul oaspete la recepţia de la cercul Militar din Bucureşti – ceea ce-i făcu pe unii dintre ofiţerii români, rămaşi cu paharul în mână, pentru că nu se cuvenea să torni pe gât în timp ce musafirul îşi ţinea discursul, să-şi dea coate cu subînţeles. A zis frăţeşti şi nu surori, ca să nu se interpreteze, ştiut fiind că surorile se mai iau de păr. Cum era regula când venea o delegaţie din străinătate, organizatorii trecură în program popas la o cramă. De mai mult timp, de când România se deschisese larg în politica sa externă, cei de la Direcţia Relaţii cu armatele străine, singura Direcţie al cărei birou poseda o uşă cu lacăt şi nu doar cu mâner, întocmiseră o hartă a centrelor viticole, a cramelor şi a pivniţelor cu butoaie de vin de pe cuprinsul României.
Nu exista delegaţie în programul căreia să nu fie inclusă vizitarea unei aglomeraţii de butoaie, indiferent ce nume purta:
Cramă, IAS, Staţiune experimentală, Combinat de prelucrare a strugurilor. Ca să nu bată la ochi, punctul acesta din program, deşi cel mai important nu numai din deplasarea în ţară, dar şi din toată vizita, era trecut ultimul şi mai ales aşa, ca şi cum ar fi fost un accesoriu, dominante, copleşitoare fiind alte puncte: vizitarea de şantiere şi combinate, întâlniri cu oamenii muncii, discuţii cu membri ai Comitetelor Judeţene de partid. Înalţii oaspeţi se prefăceau şi ei că nu ştiu despre ce-i vorba. Totuşi, când delegatul Armatei noastre le prezenta programul, ajungând la punctul cu vizitarea Cramei, faţa lui se lumina de un surâs cu tâlc, iar privirile oaspeţilor, ca şi cum ar fi fost conectate la delegat, se aprindeau într-o licărire jucăuşă. Nimeni nu spunea însă nimic cu voce tare asemenea unor bărbaţi serioşi care hotărăsc să meargă la curve, dar se jenează s-o recunoască unul faţă de altul.
Delegaţiei sovietice îi căzu, aşadar, ţinutul Floreştilor, împânzit de crame şi pivniţe de IAS-uri mai ceva ca un câmp de mine antipersonale rămase din anii de război colonialist în solul unei țări din Africa. În alegere contă enorm copacul comemorativ. Potrivit programului, fraţii mai mari, sovieticii, urmau să depună o coroană de flori la rădăcinile arborelui, să păstreze un moment solemn şi, după aia, urcându-se în maşini, să se îndrepte glonţ spre pivniţa de protocol, situată la câţiva kilometri de Floreşti. În noaptea dinaintea sosirii înalţilor oaspeţi, asupra părculeţului din centru se năpusti o armată de lucrători ai Salubrităţii. Înarmaţi cu sape, greble, cu hârleţe, cu găleţi de var şi bidinele, făcură părculeţul ca nou. Curăţară de crengi uscate cei câţiva arbori pârliţi, răsădiră florile jumulite de secetă, dădură cu var tulpinile, dar şi stinghiile care împrejmuiau locul de recreare al pensionarilor fără somn şi al mamelor cu copii, afânară pământul de la rădăcina copacului comemorativ şi frecară cu o soluţie din import tăbliţa de pe tulpină, astfel încât literele aurite se puteau citi fără să-ţi pui ochelarii. Așa se făcu că vizita delegaţiei militare sovietice constitui un eveniment pentru cei din Floreşti, nespus de încântaţi să descopere dimineaţa părculeţul schimbat la faţă. Nu lipsiră, evident, întrebările despre Pentru cine să făcuseră pregătirile, inevitabile în astfel de împrejurări. Se spunea, de exemplu, că însuşi Gheorghiu-Dej urma să vină în orăşelul lor, dat fiind că la marginea Floreştiului avea să se deschidă şantierul celui mai mare combinat metalurgic din Sud-Estul european. Zvonul concurent, la fel de viguros, susţinea că pe meleagurile Floreştiului avea să vină un celebru actor de cinema, dat fiind că aici începeau filmările la o peliculă dedicată contribuţiei ţării noastre la victoria asupra fascismului. Scenariul iniţial nu făcea nicio referire la Armata Roşie în august 1944. La Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă se observă – şi pe drept cuvânt – că absenţa Armatei Roşii avea să provoace un nou scandal în relaţiile cu Moscova, şi aşa destul de încordate. Drept pentru care – se spunea prin Floreşti – în scenariu se introdusese şi secvenţa cu soldaţii sovietici căzuţi la datorie în marginea Floreştilor şi comemoraţi de Copacul din părculeţ.
