Laie Vartic, tatăl lui Vasile Vartic, mort cu mulţi ani în urmă pe un şantier de îndiguiri din împrejurimi, strivit de un buldozer, după ce se culcase, (şeful de echipă plecase în sat, să ducă un camion de ciment în schimbul unei lăzi de ciuperci) în spatele unei ridicături de pămînt. Buldozeristul, somnoros, dar mai ales plictisit că i se refuzase cererea de concediu (voia să meargă la băi de sulf), nu observase că o dată cu valul de pămînt îl îngropase, la un stînjen adîncime, şi pe cel lungit pe jos. Seara, la baracă, ceilalţi sesizară lipsa lui Laie Vartic. Nimeni nu-l văzuse plecînd. Șantierul se afla în mijlocul cîmpiei, locuri în care să se ascundă cineva nu prea erau, cu toate acestea, pînă la căderea întunericului, îl căutaseră într-una, neobosiţi, strigîndu-l cu mîinile pîlnie la gură.

Contrabanda cu ţigări ieftine devenise tot mai dificilă de cînd se luaseră măsuri ieşite din comun pentru a o contracara. Astfel, după trecerea graniţei, trenul era ocupat, de la un capăt la celălalt, de Poliţia Militară, însoţită de cîini gradaţi, de la maiori în sus. Se închideau uşile, ferestrele, se trăgeau perdelele şi se verificau toaletele, tavanele, podelele, becurile şi, mai ales, scrumierele, întoarse cu gura-n jos. La uşi se postau sergenţi majori cu grenade antitanc. Pe acoperiş luau loc, în poziţie de tragere, lunetişti, iar din metru în metru, pe culoare, se înfigeau, răscrăcănaţi, inşi mascaţi, înarmaţi cu mitraliere antigherilă.

Călin Mihalcea locuia într-o casă cu aspect de vilă, fără a fi vilă, din Vintileasa Deal. Nu făcea nimic toată ziua, deoarece nu-l angaja nimeni. Ieşise din puşcărie mai devreme, pentru bună purtare (fusese editorialist la ziarul Penitenciarului) şi hotărîse să-şi schimbe viaţa din temelii. Peste tot însă, după buna primire de la început, cei de la Resurse umane începeau să dea din colţ în colţ, sfîrşind prin a recunoaşte că nu angajează foşti condamnaţi pentru furt prin efracţie.

Cu vreo cîţiva ani în urmă Vasile Buric, muncitor la ferma din Vintileasa Deal, una dintre cele mai sărace ferme ale CAP-ului, s-a îmbolnăvit de inimă şi, după multe tărăgănări, s-a pensionat cu gradul doi de invaliditate. N-ar fi făcut-o, dacă nu s-ar fi petrecut ceva despre care nu se poate spune dacă a fost o glumă sau ceva serios. Anul acela toamna se năpustise asupra satului cu atîta determinare de a-şi face datoria de anotimp al împlinirilor încît tot ce se cocea de obicei într-o lună fu dat gata într-o singură săptămînă.

Petre Durbacă locuia într-o casă cu acoperiş de ţiglă şi trei nuci bătrîni în curte, în Vintilesa Deal, nu departe de marginea Pădurii. Suferea de o boală nemaintîlnită, despre care medicii învăţaseră la un curs special, şi acela facultativ: O transpiraţie abundentă a oaselor, care avea drept rezultat apariţia sub piele, pe la încheieturi, a unui muşchi verde, abia simţit, din cel ce se poate vedea la bolovanii care stau mult timp pe jumătate într-o apă stătătoare. Umblase ani în şir prin spitalele din întreaga ţară.

Mariana Preutu, contabilă la C.A.P. Vintileasa, 34 de ani, căsătorită cu un tehnician de la M.A.T., rămas fără un deget dintr-o zi, cînd a încercat să taie o bucată de sîrmă cu patentul, are doi copii: Laura, o fetiţă de vreo 11 ani, preşedintă de detaşament, şi Nicuşor, un băieţaş de şase ani, care era gata-gata să moară de febră tifoidă acum cîţiva ani. Prin 1960, Mariana Preutu, care nu reuşise la Filologie şi voia să dea, anul următor, la Drept, se angajă bibliotecară la Căminul cultural.

La Curtea de Apel se judecă de cinci ani dosarul lui Georgică Biji din Vintileasa dinspre Munți, acuzat de trafic de papagali. La deschiderea lui, procesul a făcut mare vîlvă, dat fiind că era prima oară cînd, în România, cineva era trimis în Justiţie pentru o infracţiune ecologică. Acum, procesul a fost uitat. Cu excepţia procurorului, a judecătorilor şi a avocaţilor lui Georgică Biji, nimeni nu se mai interesează de el. Nici măcar Georgică Biji, ajuns între timp unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară.

Lui Vasile Caraiman din Vintileasa  Deal i se mai spune și Boambă. Porecla i se trage de la o întîmplare petrecută cu mulți ani în urmă. La vremea respectivă  Vasile Caraiman se apucase să-şi facă o nouă casă. Lucra pe un şantier de desecări, cîştiga bine, şi se gîndise să-şi ridice, alături de bojdeuca bătrînească, dărăpănată, stînd pe pămînt de parcă ar fi fost bolnavă de şale, o vilă cum văzuse la Floreşti (cu baie, robinete prin încăperi), pe faţada căreia voia să-şi treacă numele şi anul cînd a construit-o.  Sub temeliile casei bătrîneşti, găsi, cînd încheie de dat jos pereţii, un depozit militar din timpul celui de-al doilea război mondial:

Vremurile schimbîndu-se, Ion Tarbă, primul secretar al raionului, apoi prim secretar al regiunii şi, ulterior, membru al Biroului Politic, se întoarse în Vintileasa ca pensionar. În tot timpul ascensiunii sale, îşi aranjase casa bătrînească de lîngă Magazinul universal, vecin gard în gard cu popa Durbacă. Pusese asfalt de la poartă pînă la intrarea străjuită în permanenţă de un bec colorat albastru, tencuise casa şi-i făcuse sobe de teracotă, calme şi călduroase iarna, ca nişte ursoaice tăcute, trăsese înăuntru apă curentă şi instalase televizor. Pe dinafară casa nu arăta cine ştie ce.

Primăriţa din Floreşti candidează la un nou mandat. În orăşel nu s-a făcut nici un sondaj de opinie. Nu pentru că n-ar fi bani pentru a comanda unul, Doamne fereşte! ci pentru că nu se pot face. Înaintea scrutinului anterior, un institut de la Bucureşti, primind comanda de la partidul primăriţei, a încercat să realizeze un sondaj de opinie. A fost un dezastru. Toate femeile oprite pe stradă şi întrebate Dacă duminica viitoare ar fi alegeri, dumneavoastră cu cine aţi vota? au refuzat categoric să răspundă.