(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult. Gîndurile asupra lor au rămas. – Ion Cristoiu )
14. Eu am o concepţie rusească, puteţi să-i spuneţi prostească, despre iubire
Asta e atitudinea filosofică, a te mira
Nu cred că e vorba de acelaşi tip de mirare. Mie pur şi simplu nu-mi vine să cred anumite lucruri! Mă încearcă un fel de uimire revoltată atunci cînd văd, de exemplu, un politician care ajunge la putere şi nu-mi mai dă nici măcar un telefon să mă întrebe ce mai fac, uitînd că eu l-am ajutat cînd era la ananghie. Nu vreau nici o răsplată, dar ar fi frumos şi oricum nu l-ar costa nimic să-mi mai dea cîte un telefon. Îmi zic că aşa ceva nu se poate. Exact ca ţăranul în faţa girafei. Asta e atitudinea mea atunci cînd văd gesturi pe care, repet, eu nu le-aş face niciodată: trădări incalificabile, aroganţa ciocoiască a celor care au uitat de unde au plecat, înşelătorii balcanice…
Culmea e că, fiind înşelat, trădat şi luînd tot felul de ţepe, tot nu reuşesc să urăsc. Două lucruri nu cred că voi reuşi vreodată: să fiu cinic, adică să văd în ceilalţi oameni nişte simple maşinării, nişte simple piese, pe care să le mişc doar în funcţie de propriile mele interese, şi să fiu ranchiunos – mie-mi trece foarte repede, deşi recunosc că mă inflamez la fel de repede. Pamfletele mele au fost expresia unei izbucniri de moment, dar îi admir pe oamenii care îşi propun…
… aşa, un fel de răzbunare temeinică?
Da. Însă totuşi mi se pare caraghios să ieşi din închisoare şi să-ţi consacri întreaga viaţă răzbunării precum contele de Monte Cristo. E stupid! E ca şi cum mi-aş propune să mă răzbun pe nu ştiu ce profesor care mă persecuta cînd eram la liceu. Ce a fost a fost! Acum avem alţi adversari, alţi oameni cu care să ne luptăm.
Revenind la problemele României, cred că unul dintre păcatele majore este afişarea ostentativă a bogăţiei. Inegalităţile sociale există peste tot în lume, dar parcă nu sînt aşa de subliniate.
Ştiţi povestioara aceea despre întîlnirea dintre un american şi un indian? Americanul spune că nu înţelege cum pot indienii să trăiască într-o asemenea sărăcie, iar indianul îi răspunde că el nu înţelege cum pot americanii să trăiască într-o asemenea bogăţie. Aveţi însă dreptate, unii îşi etalează ostentativ bogăţia…
Ceea ce nu cred că e bine nici din punct de vedere tactic! Şi-apoi e o chestiune de bun simţ… Banii te ajută să-ţi alcătuieşti biblioteca de care ai nevoie, să călătoreşti ca să ai cît mai multe experienţe, nu ca să joci neapărat la nu ştiu ce casino. Mi se pare aberant să-ţi propui să ai o maşină de lux, ca să întoarcă lumea capul după tine. Pe mine de ani de zile lumea mă ştie cu aceeaşi vestă. Aş putea să mi-o schimb, dar nu asta e ceea ce-mi propun. Pentru mine, îmbrăcămintea e ceva secundar. Cînd plec la cumpărături, îmi iau cărţi, nu haine. Chiar şi cînd mă duc în străinătate îmi cumpăr cărţi şi tot felul de jucărioare, probabil pentru că n-am prea avut jucării copil fiind. Am auzit însă de colegi de breaslă care îşi iau costume Armani şi alte lucruri de genul ăsta. Au încercat să-mi spună că eticheta e foarte importantă. Hai, să zic că la femei mai înţeleg dorinţa de a fi la modă, dar la bărbaţi – nu! Mi se pare absurd ca un bărbat adevărat să se ocupe de asemenea lucruri. Cred că e o prostie să te duci pînă la Paris sau pînă la Roma ca să-ţi cumperi costume şi pantofi, cînd poţi să te duci să vezi Notre Dame, să te plimbi pe malul Senei, să ai o experienţă de viaţă. Nu înţeleg cum pentru un bărbat contează să fie îmbrăcat de la Paris şi să stea doar la Ritz. Pe mine mă lasă rece chiar dacă o să-mi vorbiţi despre eleganţă şi dacă o să-mi spuneţi că aţi cunoscut un bărbat care umblă numai cu pantofi Gucci! Am şi eu mai multe perechi de pantofi, dar port aceeaşi pereche. Pentru că dimineaţa mi-e silă să caut într-o grămadă de pantofi pe cei care ar fi cei mai potriviţi. Mi se pare aberant ca un bărbat să-şi piardă prea mult timp dimineaţa întrebîndu-se ce cravată să-şi pună la costum. Nu i-am înţeles niciodată nici pe cei care se ocupă de parfumuri şi de tot felul de cosmeticale. În candoarea mea, cred că, dacă eşti bărbat, o femeie te iubeşte pentru că eşti bărbat, nu pentru că simte că ai un parfum parizian, e foarte posibil să te iubească doar pentru că îşi dă seama că s-ar putea să-i iei şi ei un asemenea parfum.