Delegaţia militară sovietică veni, îşi făcu datoria de a depune coroana de flori indispensabilă, şi plecă în viteză spre pivniţa de protocol. Trecu prin Floreşti fără să lase nicio urmă, mai rău ca o adiere de primăvară. La fel trecu şi momentul solemn. Astfel că, alături de înalţii oaspeţi sovietici, alături de maşinile negre de protocol trase lângă părculeţ sub soarele indecis al dimineţii, alături de blocarea circulaţiei şi de suplimentarea raţiei de fasole boabe, copacul comemorativ trecu în uitare.
Masele populare din Florești se apucară să dărîme comunismul
Ieşi din întunericul anonimatului, ajungînd să domine viaţa orăşelului, în decembrie 1989. A doua zi după fuga lui Ceauşescu, în timp ce la Bucureşti teroriştii trăgeau din toate poziţiile, masele populare din Floreşti se apucară, hotărâte, să dărâme comunismul. La propriu, fireşte. Masele populare erau, de fapt, vreo 10-15 inşi, pe care revoluţia îi surprinsese la un chef cu spirt denaturat. Ca toţi oamenii care se întorc acasă tîrziu de la un chef, petrecăreţii duceau cu ei o energie ce avea neapărată nevoie să se consume. Primul lor gând se îndreptă către edificiile comuniste. În Floreşti, spre deosebire de capitală, erau puţine lucrurile care aminteau – vorba gazetarilor – de anii de întuneric ai dictaturii. Le numărai pe degete: clădirea Comitetului Judeţean de partid, strada Victoria Socialismului, care numai Victorie nu era, după cum arăta, fără pavaj şi fără canalizare, bustul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, poreclit şi Cap de cal, din motive pe care nimeni nu le desluşise, şi Copacul Comemorativ.
Cu simbolurile astea a fost uşor. Victoria Socialismului a dispărut într-o clipă prin desprinderea tăbliţei din capul străzii. Bucata de metal a fost luată acasă de unul dintre revoluţionari, drept amintire, motivase el, deşi, mai târziu, când avea să înflorească negoţul cu piese de pe vremea comunismului, un anunţ despre tăbliţă apăru la Mica Publicitate, rubrica Vânzări. Dobrogeanu-Gherea dispăru şi el în neant. Rămase doar postamentul gol, care şezu aşa mulţi ani după aceea, fără să primească nimic, dat fiindcă autorităţile nu se hotărau asupra înlocuitorului: unii voiau un monument închinat luptătorilor anticomunişti din munţi, deşi, între noi fie vorba, munţii erau departe; alţii pledau pentru un monument dedicat libertăţii de expresie, pentru care se şi vehicula o schiţă, sugerând o gură larg deschisă cât o şură, căreia tocmai îi fusese luat lacătul. Clădirea Comitetului Judeţean de partid nu ridică nicio problemă revoluţionarilor. Era păzită de trupe de paraşutişti şi, în consecinţă, nu te puteai apropia de ea nici măcar până la o sută de metri.
O problemă extrem de complicată se ivi când ajunseră în Piaţa Agroalimentară Nicolae Bălcescu. Militanţii se împărţiră în două. Unii susţineau cu îndârjire că revoluţionarul paşoptist a fost comunist. Alţii îi contraziceau, nu fără spor, desigur, afirmând că Nicolae Bălcescu a avut şi părţile lui bune. Şedeau acolo în frigul subţire al acelui decembrie blând, mai blând ca niciodată, şi se ciorovăiau. Treziseră şi câinii de pe sub tarabe, aşa-zişii câini de măcelărie, care, după câteva clipe de confuzie, deoarece nu înţelegeau ce se întâmplă, prinseră să latre cu înverşunare, arătându-şi colţii. Unul dintre cei care-l susţineau pe Bălcescu se repezi până acasă (şedea nu departe de acolo, într-un bloc stas, paralelipiped cenuşiu, cu faţada mâncată de trecerea timpului) şi se întoarse cu Românii supt Mihai-Voievod Viteazul pentru a dovedi că Bălcescu n-avea nicio legătură cu Partidul Comunist.
