„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Conga – sau cum dansau românii pe vaporul ce se îndrepta spre Stalinism

1. La Librăria din Mall de la Focșani dau peste două volume vîrîte în țiplă (niciodată n-o să înțeleg năzbîtia cu țipla, întîlnită, de regulă, la cărțile porno, pentru ca clientul să nu se consume răsfoind cartea fără s-o cumpere), făcînd imposibilă frunzărirea, moment cheie al primului contact cu o carte. Alcătuiesc Istoria românilor din Dacia Traiană de A. D. Xenopol, partea întîia și a doua a Istoriei perioadei medievale. Pe coperta primului volum e scrisă cifra 2.
Dar primul volum, primul volum unde e?

Înainte de a cumpăra cele două cărți mă întreb dacă le am deja în bibliotecă. Da, îmi amintesc, am mai multe volume de Istoria României, semnate de Xenopol, variantă interbelică, nu sînt însă sigur că e vorba de cele din fața mea. Despre Istoria partidelor politice din România sînt sigur c-o am, a fost mutată de la Istoria României pe raftul cu monografii ale partidelor românești de a lungul Istoriei noastre. În Librărie nu văd însă primul volum. Apelez la distinsele librărese, prietenele mele, deoarece, de fiecare dată cînd aterizez la Focșani, cumpăr cărți de aici, aducînd o contribuție serioasă la profitul microîntreprinderii. Una dintre ele caută în baza de date din calculator. Da, au și primul volum, trebuie să fie la raftul cu cărți de Istorie. Îl găsim, și pentru că eu insist să-l căutăm motivînd, și pe drept cuvînt că-i imposibil să fi cumpărat cineva doar volumul unu, într-o țară în care nu se cumpără nimic în materie de cărți. Se intitulează Istoria românilor din Dacia Traiană. Nu știu dacă-l am. Dacă-l am, nu-i nimic, le duc la Găgești pe celelalte, pentru că și așa ocupă mult mai mult loc decît variantele de azi.

De fiecare dată cînd ajung la Mall, lui Andrei îi trebuie timp pentru a aranja cumpărăturile în mașină. Folosesc acest prilej pentru a mînca la restaurantul meu obișnuit. După o discuție cu șeful ospătarilor, gen vedetă (eu) – fani (el), în așteptarea comenzii, după ce am parcurs pe internetul de pe telefon știrile zilei, intru în primele pagini, consacrate Prefeței. Xenopol, care scrie dumnezeiește, abordează aici tema Istoriei care exprimă stadiul cercetării de la un moment dat, susținînd că putem vorbi de Istorii și nu de o Istorie scrisă pentru totdeauna. Eu aș adăuga că avem mai multe Istorii nu numai după materialul strîns, ci și după epocă. Una era Istoria României în interbelic și alta era în comunism. Una era Istoria României în comunism și alta, în postdecembrism. Mi s-a adus comanda. Cu părere de rău renunț la Xenopol, făgăduindu-mi – inutil – că-l voi citi, totuși, pînă voi muri.

2. Fișarea lunilor octombrie și noiembrie din ziarul Semnalul, anul 1946, pentru a vedea cum s-a publicitat vizita Patriarhului la Moscova, îmi dă posibilitatea să mă întîlnesc cu un subiect despre care am scris pe larg în capitolul Resurecția publicisticii, tipărit, dacă nu mă înșel, într-unul din volumele de eseuri: E vorba de Conga. Conga, am înțeles încă de pe vremea lui Ceaușescu, cînd trudeam fără rost la partea 1944-1947 a Istoriei protecultismului, e un dans la modă imediat după Război. Pentru că e nițel caraghios (dansatorii se prind unul de mijlocul celuilalt și se mișcă prin tot localul, ca un cîrnat înviat din farfuria felului doi), Conga seduce pe mulți publiciști, care fac haz de asemenea prostie. Autorul din Semnalul nu face excepție. Trimit textul la dactilografiat, socotind c-aș putea face un grupaj pentru vineri spre sîmbătă pe cristoiublog.ro, din ele (sînt două) și fragmentele rupte deja pe vremea lucrului la Istorie.

Ce remarc acum?
Că în noiembrie 1946, cînd vaporul România se îndrepta cu toate pînzele sus spre stalinism, bucureștenii se dădeau în stambă cu Conga, prin baruri, restaurante, fără a fi o clipă străbătuți, ca o umbră, de gîndul că vor veni cartelele, Securitatea, anchetele, denunțurile, filmele sovietice și personajul pozitiv, cel care precum Mladin din Cumpăna luminilor, deși gata să moară de tuberculoză, nu vrea să plece de pe șantier, unde activează ca secretar de partid.

Nu e nici prima, nici ultima dovadă de incapacitatea omului de a trăi altfel decît în timpul și în locul în care se află.

3. Una dintre cele mai bune monteoze de pe vremuri, actualmente colegă de suferință la BAR, cea care a scris pentru Historia eseul despre Elena Ceaușescu – personaj al artei, îmi spune cum a lucrat la salvarea filmului dedicat Procesului Antonescu. Lucrurile au stat așa, potrivit mărturisitoarei, care ar da lovitura tipărindu-și spusele. Fiind cea mai bună monteoză din România lui Ceaușescu, într-o zi au chemat-o niște tovarăși mișterioși care au dus-o într-o cabină de montaj secretă, unde i-au spus că trebuie trecut un film de pe peliculă inflamabilă pe peliculă nouă, pusă atunci în circulație. Cînd a trecut la lucru și-a dat seama că avea mai mult de făcut decît ce i s-a zis. Și anume trebuia să lipească vocea, de pe o bandă pe imagine, care era pe altă bandă. La vederea primelor imagini a înghețat:
Erau de la Procesul Mareșalului.

Pentru că lucrul se anunța dificil, a cerut să poată nota vorbele pe hîrtie, urmînd ca ulterior să le pună pe bandă, dar respectivii au refuzat.

Ce concluzie trag eu de aici împreună cu doamna?
Că-n plin comunism, prin esență antifascist, comuniștii salvau o peliculă cu fascistul Antonescu!

4. Cîtă deosebire – remarc din nou – între publicistica lui Sadoveanu dinainte de 23 august 1944 și după! Incitat de farmecul textelor antebelice din Evocări, am luat de pe raftul din încăperea cu Literatură română Mărturisiri, o culegere de publicistică sadoveaniană din 1960. Vremurile fiind altele decît cele staliniste, realizatorii culegerii și-au permis să adune cu precădere texte dinainte de 1944. Alăturîndu-le celor din Evocări, am imagine unui publicist de excepție în persoana lui Sadoveanu. Îndrăznesc să susțin, mult mai bun decît Arghezi. Arghezi din Publicistică mi se pare în unele momente artificial, jertfind conținutul de dragul cuvîntului bine găsit. Sadoveanu supune însă expresia conținutului și, mai ales în locurile cu umor, produce capodopere în materie de publicistică. Din Evocări mă atrag reportajele ce-ar putea fi intitulate Pe urmele lui Creangă. Convocînd formula Oameni vechi, pentru cei care au trăit pe vremea lui Creangă, în primul deceniu al secolului XX Sadoveanu stă de vorbă cu cei dați ca eroi în Amintiri din copilărie. Spre necazul lui Sadoveanu, mulți nu-și mai amintesc de numitul Creangă, iar cei care-și amintesc sînt tare supărați pe el, pentru că – zic ei – a făcut de rîs haina preoțească.

Toate textele lui Sadoveanu despre Creangă mă îmboldesc să recitesc Amintiri din copilărie, punînd în primejdie lucrul la Istorie.