Eu cred că şi societatea ne face să acţionăm într-un anume fel. Publicitatea ne îndeamnă să ne cumpărăm tot felul de lucruri promiţîndu-ne că, o dată intraţi în posesia lor, vom avea succes atît în carieră, cît şi în dragoste. Cumpăr, deci sînt iubit…
Eu am o concepţie rusească, puteţi să-i spuneţi prostească, despre iubire. Ca bărbat de 53 de ani vă spun că eu cred că trebuie să fii iubit pentru tine însuţi, nu pentru faptul că ai avea bani. M-aş fi simţit jignit dacă, de-a lungul vieţii mele, mi-aş fi dat seama că o femeie s-ar fi apropiat de mine cu vreun interes material sau social. Cred că doar atunci cînd ajungi la închisoare şi vezi cine mai vine după tine îţi dai seama cine te iubeşte cu adevărat. Deşi nu ştiu cine ar fi în stare să vină după tine pînă în Siberia, poate asta se întîmplă numai în romanele ruseşti…
… sau în filmele ruseşti. Şi eu am fost marcată de „Gară pentru doi“, şi ei ştiu că doar aşa merită să fii iubit. În plus, cred că nici nu merită să iubeşti decît aşa.
Tocmai de aceea eu n-am fost niciodată la bordel! N-am avut experienţa sexualităţii contra cost, n-am admis aşa ceva, pentru că eu vreau să fiu iubit pentru mine însumi.
Aveţi dreptate! Cred însă că uneori e mai comod să plăteşti pentru anumite servicii, asta te scuteşte să te implici pe alte planuri. Dar, trebuie să recunosc, cei care procedează astfel tratează o altă fiinţă umană doar ca pe un obiect, refuzîndu-i statutul de subiect.
Revenind însă la problemele României şi mai ales ale mass-media de la noi, cea mai gravă acuză pe care v-o aduc confraţii dumneavoastră cred că este aceea că v-a aţi adus în presă tot felul de personaje care nu ştiau nici măcar să scrie, că aveaţi cerinţe prea mici de la oamenii cu care aţi lucrat. Ce-i drept, însă, imediat după ’89, cînd brusc a fost nevoie de mult mai mulţi jurnalişti, nu prea aveaţi de unde să-i scoateţi…
Eu însumi mă acuz de crearea acestor monştri! Nu încerc să mă justific, dar cei care mă acuză uită că în viaţa mea de făuritor de gazete şi de descoperitor de jurnalişti talentaţi au fost două etape. Cea de pînă în ’89, în care oamenii pe care i-am lansat, chiar dacă la un moment dat s-au dovedit a fi de o moralitate îndoielnică, au avut înclinaţie către scris şi oarecare talent, dar atunci am avut timp să mă ocup de ei şi să-i învăţ meserie, şi cea de după ’89, în care am făcut gazete la care era nevoie de foarte multă lume şi în care am adus mulţi oameni de presă, dar n-am oprit pe nimeni să facă o facultate, să citească, să se perfecţioneze. Le-am întins o mînă. Contează ceea ce au făcut ei după aceea. Şi-apoi ar fi greşit să zic că n-au avut talent. Talentul unui gazetar nu constă numai în a scrie bine, ci şi în capacitatea de a descoperi anumite subiecte, de a avea tupeul să pătrunzi acolo unde trebuie pentru a aduce informaţii calde. Şi în Occident există oameni care nu ştiu să scrie foarte bine, dar care funcţionează ca nişte agenţi secreţi, ca nişte spioni, şi aduc informaţii, articolele fiind scrise apoi cu ajutorul unui redactor. Unii dintre oamenii pe care i-am adus în presă după ’89 s-au dovedit a fi curajoşi şi uneori chiar scriau bine; în plus, pot să se perfecţioneze. Dar adevărul e că, citind presa, sînt înspăimîntat de ce „monştri“ funcţionează în acest domeniu. Pot însă să vă spun că eu n-am cerut niciodată nimănui să nu fie fair play faţă de vreun politician sau să ducă o campanie împotriva nu ştiu cui. N-am nici o vină dacă unii dintre ei s-au dovedit a fi imorali. Singura mea vină ar fi faptul că nu am mai avut timpul pe care l-am avut înainte de ’89 ca să mă ocup de ei aşa cum ar fi trebuit. N-am renunţat însă la ideea de a făuri o generaţie de oameni care să ştie să scrie, o generaţie de jurnalişti adevăraţi. Am încercat să reabilitez scrisul prin „Cotidianul“ şi prin „Azi“. Însă cititorii s-au stricat şi ştiţi şi dumneavoastră ce ziare preiau difuzorii. Am şi eu o parte din vină în crearea acestor „boschetari jurnalistici“, dar într-un mediu normal ar fi trebuit ca lucrurile să se regleze. Oricum, eu îi sancţionam grav cînd îmi dădeam seama de încălcarea normelor elementare ale profesiei. Ştiu să citesc gazetele printre rînduri, observ campaniile contra cost, şantajele, incorectitudinile, titlurile care n-au nici o legătură cu conţinutul articolelor. Văd rapid cine e ţinta unei campanii, cine este în spatele unui articol, cui i se face o nedreptate. Cred că prin emisiunea pe care am avut-o pe Antena 1 am atras publicului atenţia asupra unor asemenea probleme.