Conflictul dintre Lenuţa Mardare din Vintileasa Deal şi viţică atinse apogeul în dimineaţa zilei de 25 martie.
Lenuţa Mardare deschisese uşa gradului improvizat pentru a-i da nişte coceni. N-aveau nici un gust şi, pe deasupra, îi mai şi zgîriau viţicăi limba. Lenuţa Mardare ştia asta. I-ar fi putut da ceva tain, că avea, dar nu voia nici în ruptul capului. Era tare supărată pe viţică. O crescuse de mică, de cînd abia se ţinea pe picioare, o ţesălase şi o spălase, îi pusese o fundă roşie, să n-o deoache cineva. Nu voise s-o dea unor samsari, tăietori ilegali de viţei. Şi nu pentru că risca şi ea o amendă contravenţională, nu, s-ar fi aranjat pînă la urmă, ci pentru că înainte de a le deschide poarta fusese în grajd cu treburi, şi i se păruse că citeşte în ochii viţicăi o rugăminte deznădăjduită.
– Bine, bine! mormăise Lenuţa, nu te dau la tăiat, dar să ştii că nu ţi-o iert dacă îmi faci probleme!
Numai că viţica începuse să-i facă probleme. Mugea prosteşte chiar şi după ce-i dădea de mîncare, riscînd s-o facă de rîs, deoarece vecinii ar fi zis c-o ţine flămîndă. Cînd o scotea la păscut trăgea de lanţ că aproape îi rupea mîna.
Lenuţa Mardare se stăpînea cu greu să nu-i ardă una. Îşi spunea că nu trebuie să-şi pună mintea cu o viţică. Era asemenea unui copil. Altceva ar fi fost dacă ar fi avut de a face cu o vacă. Vaca, da, avea suficientă experiență de viață ca s-o bănui că se poartă aşa dinadins.
Într-o seară însă nu mai putu răbda. Viţica se repezi din senin, lovind-o cu coarnele, de era s-o dea pe spate. Bineînţeles c-o bătuse. La un moment dat i se făcuse milă şi o lăsase în pace. Nu înainte de a-i mai administra una cu scîndura (găsise prin ogradă o scîndură uitată de cînd dresese gardul şi o folosise drept par) o ameninţă:
– Boala dracului, am să-ţi crăp capul cu toporul!
N-avea de gînd să facă aşa ceva. N-ar fi lăsat-o inima şi, în plus, n-avea topor. Voise doar s-o sperie. La puţin timp după asta, regretă ce-i spusese, intră în grajd şi o mîngîie pe gît. Viţica i se supuse.
– Nu-i soi rău – îşi spuse Lenuţa Mardare.
În zilele următoare, viţica nu se mai repezi s-o împungă, nu mai dădu cu piciorul în găleata cu apă, nu se mai smuci în lanţ. Se cuminţise. Făcea însă ceva mult mai enervant. O întîmpina de fiecare dată cu o privire dispreţuitoare. La început, Lenuţa Mardare se amuză de prostia animalului. Boul tot bou rămîne – îşi spuse ea – deşi, între noi fie vorba, viţica nu era bou, dar, mă rog, aşa se spunea! Ce să zic, nu mai pot eu că ea mă tratează cu curul! Asta pentru că viţica, de cum o vedea intrînd, se întorcea cu spatele la ea. Treptat-treptat, apoi, Lenuţei Mardare începu să nu-i pice bine purtarea viţicăi. Ba chiar începu s-o enerveze. Trudea din greu ca s-o hrănească, s-o ţesale, să-i cureţe podeaua grajdului. Şi ea, drept recunoştinţă, îi întorcea spatele! Nimeni nu spunea ca viţica să se ridice în două picioare şi s-o întîmpine cu aplauze. Nu, nu era atît de absurdă ca să-i pretindă aşa ceva. Avea şi viţica grijile sale, cum avem toţi, de altfel. Nu-i puteai cere să fie tot timpul veselă, să zburde de fericire. Dar nici aşa, să nu găsească un moment cînd să mugească bucuroasă c-o vede!
Şi azi aşa, mîine aşa, supărarea Lenuţei Mardare crescu tare, tare de tot. Şi ca orice supărare aştepta scînteia ca să explodeze. Şi scînteia veni în dimineaţa lui 25 martie, cînd Lenuţa Mardare deschisese uşa grajdului cu snopul de coceni în mînă. Se gîndise mult la ce se va întîmpla cu viţica şi ajunsese la concluzia că avea motive să se poarte aşa. Deşi avea tain suficient, ea, Lenuţa, îi dădea doar coceni. De-a dracului! De aia, Lenuţa avea de gînd ca, după ce viţica o să se apuce de mîncat coceni, să se ducă pînă în bucătărie şi să se întoarcă cu găleata de tain ţinută la spate. Să-i facă o surpriză. O surpriză plăcută, mai ales că era şi ziua ei de naştere. De cum deschisese uşa grajdului, viţica se întoarse la ea cu fundul. Lenuţa Mardare se posomorî. O clipă se gîndi să nu-i mai facă surpriza cu tainul. Se răzgîndi însă. Nu de alta, dar era de aşteptat ca viţica să se poarte aşa. N-avea de unde să ştie că ea, Lenuţa, îi pregătea o surpriză! Dădu să-i pună snopul de coceni. În acel moment se petrecu ireparabilul. Viţica începu să se balege! Aşa ceva întrecea orice. Lenuţa Mardare simţi că i se urcă sîngele la cap. Ieşi val-vîrtej, lăsînd uşa deschisă, năvăli în bucătărie, înşfăcă un cuţit şi se întoarse.
Ce s-a întîmplat apoi nu-şi dăduse seama decît cînd văzu viţica lungită pe jos, fără suflare, cu ochii răsuciţi spre ea.
– Norocul ei – îi spuse medicul din Floreşti lui Nelu Mardare, care o dusese pe maică-sa la consult (nu mai putea să mănînce, să doarmă, slăbise şi se jigărise de nici n-o mai cunoştea), norocul ei că privirile viţicăi moarte arătau acelaşi dispreţ.
Ar fi fost o nenorocire dacă ar fi arătat vreo întrebare deznădăjduită, gen: de ce?