Ar mai fi stat acolo lângă tăbliţa cu denumirea Pieţei Agroalimentare, priviţi de ţăranii intrigaţi, primii care veniseră să-şi vândă produsele – nişte morcovi vineţi de frig şi câteva grămezi de mere degerate – , dacă unul din grupul de revoluţionari nu şi-ar fi amintit de Copacul Comemorativ. Asupra arborelui din Părculeţ nu era nici un dubiu. Aparținea simbolurilor comuniste. Un motiv în plus îl reprezenta şi faptul că era dedicat Armatei Roşii, altfel spus Moscovei.
Jos cu el!
Cu acest strigăt în gând, revoluţionarii din zori aproape că alergară în Centru, unde se găsea Părculeţul Copacului Comemorativ. Între timp însă se făcu ziuă, răsări şi soarele zilei de decembrie, niţel somnoros, pentru că era dis de dimineaţă, centrul orăşelului se înviorase, dat fiind că mulţi ieşiseră din case nemulţumiţi că în localitatea lor era linişte şi pace: nu tu terorişti, nu tu sediu CC luat cu asalt. Grupul de revoluţionari stârni curiozitatea, mai ales că toţi lăsau impresia unei stări de beţie obosită. Aveau ochii injectaţi, răguşiseră de atâta zbierat şi hainele le erau în dezordine. Cu atât mai intrigaţi erau cei strânşi pe trotuar, la o distanţă prudentă de Părculeţ, cu cât inşii de lângă copac păreau gata-gata să se ia la bătaie. Într-adevăr, de cum se văzură în faţa obiectivului revoluţionarii se luară la harţă. Unii erau gata să se năpustească asupra Copacului, să-l smulgă din rădăcini şi pe locul rămas gol să planteze panseluţe în memoria morţilor de la Timişoara. Alţii, mai miloşi, îi contraziceau, zicând că arborele n-are nicio vină şi, în plus, pentru a-l scoate din pământ e nevoie de hârleţe. Ori, din câte se ştia, în ultimii ani produsul acesta lipsise cu desăvârşire din magazine, combinatul de sape, hârleţe şi cazmale fiind închis, deoarece nu mai avea materie primă. Ca soluţie de compromis ei propuneau desprinderea plăcuţei de pe trunchi, cu mare grijă, desigur, să nu-i facă arborelui răni iremediabile.
Timpul trecea nemilos. În jurul părculeţului raportul de forţe în favoarea copacului se schimba de la un minut la altul. La început, fusese unanimitate pentru înlăturarea odiosului simbol al vremurilor de dictatură şi întuneric. Apoi, treptat-treptat se ridicară şi voci în apărarea lui. Da’ ce vină are pomul? ziceau unii. E păcat, maică, de toţi dumnezeii dacă-l omorâm, că-i şi el o fiinţă! ziceau babele. Copacul acesta a fost plantat şi îngrijit din sudoarea noastră – susţineau bărbaţii. Cum se întâmplă de obicei în astfel de împrejurări, cei veniţi de la început îşi aminteau, deodată, c-au ieşit din casă pentru altceva decât să caşte gura la nişte zărghiţi agitându-se în jurul unui pom şi, în consecinţă, o ştergeau de acolo. Le luau locul alţii. Proaspăt veniţi, aduceau cu ei un alt punct de vedere în controversa cu Arborele Monument.
Simţind că mulţimea din jur risca să le devină ostilă, revoluţionarii se deciseră rapid. Smulseră inscripţia de tablă de pe trunchi şi o luară din loc.
