Petre Durbacă locuia într-o casă cu acoperiş de ţiglă şi trei nuci bătrîni în curte, în Vintilesa Deal, nu departe de marginea Pădurii. Suferea de o boală nemaintîlnită, despre care medicii învăţaseră la un curs special, şi acela facultativ:
O transpiraţie abundentă a oaselor, care avea drept rezultat apariţia sub piele, pe la încheieturi, a unui muşchi verde, abia simţit, din cel ce se poate vedea la bolovanii care stau pe jumătate într-o apă stătătoare.
Umblase ani în şir prin spitalele din întreaga ţară. De cum se apucau să-l consulte, medicii tresăreau tulburaţi. Se găseau faţă în faţă cu o boală despre care se spunea că ar putea să apară doar la negrii care treceau brusc de la căldura Tropicelor la frigul de la Polul Nord.
Pentru a face faţă soarelui năprasnic, gata să sfărogească pielea, copul secretă apă din abundenţă. Apa se evapora însă la contactul cu înaltele temperaturi tropicale şi astfel oasele rămîneau normale. Dacă treceai însă brusc la frigul de la Polul Nord, corpul continua să secreteze apă.
Numai că acum ea nu se mai evapora.
Cînd le spuseră despre această boală, profesorii ţinură să sublinieze că e vorba de ceea ce ei numeau boală ipotetică. Se presupunea că există, ba chiar şi că se înregistraseră decese din cauza ei, dar, în realitate, nici un medic din lume nu se întîlnise cu un asemenea caz. Şi iată acum, graţie acestui amărît din Vintileasa, aveau în faţă, în fine, un caz de Boala trecerii de la o climă la alta. Astfel că, după ce-l ţineau în spital un timp suficient de mult cît să-l vadă toţi medicii din oraş, directorul îl trimitea la un alt spital din ţară, unde lucra un amic sau un coleg, să vadă şi el un pacient lovit de boala ipotetică. De aici era trimis la un alt spital şi aşa mai departe, pînă făcu turul spitalelor mai importante din ţară. Și cînd curiozitatea corpului medical fu satisfăcută, ultimul spital unde-l internară, cel de la Floreşti, îl trimise acasă pentru „tratament la domiciliu”, cum scria pe hîrtia primită la ieşire, împreună cu o sumă de sfaturi: să nu mănînce gras şi sărat, să nu bea, să nu facă efort, să evite emoţiile prea tari.
Atît reţeta, cît şi sfaturile erau complet inutile. Boala de care suferea el n-avea leac, dat fiind că nimeni nu-şi permisese să piardă timpul ocupîndu-se de o boală ce era doar pe hîrtie.
Petre Durbacă nu ştia asta. Şi totuşi, respectă reţeta şi tratamentul doar o săptămînă. Apoi nu mai respectă nimic. Nu mai venea să-l vadă nici sanitarul de la Punctul medical din sat, un flăcăiandru bubos, care scria proză pe ascuns şi, aflînd de boala lui misterioasă, se gîndise să înceapă o nuvelă cu acest subiect. Ştia că marii prozatori se documentează îndelung, şi un timp pică aproape zilnic la Petre Durbacă acasă, pentru a-l studia.
Între timp însă, se însurase şi se lăsase de proză.
Familia îl lăsă în plata Domnului şi, astfel, Petre Durbacă rămase singur faţă-n faţă cu boala.
Renunţase să mai lupte cu boala propriu-zisă, retrasă viclean undeva, în mijlocul firii lui, unde nici un medicament nu putea pătrunde ca s-o lovească. Lupta doar – şi cum se pricepea el – cu semnele bolii: durerile de cap, cumplite, tristeţea care-l cuprindea pe neaşteptate, dar mai ales frigul. Chiar şi-n zilele cele mai călduroase, cînd găinile umblau bete de căldură, regretînd că au pene, iar porcii s-ar fi dezbrăcat chiuind de şorici, dacă ar fi fost posibil, frigul jilav, ca de ciment umed, nu fugea din oasele lui.
Miercuri, pe la prînz, Petre Durbacă şedea pe una din treptele scării care urca în cerdac, înfăşurat într-o pătură.
