Drumul comunal urca printre vii, ajungea în cîmpul de ţelină al lui Culai Purdel şi dispărea la un moment dat. Cîţiva cercetaşi din Anglia, veniţi în Vintileasa de peste Marea Mînecii pentru a studia la faţa locului ţara lui Dracula, au stat o zi şi o noapte nemişcaţi în faţa imensităţii verzi a cîmpului de ţelină. Ştiau din ţara lor că orice drum, inclusiv cel prin memorie, trebuie să ducă undeva. Drumul acesta dispărea însă pur şi simplu, fără nici un anunţ prealabil. Şeful grupului, un bărbat pasionat de disciplina Farfuriilor zburătoare, le spusese copiilor, de cum ajunseseră în faţa cîmpului, că un comando extraterestru, venit cu o farfurie zburătoare din altă galaxie, luase cu el la bordul navei, pe dischetă, drumul din Vintileasa, pentru a-l studia în laboratoarele de specialitate, deoarece pe Planeta lor nu se cunoşteau aceste bizarerii numite drumuri. Acolo – le povesti copiilor pedagogul – se merge prin aer cu o barcă dispunînd de lopeţi virtuale.
Explicaţia asta venise însă mult mai tîrziu, după ce pedagogul realizase că puştanii nu se mai puteau mişca din cauza unui sindrom denumit în Anglia cel al drumului închis. În ţările civilizate, explicase cititorilor săi un editorialist de la un ziar central, informat de întîmplare, regulile de comportament în societate se transmit genetic. Dacă, de exemplu, dai peste un cuţit fără mîner, memoria ancestrală, acţionînd puternic, îţi inspiră să pipăi orbeşte mînerul şi să apuci cuţitul de partea pe care n-o are, deoarece toţi strămoşii tăi au prins cuţitul de mîner. Copiii din Anglia, aşadar, treziţi în faţa drumului care dispăruse, au simţit nevoia fatală, venită din subconştient, să păşească mai departe. Privirile le spuneau însă că nu mai au pe ce să meargă. Din această contradicţie, între artera săpată în memorie şi realitatea cîmpului pur şi simplu, s-a ivit la nivelul întregii personalităţi o paralizie completă. Un alt editorialist, duşman al primului (s-au luat de la o complicaţie cu o maşină de second hand adusă din Germania), i-a răspuns imediat, în propriul ziar, că ipoteza e o prostie. Criticatul a revenit asupra chestiunii, într-o polemică răsunătoare, intrată în istoria presei sub numele de Scandalul drumeagului din Vintileasa, că un fenomen asemănător se petrece în lumea animală, mai precis în cea a viţeilor, sub forma sindromului Ai rămas ca viţelul în faţa porţii noi. Fenomenul, confirmat şi de Institutul de cercetare a psihologiei boului în faza de viţel, cu sediul la Paris, pe baza urmăririi îndeaproape a unui eşantion de 100 de viţei din diferite ţări şi diferite continente, îşi avea o explicaţie simplă. Viţelul pleca în zori la păscut cu imaginea porţii în memoria afectivă. Dacă, peste zi, stăpînul înlocuise poarta veche, stînd să cadă, cu una nouă, seara, la întoarcere, viţelul rămînea paralizat.
Poarta din memorie intra în conflict cu poarta din priviri.
Pînă la urmă afacerea s-a încheiat cu bine. Într-o noapte, o gaşcă de hoţi, văzîndu-i pe copii stînd ca proştii în plin cîmp, s-a gîndit să-i buzunărească. Speriaţi de moarte, puştii au rupt-o la fugă, care încotro. Prin asta, ei au reuşit să se rupă din împietrirea personalităţii. Cît despre adevărata cauză a dispariţiei drumului, lucrurile erau simple. Primarul Vasile Ţîrlea obţinuse un fond Phare pentru amenajarea unui drum în cadrul unui ambiţios program european de protejare a iepurilor de deal. În dosarul trimis la Bruxelles, tradus în franceză şi engleză cu stîngăcii, de Viorica Lăluci, ghidă pe vremuri la ONT Carpaţi, se preciza că drumul respectiv – Vintileasa Centru, Vintileasa Deal – Pădure, urma să fie pus la dispoziţia iepurilor pentru a sparge claustrarea de veacuri a pădurii, mergînd în sat şi integrîndu-se în comunitate. Cu banii căpătaţi, primarul s-a apucat de lucru într-un entuziasm debordant. Vasile Ţîrlea era însă un om schimbător. Entuziasmul pentru un lucru îl ţinea pînă cînd descoperea altceva, la fel de interesant. Brusc, el abandona lucru anterior, pentru a se consacra, cu acelaşi entuziasm clocotitor, asupra noului obiect. În timp ce ardea mistuit pe altarul drumului comunal, venind de zeci de ori pe zi la faţa locului, încercînd betonul cu degetul sau chiar punînd mîna pe hîrleţ, i-a căzut sub ochi un articol dintr-un ziar central, cumpărat la Floreşti, ca să-şi treacă timpul aşteptînd să intre la un trimis al Consiliului Europei pentru a obţine banii necesari unei fundaţii de apărare a drepturilor fundamentale ale cărămidarilor din Vintileasa-Vale. Articolul respectiv, în realitate, o traducere plină de greşeli a unui material dintr-un tabloid american – prezenta cazul unui primar din Minnesota, care îşi dotase subordonaţii cu microfoane aplicate pe piele, în aşa fel încît primarul putea şti în orice moment unde se află şi ce dialoguri are cu publicul plătitor de impozite. Pe Vasile Ţîrlea îl lovi un entuziasm atît de mare pentru ideea colegului său din Minessota încît lăsă baltă proiectul cu drepturile cărămidarilor şi, evident, însăşi audienţa şi, zbughind-o afară, nu se mai opri decît la primăria din Vintileasa, unde anunţă, prin intermediul Radioului local, noua sa iniţiativă.
Potrivit ei, toţi funcţionarii Primăriei urmau să fie dotaţi cu uniformă albastră avînd buzunarele cusute cît mai evident, pentru a dovedi în chip zdrobitor că refuză bacşişul. În acelaşi set de măsuri vizînd extirparea bacşişului era inclusă şi lipirea pe pieptul fiecărui funcţionar, deasupra buzunarului, unde alţii pun batista de nuntă, a unui cartonaş cu numele, prenumele, vîrsta, sexul şi departamentul în care lucra. Se înţelege că bugetul primăriei fiind deja cheltuit pe o jumătate de secol în avans, banii pentru noua şi strălucita iniţiativă au fost luaţi de la drumul pentru iepuri.