Copacul ostașului sovietic devine Copacul Luptătorilor din Munți
Copacul rămase aşa, cu patru găuri în trupul noduros, mult timp. La alegerile din 1996 însă, candidatul Opoziţiei la Primăria Floreştiului se angajă în campanie să reabiliteze memoria luptătorilor anticomunişti din munţi. La confruntarea de la televiziunea locală, desfăşurată la restaurantul proprietarului, dat fiind că studioul era prea strâmt şi prea sărăcăcios pentru un asemenea eveniment, candidatul făgăduise ridicarea unui grandios monument al luptătorului anticomunist. După victoria în alegeri însă, lucrurile se dovediră mai complicate. Monumentul costa binişor. Ba chiar, aşa cum îi spuseră cei de la Financiar, chemaţi să rezolve problema, costa chiar mult, mult de tot. Făgăduiala trecu în plan secund. Apoi, cum se întâmplă de obicei, în uitare. Numai că la o întâlnire cu societatea civilă, cum li se spunea celor câtorva pensionari şi celor câtorva intelectuali care colaborau la prestigioase (ziceau ei!) reviste de cultură, primarul se trezi atacat, pentru că promovase securiştii şi comuniştii, cea mai bună dovadă fiind faptul că nu ridicase monumentul promis. Nu astea erau motivele revoltei, ci altele, mai importante, cum era, de pildă, refuzul de a le da un sediu în centru, pe care ei voiau să-l transforme în bar de zi, sau respingerea cererilor de subvenţionare a unor cărţi de maxime şi reflecţii. N-avea importanţă că altele erau adevăratele motive. Protestul trebuie luat ca atare. Protest împotriva făgăduielii neîndeplinite. Astfel că, la sugestia consilierei de Relaţii publice, o femeiuşcă uscăţivă, fără sâni, umblând în nişte nădragi care curgeau de pe ea, primarul hotărî să facă din Arborele Comemorativ sau, mai bine zis, fostul Arbore Comemorativ, azi fără profesie, şomer simbolic, Monumentul închinat luptătorilor din munţi şi de la poale.
Era cum nu se poate mai simplu. Pentru îndeplinirea făgăduielii se cerea doar o nouă tăbliţă, la fel de aurită ca prima, dar cu un alt text, net diferit de primul. Zis şi făcut. Peste puţin timp, noul monument era gata. Tăbliţa strălucea voioasă, deşi textul nu-i oferea prea multe motive. Trunchiul beneficiase de câteva bidinele de var, după cum dăduse primarul indicaţii. În cadrul unei ceremonii scurte la care participară câţiva bieţi intelectuali din societatea civilă, cinci bătrânei ce pretindeau a fi fost anticomunişti şi un veteran de război din Est, nelipsit din locurile unde se prefigurau sindrofii cu sandvișuri pe gratis, Copacul soldaţilor sovietici căzuţi la datorie deveni Copacul luptătorilor căzuţi în lupta împotriva comunismului. La această schimbare de sens copacul rămase nepăsător. Rămaseră nepăsători şi locuitorii orăşelului. Erau ocupaţi până peste cap cu altceva. O cunoscută vedetă de televiziune se mărita cu un bărbat mai bătrân cu 40 de ani decât ea şi-n toate casele nu se discuta altceva decât dacă cei doi vor fi fericiţi. Astfel că, excepţie făcând un articol ţeapăn de pe pagina întâi a unuia din cele două ziare locale, ziarul Opoziţiei cum îi ziceau inşii cultivaţi, ziarul lui Usturoi, cum îi zicea poporul, după numele proprietarului, inaugurarea Copacului anticomunist trecu neobservată.
Se scurseră câţiva ani de când Copacul din Părculeţ deveni monument al Rezistenţei anticomuniste din munţi şi de la poalele munţilor. Deşi simbol al luptei pentru democraţie, arborele se cufundă în masa anonimă a tuturor arborilor aparţinând domeniului public. Altfel spus, nu se mai ocupă nimeni de el. Spre deosebire de vremea când îi comemora pe bravii soldaţi sovietici, nu mai beneficie de un program aparte. Primăria avea mari probleme cu banii, de când Consiliul votase în unanimitate înlocuirea clanţelor originale de la sediu cu clanţe din import. Firma intermediară aparţinea unui escroc. După licitaţie, câştigată cât ai clipi din ochi, escrocul mări devizul până la proporţii înfricoşătoare, astfel că lotul de clanţe costă pe contribuabili mai mult decât dacă ar fi construit un nou sediu. Mai bine lăsam clanţele vechi, dărâmam clădirea şi o reconstruiam din temelii, observă morocănos unul dintre consilieri când se puse la vot în procedură de urgenţă noul deviz.
