Culai Brăiloiu se uită neputincios în curtea şcolii. Iar l-au trezit din somn blestemaţii ăia de pionieri! S-a culcat azi-noapte tîrziu, pentru că a dat cu bidineaua nişte cai de furat. Se gîndise că a doua zi, fiind duminică, va dormi şi el pînă tîrziu. Şi tocmai cînd visa că-n Vintileasa rămăsese mai departe regimul burghezo-moşieresc, din curtea şcolii izbucnise corul „Sîntem a ţării primăvară!” Sărise ca ars. Prin pînza somnului înţelesese ceva cu colectivizarea. Dăduse buzna pe prispă, crezînd c-au venit lămuritorii. Îl întîmpinaseră însă zeci de priviri voioase.

Costică Banu, fiul lui Tache Banu din Vale, cum i se spunea în Vintileasa, pentru a-l deosebi de un alt Tache Banu, din Deal, a fugit de acasă cînd avea 17 ani, după ce încercase să spargă Magazinul sătesc şi să fure un lanţ de bicicletă. Voia să-şi facă din el o brăţară de alamă. Nu găsise însă nici un lanţ. Fuseseră aduse vreo trei, dar le cumpărase pe toate un ins din satul vecin, care avea nevoie de ele pentru un dispozitiv de scos porcul din coteţ cînd acela refuza. În Magazin se găseau de toate: aparate de radio, cazmale, pachete de biscuiţi expiraţi, saci cu piatră vînătă, ba chiar şi biciclete.

Culai Bobîrlă şi Gica Bobîrlă, cei doi copii ai Getei Bobîrlă, o bătrînă din Vintileasa, rămasă văduvă după ce bărbatul-său se înecase într-o cisternă cu parfum falsificat, sînt tare furioşi. Zic în gura mare că vor merge pînă-n pînzele albe ca să li se facă dreptate. La o adică, sunt în stare să ajungă şi la Cotroceni; au ei o cunoştinţă, o mătuşă mai depărtată, care stă pe lîngă Palatul Cotroceni şi care-l ştie pe preşedinte: doar îl vede în fiecare zi, cînd trece cu maşina la serviciu! Sînt furioşi, pentru că Geta Bobîrlă a fost nedreptăţită la concursul Muma-Pădurii, faza pe judeţ, şi deci nu s-a calificat pentru faza pe ţară.

Admiterii, cel mai important eveniment din Vintileasa după ducerea vacilor la taurul comunal, cu mult peste adunarea generală a Cooperativei Agricole de Producţie în care se discuta împărțirea banilor, îi urma o lună de comentarii, polemici şi istorisiri de păţanii. Dacă ai fi văzut cum se discuta despre admitere ai fi crezut că fiii şi fiicele celor din sat nu fuseseră pînă la Iaşi, pînă la Bucureşti sau pînă la Cluj, ci pînă dincolo de Cercul Polar, şi că se întorseseră de acolo unde fuseseră nu admişi sau respinşi, ci vii sau morţi.

Cîştigînd bine în acel an la colectiv, Vasile Norocea hotărî să se fotografieze împreună cu nevastă-sa. Şi el, şi nevastă-sa erau strîmbi de atîta muncă, şi, în plus, nu se mai fotografiaseră de vreo 20 de ani, de pe vremea schimbării buletinelor. Dar atunci, dacă se gîndea bine, nu putea fi vorba de o fotografie. Fotograful adus de Miliţie, un cooperator din Floreşti, făcuse totul în cea mai mare grabă, fără să-i aranjeze, singura lui grijă fiind ca omului să i se vadă urechile. Acum însă era vorba de altceva, de un tablou ce urma să fie atîrnat în camera de la drum, înfăţişîndu-i pe ei în haine de sărbătoare...

Vasile Netijaru fusese numit director al Combinatului de creştere a porcilor din Florești la ordinul lui Ceauşescu. Conducătorul primi într-o zi, de la Securitate, un Raport despre furturile de carne din Combinat. Şi cum Combinatul producea doar pentru export, furturile, care se înmulţiseră îngrijorător în ultimul timp, provocau pagube însemnate în materie de valută. Din motive pe care n-avea să le afle niciodată, măgăreaţa căzu pe Vasile Netijaru, activist de rînd la Secţia organizatorică a CC al PCR. Numirea ca director avea la temelie o greşeală.

Tanţa Munteanu, o bătrână din Vintileasa Deal. Locuiește singură într-o coşmelie gata să cadă, în care se intră printr-o uşă tăiată în perete. Alcătuită dintr-o singură cameră, casa e lipită de grajdul în care stă vaca. Bătrîna poate şti astfel, în orice clipă, starea de spirit a vacii. Cu vreo câţiva ani în urmă, Tanţa Munteanu era să moară de ciudă c-au tras-o pe sfoară nişte escroci. Se întîmpla asta pe vremea când prin satele judeţului bântuiau tot felul de inşi în căutare de lucruri vechi, pe cale de dispariţie.

Se hotărî pe neaşteptate, într-o noapte, mai spre sfîrşitul verii, cînd şedeau – el şi nevastă-sa – la masa din curtea casei, lungind din plictiseală cina, începută cu vreo oră mai înainte. Mai tîrziu, cînd Virgil Toloacă ajunse la Sanatoriul de Boli Nervoase, cu un diagnostic deloc favorabil, nevastă-sa, Lucreţia, revăzu o serie de lucruri întîmplate înaintea momentului crucial şi trase concluzia că ar fi trebuit să se îngrijoreze. De exemplu, bărbatu-său începuse să fie preocupat de situaţia crocodililor.

Cu adevărat în încurcătură intrară cei de la Consiliul Popular Vintileasa cînd primiră, prin Poşta secretă, Decretul Consiliului de Stat cu numărul 4000/1987. Numărul ăsta nu era unul izvorît din fantezia odihnită a celor de la Cancelaria Consiliului de Stat. Era, într-adevăr, cel de-al patrumiilea Decret emis pînă la acea dată de la începutul anului. La sediul Primăriei se aduce poşta secretă. E dimineaţă, pe la nouă, secretara îşi bea cafeaua împreună cu contabila. Sorbind repede, să nu le frigă, stau pe scaunele înalte, incomode şi tăifăsuiesc despre scumpirea preţurilor.

Mihalache Buric venise în Vintileasa din Australia, unde emigrase cu părinţii înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Era de loc din altă parte, dintr-un sat de pe lîngă Galaţi. Cum ajunseseră ai lui în Australia nu era prea greu de ghicit. Îi mînase, ca pe mulţi alţi români, gîndul că acolo, la antipozi, se vor pricopsi, aşa cum încercau să-i convingă, de altfel, reportajele apărute în Universul. Mai greu de ghicit era cum de plecase el din Australia, la onorabila vîrstă de 40 de ani, după ce ai lui prinseseră ceva cheag.