Bacalaureatul fusese precedat în acel an de o avalanșă de zvonuri. Prăvălită peste țară, avalanșa îi zăpăci pe toți: profesori, directori, inspectori școlari, prefecți, primari, părinți și elevi. Pe primii, pentru că zvonurile anunțau un salt înspăimîntător în perfecționarea mijloacelor de copiere la Bacalaureat. Prin studiourile Tv, frecventate de oameni care citeau wikipedii, se făcea comparația cu inventarea tunului, care făcuse inutile zidurile cetăților, pînă atunci insensibile la arme și săgeți, și pusese capăt Evului Mediu.

După ce, un timp, practică meseria de martor mincinos, Vasile Şandru din Vintileasa Vale se apucă de furat de prin autoserviri. Despre perioada primei meserii, Vasile Şandru avea de spus numai lucruri plăcute. Nu era prea greu, se cîştigau bani buni şi, spre deosebire de alte profesii, nu scădea în planul cererii, indiferent de întîmplările din jur. — Pentru că – zicea Vasile Şandru cînd venea vorba de meseria de martor mincinos – orice s-ar întîmpla pe lume, cît timp mai există oameni, se vor găsi oricînd doi inşi care să se certe din te miri ce. Să se certe nu oricum, ci atît de rău, încît, la un moment dat, să nu mai ştie nimeni cine e învingătorul.

Din cauza unei greşeli de tipar, noua ediţie din Mersul trenurilor sărea peste Gara Floreşti, trecînd direct la următoarea, Mărăşeşti. Un timp, angajaţii nu realizară gravitatea întîmplării. În loc să se îngrijoreze, mulţi făcură haz pe seama celor care tipăriseră Mersul trenurilor, ajungînd la o concluzie inevitabilă în astfel de situaţii: — Erau beţi criţă! După un timp însă, se alarmară. Treptat-treptat, numărul celor care coborau în staţie se împuţină. Tot mai mulţi călători preferau să meargă pînă la următoarea, Mărăşeşti, de unde luau autobuzul înapoi, spre Floreşti. Cînd deschideau uşa, pentru a coborî, dădeau cu ochii de o clădire din cărămidă, cu acoperiş din ţiglă roşie, pe al cărei frontispiciu scria Floreşti.

Într-un colţ al biroului se află seiful misterios. E un seif de vreo jumătate de tonă, cu două rînduri de pereţi din oţel inoxidabil, care n-a fost deschis de peste 50 de ani, deoarece vătăşelul primăriei de atunci a murit atacat de nişte guguştiuci turbaţi, şi- a dus cu el, în mormînt, secretul cifrului. Din cînd în cînd, cîte un nou venit în fruntea satului își propune să-l deschidă, sfîrşind prin a se lăsa păgubaş. Asta deoarece, de fiecare dată, s-a întîmplat ceva care a curmat acţiunea tocmai cînd era pe cale să se împlinească magistral.

Curînd Marele Combinat Siderurgic din Florești începu să-şi facă simţită serios prezenţa în satele din jur. Jumătate din lucrătorii Combinatului erau ţărani navetişti. Plecau de acasă dimineaţa şi se întorceau seara, fiecare aducînd, în servietă, cîte un lucru şterpelit din întreprindere. Se fura, deci, pe rupte, cu o patimă care-i lăsase cu gura căscată pînă şi pe cercetătorii de la Institutul de studiere a Omului vechi. Se fura orice, indiferent că lucrul acela folosea la ceva sau nu.

Iedul fusese găsit de Ghiță Rostogol, din Vintileasa Deal, în Pădurea Statului, tocmai cînd se pregătea să fure niște lemne. Scosese motoferăstrăul, dăduse drumul motorului, care începuse să cîrîie asurzitor și se pregătea să-i înfigă dinții în copacul ochit spre tăiere cînd, în marginea poieniței, se ivi Iedul. Mai tîrziu, cînd Iedul deveni de-al casei, Ghiță încercă să-și explice cum de ajunsese acolo, mai spre marginea Pădurii Statului, un ied de capră sălbatică, de regulă făcîndu-și veacul la înălțimi.

Miercuri seară, la 18, cînd urma să se transmită cel de-al 200-lea episod şi ultimul din telenovela Inimă sfărîmată, în Vintileasa, ca şi în judeţ, ca şi în ţară, se aşternu tăcerea. Toţi cei din sat, cu mic cu mare, se aşezară în faţa televizoarelor încă de pe la 16, pentru a vedea, în fine, dacă Juana, căreia mulţi îi ziceau (din greşeală, nu din răutate) Joiana, e vie şi, mai ales, dacă se va mărita, în fine, cu Ernesto, fiul cel mare al latifundiarului. Episodul 199, urmărit cu aceeaşi aţîţare, se încheiase cu o scenă care dăduse peste cap viaţa Vintilesei.

Multă cheltuială au făcut părinţii lui Stelian Năsturică din Vintileasa dinspre Munți pentru a-l însura în sfîrşit. Stelian Năsturică e singurul fiu al lui Geta şi Gelu Năsturică, bogătaşii satului. Din afacerile cu alcool, cei doi – Geta a trudit alături de Gelu mai ceva ca un bărbat – şi-au făurit imperiul. Conturilor din bănci li se adaugă ditamai palatul, ridicat în centrul satului, imitînd modelul Casa Albă. Crescut de mic în puf, Stelian, fiul lor, a rămas pînă la 30 de ani un nevolnic. Nu-l interesează femeile, băutura, jocurile de cărţi. Pasiunea lui rămîn berzele, de care s-a îndrăgostit pînă peste cap şi de care se ocupă la întoarcerea acestora în ţară.

Uşa nu se închide. Cineva i-a furat mînerul cu clanţă cu tot, tăind cu fierăstrăul de jur împrejur. Înainte de a se aşeza la catedră profesorul de Română o blochează cu bolovanul din colţul clasei. Îl ridică şi îl cară cu greu, gîfîind din răsputeri. Are astm şi, pe deasupra, mai e şi gras. Ar trebui să ceară ajutorul băieţilor din clasa a VII-a, unii dintre ei ditamai văljganii, în stare nu numai să care un bolovan, dar şi să călărească o muiere. Nu-şi poate permite asta.

De ani întregi, pe 5 martie, la 10 dimineaţa fix, în vîrful unuia din stîlpii de electricitate din marginea şoselei Floreşti-Vidra, mai precis în cotul pe care-l face şoseaua pentru a nu nimeri în gîrlă, aterizează prima barză întoarsă în ţară din ţările calde. Barza cu pricina e o veritabilă vedetă a presei româneşti. S-au scris despre ea reportaje, tablete, comentarii socio-politice, i s-au publicat pozele în toate magazinele ilustrate, i s-a descusut viaţa în toate tabloidele, preocupate în deosebi de relaţiile ei sexuale, i s-au luat interviuri în direct de fătuce suite pe scară pînă la cuib, după ce, în prealabil, şi-au pus nădragi, să nu le vadă cei din sat curul...