Poate părea îndrăzneață întreprinderea de a scrie în starea de astăzi a ştiinţei istorice asupra poporului nostru o istorie a acestuia. Izvoarele pentru cunoştinţa trecutului său curg adeseori numai în picături; multe părți ale istoriei sale sunt încă nişte ghicitori ce aşteaptă o dezlegare. Rodul este încă necopt pe arborele istoriei noastre. S-ar părea că culegerea lui ar fi o greşită pripire.
Poliţia din Giurgiu a descoperit un lanţ de ateliere ilegale care produceau păpuşi din plastic pentru bandele de cerşetori din Italia. Ai noştri pătrunseseră pe piaţa din Peninsulă cu o agresivitate ieşită din comun, scoţîndu-i din joc pe albanezi. Cerşetorii acestora interpretau prost omul sărman ajuns pe drumuri. O făceau într-un fel agresiv, de parcă trecătorul ar fi fost vinovat că el se îndreaptă cu metroul către un restaurant în timp ce amărîtul ăsta trebuie să stea şi să cerşească.
Sîntem în 1994. Amicul meu, Eugen Mihăescu, se străduie de mai mult timp să mă împace cu prietenul său, Ion Iliescu. E unul din puţinii oameni din jurul preşedintelui cu care mă înţeleg. Cea de-a doua călătorie a mea la Paris coincide cu o vizită prezidenţială în Franța. E o călătorie fără nici o legătură cu vizita. Într-una din seri, Ion Iliescu dă o recepţie la ambasada României. Eugen Mihăescu, cred, şi-a pus în cap să mă ducă la locul faptei. Pentru asta aruncă în joc o muncă sisifică. Redutele înălţate de mine în calea asediului său neîntrerupt cad pe rînd. N-am invitaţie? Nu-i nimic. Eugen îmi face rost de una.
Tocmai cînd mă pregăteam de îmbarcare pentru Sicilia, primesc un telefon de la editura Mica Valahie. Am comandat pe site-ul editurii, mai mult la plezneală decît convins că voi primi răspuns, volumul VI al Stenogramelor ședințelor Consiliului de Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, blestematul volum, cumpărat, cred, dar pe care nu-l găsesc în biblioteca de acasă, potrivit zicalei cu acul în carul cu fîn, acul fiind cartea, iar fînul, zăpăceala de cărți din apartament.
Depinde de profesie. Pentru un scriitor, din perspectiva timpului, contează talentul. Nu cunosc prea bine vieţile marilor scriitori şi nici nu mă prea interesează ce au făcut ei ca oameni, mă interesează opera lor. În gazetărie însă lucrurile se schimbă. Talentul nu justifică lipsa de caracter. Dimpotrivă. Ca jurnalist, eşti îndrumător, eşti lider de opinie şi, dacă nu ai caracter, chiar dacă scrii bine, nu poţi spune că eşti un bun gazetar, pentru că înşeli opinia publică şi eşti un fals profet.
Zările, de farmec pline, / Strălucesc în luminiş; / Zboară mierlele-n tufiş / Şi din codri noaptea vine / Pe furiş. // Care cu poveri de muncă / Vin încet şi scîrţîind; / Turmele s-aud mugind, / Şi flăcăii vin pe luncă / Hăulind. // Cu cofiţa, pe-ndelete, / Vin neveste de la rîu; / Şi cu poala prinsă-n brîu / Vin cîntînd în stoluri fete / De la grîu. // De la gîrlă-n pîlcuri dese / Zgomotoşi copiii vin; / Satul e de vuiet plin; / Fumul alb alene iese / Din cămin. // Dar din ce în ce s-alină / Toate zgomotele-n sat, / Muncitorii s-au culcat. / Liniştea-i acum deplină / Şi-a-nnoptat. //
Unul şi-a urcat găinile în nuc, după ce, în prealabil, le-a drogat cu diazepan, ca să nu cîrîie. Un altul le-a grămădit în cuşca cîinelui. Cînd or să apară controlorii la poartă, cîinele sare din cuşcă şi prinde să hămăie, sufocîndu-se de furie că nu i se dă voie să-i rupă în bucăţi. Chiar dacă le-ar trece prin cap controlorilor că păsările ar putea fi în fundul cuştii, cine să cuteze a se vîrî înăuntru? Echipelor de control le dau o mînă de ajutor puşti obraznici, desculţi şi ciufuliţi, care-i pîrăsc pe gospodari în privinţa ascunzişurilor. Fac asta pe gratis. De-al dracului!
La o scară şcolară, Germania poate fi pusă la nivelul examenului de capacitate. Maşinăriile îţi supun la grele încercări nu numai inteligenţa, dar şi cultura generală. Pentru raita de o zi prin Postdam, a trebuit să iau autobuzul. De la Gară la Sanssouci. De la Sanssouci la Cecilienhof, locul unde Aliaţii au tăiat Germania în felii, ca pe un pepene. Nu ştiam însă că-n Germania autobuzele şi tramvaiele dispun înlăuntru de automate pentru bilete. De asta ar fi trebuit să-mi dau seama fără prea multă agerime, văzînd cum se urcă toţi fără a ţine în mînă, strînsă ca un bileţel de amor, bucăţica de hîrtie.
La Librăria din Mall de la Focșani dau peste două volume vîrîte în țiplă (niciodată n-o să înțeleg năzbîtia cu țipla, întîlnită, de regulă, la cărțile porno, pentru ca clientul să nu se consume răsfoind cartea fără s-o cumpere), făcînd imposibilă frunzărirea, moment cheie al primului contact cu o carte. Alcătuiesc Istoria românilor din Dacia Traiană de A. D. Xenopol, partea întîia și a doua a Istoriei perioadei medievale. Pe coperta primului volum e scrisă cifra 2. Dar primul volum, primul volum unde e?
Nu cred că e vorba de acelaşi tip de mirare. Mie pur şi simplu nu-mi vine să cred anumite lucruri! Mă încearcă un fel de uimire revoltată atunci cînd văd, de exemplu, un politician care ajunge la putere şi nu-mi mai dă nici măcar un telefon să mă întrebe ce mai fac, uitînd că eu l-am ajutat cînd era la ananghie. Nu vreau nici o răsplată, dar ar fi frumos şi oricum nu l-ar costa nimic să-mi mai dea cîte un telefon. Îmi zic că aşa ceva nu se poate. Exact ca ţăranul în faţa girafei.