Lipsa banilor afectă şi Domeniul public. Arborele comemorativ se supunea neglijenţei în care se zbăteau toţi copacii publici din orăşel. Totuşi, el rezistă cu brio, o rezistenţă fără nicio legătură cu tăbliţa dedicată rezistenţei anticomuniste. Era mai degrabă o legătură cu soiul.
Copacul comemorativ mai avu un moment de glorie, unul dintre acele momente când vedeta străluceşte pe boltă, după care începe să lunece în jos, tot mai jos, până se stinge cu totul.
De bătrâneţe sau, poate, de neîngrijire, Copacul începu să se usuce. A fost mai întâi o creangă, pe care ţiganii o luară peste noapte, ca să facă focul. Urmară şi alte crengi. Oamenii obişnuiţi nu remarcară ce se întâmplă cu arborele din părculeţ. Nu era deloc o noutate un copac care se usca pe picioare. Dacă ar fi fost poeţi s-ar fi oprit, poate, în marginea părculeţului, socotind c-ar ieşi o elegie din toată afacerea asta ciudată.
Sesiză însă pocinogul abătut asupra Copacului Tache Beşleagă, un bătrânel care umbla cât era ziua de mare cu o insignă de luptător anticomunist de pe vremea Mareşalului Antonescu. Îşi consuma timpul şi pensia scriind şi trimiţând memorii la Bucureşti – preşedintelui, premierului, Avocatului Poporului – prin care trăgea un serios semnal de alarmă în legătură cu menţinerea vechilor structuri securisto-comuniste.
Complotul structurilor!
În drum spre poştă, într-o dimineaţă, bătrânelul văzu Copacul pe cale de a cheli. Nu-l remarcase până atunci, deoarece mergea la poştă prin spatele blocurilor, pe o potecă străbătând subversiv spaţiul verde dintre alei. Acum însă, un investitor se apucase să ridice un hotel de lux pe un teren de la marginea cartierului şi poteca nu mai putea fi folosită. Astfel că bătrânelul o luase acum pe drumul normal, care trecea pe lângă Părculeţ. Când dădu cu ochii peste Copacul pe jumătate uscat, Tache Beşleagă nu mai avu nicio îndoială. Structurile securisto-comuniste scoseseră din nou capul. Şi asta pentru că – se sufocă el de indignare în aerul corect al dimineţii – primarul devenise complice. Atât de tare îl revoltă situaţia încât uită de noul Memoriu, al cinci sutelea, pe care-l ţinea în servieta sa răpănoasă, de fost tehnician veterinar. Se întoarse din drum şi o luă glonţ spre primărie, unde ceru să intre la edilul-şef (aşa-i spuneau ziariştii locali atunci când se vedeau obligaţi să folosească de două ori în aceeaşi propoziţie cuvântul primar). Primarul se afla într-o şedinţă furtunoasă cu Departamentul Construcţii şi Arhitectură. Dăduse deja, după ce luase comisionul de rigoare, aprobarea pentru construirea unui supermarket la marginea oraşului. Se opunea însă Departamentul de Construcţii, care invoca împotriva investiţiei un Memoriu al Societăţii locale de Geografie potrivit căruia clădirea urma să se ridice exact pe paralela 45, ceea ce ar fi afectat acurateţea acestei linii pe planiglob în porţiunea care revenea României.
În realitate, nici vorbă de aşa ceva. Chestia cu paralela şi cu planiglobul era un pretext de respingere a autorizaţiei, pentru că firma nu dăduse nimic celor de la Societatea locală de Geografie. Aceştia se duseseră la firmă pentru sponsorizarea unui glob în miniatură, cu lumini intermitente la Poli şi colorări ritmice ale Deşertului saharian, dar fuseseră respinşi pe motiv că firma nu se ocupă cu aşa ceva. Înainte de a tranşa chestiunea – anunţându-i pe cei de la Societate că le ridică autorizaţia de privit bolta instalată între orele 20 şi 22 – primarul ieşi în hol, luă cunoştinţă (zâmbitor, altfel dracu’ l-ar fi luat!) de crima pe care o puneau la cale structurile şi făgădui solemn măsuri imediate şi spectaculoase.