Soarele se ridicase deja pe cer. În cutia din nuc, porumbeii băteau cu ciocul în scîndura subţire, dar uscată, a pereţilor. Loveau de cîteva ori, apoi înălţau capetele şi ascultau cîteva clipe, cu ochii ficşi, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama dacă, la bătaia lor, venea cineva să le deschidă. Nu venea nimeni şi ei începeau iar să bată, deja nervoși. În orice caz, aşa i se părea lui, care şedea pe treapta de sus a scărilor, în dogoarea soarelui puternic. Domnea o tăcere uşoară, ca un fum. Dinspre munte răzbea arareori mirosul subţire al brazilor, ca o lance trimisă de acolo pînă la el, prin moleşeala căldurii. Departe, poate chiar la poalele Pădurii, cineva tăia lemne. Lovea cu toporul în trunchiul unui copac, şi întreaga pădure suna. Căldura, tăcerea din jur, îl mîngîiau şi-l făceau să uite de boala cuibărită în el. Îşi ascunse capul în culcuşul braţelor şi şezu aşa mult timp, ca şi cum ar fi aţipit. Îl treziră cîteva lovituri înfundate, venind dinspre cuşca porumbeilor. Doi porumbei, dintre cei mai puternici, se băteau, lovindu-se cu aripile, în timp ce ceilalţi şedeau nemişcaţi, cu gîturile înălţate şi ochii ficşi. Cînd se sculă, îndreptîndu-se spre porumbei, era atît de obosit încît, după cîţiva paşi, trebui să se odihnească un pic. Era o moleşeală cumplită, care-l cuprinsese, deosebită de oboseala bolii. Părea că, în timp ce şezuse pe treapta de sus a scărilor, cu capul în culcuşul braţelor, viaţa se scursese din el, şi nu mai rămăsese decît un fir subţire şi moale, care acum, în timp ce se îndrepta spre uşa porumbarului, se scurgea cu repeziciune. Atît de puternică era impresia asta, încît, speriat de moarte, cuprins de o sudoare rece, se aşeză imediat jos, pe pămîntul ogrăzii, să consume cît mai puţin din firul acela. Apoi, îi veni să rîdă şi lui de tîmpenia asta. Se ridică hotărît şi dădu drumul porumbeilor. Porumbeii fîlfîiră scurt pe deasupra lui. Simţi răsuflarea iute a zborului. Apoi trecu şi asta. Închise uşiţa porumbarului, în care mai pluteau încă fulgii uşori, stîrniţi de fuga rapidă a păsărilor. Goală, cu podeaua plină de găinaţ, cu grăunţele şi apa risipite în jurul farfurioarei răsturnate în timpul luptei, colivia i se păru mizerabilă şi, pentru prima dată, se întrebă de ce dracu mai ţinea păsările astea neghioabe, care şi aşa mîncau prea de mult.
Nu mai avea nimic de făcut. Se întoarse la locul lui, pe ultima treaptă a scărilor, culcîndu-şi din nou fruntea în căuşul braţelor. Ca şi mai înainte, se făcu un întuneric blînd, care-l înconjura ca o ramă. Apoi, în cercul de întuneric apăru o biserică uşoară, clădită toată din şipci subţiri, cu pereţii vopsiţi în culori rotunde. De sus, din cupola abia văzută, razele soarelui cădeau pieziş, ca în icoanele stîngace, desenînd în faţa altarului o pată de lumină. Pata, de forma unui dreptunghi, acoperea jumătate din pluşul roşu, pe care îngenunchiau credincioşii, şi în lumina strălucitoare, culoarea părea pătrunsă adînc în ţesătură. În faţa altarului nu era nimeni. Se simţea, însă, în aer, aşteptarea a ceva, şi Petre Durbacă, cu ochii mari, cu sufletul îmbătat de bucurie, simţi cum îl cuprinde o nelinişte uşoară, care-i înţepa inima şi, stînd, cu capul ascuns în culcuşul braţelor, îl auzi pe celălalt, Petre Durbacă din biserică, şoptind, transfigurat:
– Va veni, va veni!
Nu trecu mult, şi-n pata de lumină apăru un înger străveziu, străpuns de razele soarelui. N-avea gingăşia îngerilor. Era încordat, ca un cocoş, se ghicea în tot trupul lui o ambiţie tare, care explica şi de ce nu atingea pămîntul. Nu plutea, cum erau zugrăviţi îngerii, de obicei, ci se menţinea la o palmă de pluşul roş, printr-o încordare puternică a întregului trup/
Și-n timp ce-l urmărea, Petre Durbacă simţi încordarea asta a îngerului în întreg trupul său, o încordare deja atinsă uşor de oboseală. În acel moment, cîteva case mai încolo, răsună detunătura unui pistol de împuşcat pereţii, ecoul se aruncă înnebunit de zidul pădurii, ca şi cum ar fi vrut să se sinucidă, şi se întoarse înapoi, slăbit de moarte. Petre Durbacă tresări. Îngerul căzu pe pluşul moale şi se destrămă pentru totdeauna. Cînd ridică privirile, oboseala de mai înainte îl cuprinsese din nou, mult mai puternică de astă dată. Ciocane de cauciuc îi băteau în tîmple şi, ca să ajungă în pat, trebui să se tîrască aproape.
Îl găsiră mort, lungit în pat, pe faţă cu o fericire crispată.