Ştia ce-i poate pielea lui Tache Beşleagă. Deşi pensionar, sau poate tocmai d-aia, avea o energie colosală în trupu-i plăpând şi când îi intra ceva în cap nu se lăsa până nu-l punea în aplicare. Era de aşteptat ca el să meargă şi să-i mobilizeze pe ceilalţi membri ai Societăţii Civile din Floreşti – un fost profesor de lucru manual, o lucrătoare la Confecţii, căsătorită cu un activist care o înşela, prin urmare, devenise anticomunistă, o contabilă pe care o lovise un cal în iarmaroc şi, în consecinţă, se dilise – şi să-i scoată la o demonstraţie de protest în Părculeţ, cu pancartele pe care le aveau de prin ’90, de pe vremea demonstrațiilor împotriva celor care furaseră Revoluţia din decembrie 1989.
Astfel că primarul luă de îndată măsuri. Chemă la el pe cei de la Domeniul public, dându-le dispoziţie să rezolve problema. Aceştia merseră imediat în Părculeţ, curăţară Copacul de crengile uscate, de viermi, îi dădură trunchiul cu var, frecară plăcuţa cu o soluţie specială, fabricată anume pentru înscrisurile oficiale şi dădură cu săpăligile la rădăcină.
Câteva zile Copacul păru că-şi revenise. Apoi prinse din nou să se usuce. Directorul Spitalului Municipal, care avea o diplomă şi în pomicultură, îl comparase cu un bolnav grav, pe moarte, căruia scoaterea din salon, la aer, pentru nişte analize de rutină, îi dă o anume înviorare, terminată la puţin timp după, când şi noutatea se învecheşte şi devine rutină.
Primarul se zbătu zadarnic. Copacului Comemorativ nu-i mai ajută nimic pentru a supravieţui. Nici Comisia de la Bucureşti, de la Grădina Botanică, nici un şef de canton din munţi, care pretindea că ştie leacul pentru copacii pe moarte, un fel de Apă a Vieţii, fabricată de el din cerneală Pelican şi apă de izvor neîncepută, nici sutele de articole apărute în presa centrală.
Se usca văzând cu ochii.
Societatea Civilă din Floreşti intră în alertă. Bătrânei cadaverici, în haine stranii din anii Războiului Sfânt, bătrânele decente, în şosete albe proaspăt spălate şi femei îngălate, mirosind seismic, făcură un lanţ viu în jurul Copacului, spre nedumerirea celor din Floreşti care întâlneau aşa ceva pentru prima dată în viaţa lor. În primele zile, veni la faţa locului şi primarul, plictisit de moarte de acţiunea Societăţii Civile, înnebunit la gândul că pierde timpul cu tot felul de babete şi femei fără ţâţe, în timp ce trei sferturi din Consiliu lupta să treacă la vot o concesiune cu cântec în marginea orăşelului. Văzând însă că agonia Copacului se lungeşte şi, o dată cu ea, se lungeşte şi ciorba aia de protest, puse la cale o lovitură dibace. Noaptea, când Societatea Civilă mergea să facă nani, deoarece membrii ei se culcau devreme, lucrători de la Poliţie, recrutaţi din rândul celor care acţionau sub acoperire, săpară grabnic la rădăcina arborelui, îi tăiară rădăcinile cu drujba şi puseră la loc pământul.
Dimineaţa, când Societatea Civilă se înfiinţă la locul agoniei, Copacul părea că-şi revenise din criză. Pe la prânz însă, crengile rămase prinseră să se usuce într-un ritm galopant, coaja trunchiului se sfărogi, iar frunzele căzură brusc, lăsându-l chel de tot. O adiere de vânt desăvârşi opera celor de la Poliţie. Copacul se lăsă într-o rână atingând asfaltul cu crengile mărginaşe. Societatea Civilă era bulversată. Liderul local, un fost băutor demonstrativ de bere, campion naţional la categoria Halbe, dădu fuga să redacteze un Comunicat prin care Structurile erau acuzate de crimă. Primarul la rându-i, venit în grabă, deplânse în faţa presei locale, strânse de prin baruri, tragedia acestui simbol al luptei pentru democraţie şi, evident, făgădui că va planta în loc un brad adus din munţi, din codrii unde îşi dăduseră viaţa luptătorii din Rezistenţă.
Bineînţeles că nu aduse nimic.
Pe locul Copacului se ridică nu peste mult timp un nou supermarket.
Copacul Comemorativ fu uitat cu desăvârşire.