Poate părea îndrăzneață întreprinderea de a scrie în starea de astăzi a ştiinţei istorice asupra poporului nostru o istorie a acestuia. Izvoarele pentru cunoştinţa trecutului său curg adeseori numai în picături; multe părți ale istoriei sale sunt încă nişte ghicitori ce aşteaptă o dezlegare. Rodul este încă necopt pe arborele istoriei noastre. S-ar părea că culegerea lui ar fi o greşită pripire.
Și cu toate acestea nu este astfel. Istoria unui timp se clădeşte întotdeauna cu materialul adunat pînă atunci. Dacă ar fi să aşteptăm ca tot materialul istoric al unui popor să fie descoperit, n-am mai ajunge niciodată să expunem cursul vieții sale; căci descoperirile se fac neîncetat; cunoştinţele se întind şi se adîncesc, mărind fără încetare orizontul istoriei. Timpurile din urmă îndreaptă necontenit cele ce se află greşite în expunerile de mai înainte şi, potrivit cu propăşirea poporului şi îmbogățirea cunoştințelor, creşte şi se dezvoltă și arborele istoriei sale. Fiecare timp oglindeşte în lucrările istorice ce le înfăţişează cunoştinţa de atunci a poporului asupra trecutului său. Fiecare timp este, deci, în drept să aibă istoria lui, începînd chiar de la acela al copilăriei unui neam, cînd dînsul nu a ieşit încă din faşele poveştilor.
Noi credem că chiar pînă acuma, cu toată pornirea unei grabnice şi pripite lucrări, precum este întreaga noastră dezvoltare, izvoarele de căpitenie ale istoriei noastre sunt cunoscute, sau cel puțin adunate. Viitorul va putea, fără îndoială, să moduleze cu mai mare preciziune corpul viu al trecutului nostru şi să înfățișeze ochilor poporului o figură mult mai deplină de cum putem s-o înfăţişăm noi astăzi. Lineamentele însă generale credem că pot fi puse de pe acuma şi că viitorul va putea numai rotunji sau polei formele pe care chiar ochiul nostru poate să le întrevadă.
Întemeiat pe această convingere am întreprins greaua sarcină de a expune mult bîntuitele destine ale poporului român.
Departe de mine falsa modestie de a mă preface că ponegresc însumi propria mea lucrare, spre a atrage laudele altora. Totuşi se poate ca mai multe izvoare să-mi fi scăpat din vedere, ceea ce este prea uşor în istoria noastră, unde trebuie să culegi ştiinţele, adeseori ca albina de pe florile cele mai îndepărtate. M-am silit însă, pe cît mi-a fost prin putinţă, a fi complet. M-am ferit însă de erudiţia goală, căreia îi place să citeze, numai cît spre a minuna pe cetitor cu cunoştinţele autorului. Citaţiunile care le-am făcut erau neapărate, pentru a dovedi spusele mele, ceea ce este cu atît mai de nevoie în istoria românilor, cu cît ea trebuie încă creată în cele mai multe puncte. Atîta pot asigura că a trebuit, pentru a o scrie, să citesc mult mai mult decît ceea ce rezultă din citaţiile mele.
Se va găsi poate încă un alt neajuns lucrării mele, anume de a nu fi egală în stilul ei în toate părţile sale. Aceasta însă era peste putinţă. Cînd era vorba de a fixa o dată, sau de a determina succesiunea unor Domni, stilul trebuia să ia caracterul unei discuţii ştiinţifice. Aiurea, unde simţeam pulsul cel mare al naţiunii răsunînd din inima mea, la priveliştea faptelor măreţe, sau la trecutul de durere al poporului român, fără să fi vrut mi se încălzea condeiul şi povestirea lua un caracter mai literar. Eu sunt anume de părere că istoria trebuie să scruteze spre a afla adevărul, dar că acestuia nu-i va sta niciodată rău, cînd va fi învelit într-o haină frumoasă. De aceea cred că, deşi istoria tinde a deveni o ştiinţă, scrierea ei nu trebuie să înceteze a rămînea pe cît se va putea mai mult şi o lucrare literară, şi în îmbinarea acestor două caractere stă tocmai partea cea grea a formei în istorie.
Lucrarea ce o înfăţişez naţiunii mele este un sistem întreg, care caută să-şi dea seamă de succesiunea tuturor împrejurărilor prin care dînsa a trecut. Sistemul însă nu este impus de o concepţie aprioristică a faptelor istorice, ci este rezultatul firesc al înlănţuirii lor. Nu credem ca să se poată da seamă astfel de complexul tuturor împrejurărilor istoriei noastre, decît în modul în care le-am expus eu. Poate să fie de îndreptat în vreo parte, de adaos sau de prefăcut aiurea. În marele lor trăsături, liniile vor fi puse, şi la atîta numai poate năzui timpul în care trăim.
De aceea, cer, şi cu drept cuvînt, ca cei ce se vor ocupa de lucrarea mea, să o considere în întregul ei şi să nu se oprească la o perioadă oarecare; căci bineînţeles, într-o întreprindere atît de vastă, era peste putinţă a nu slăbi cîteodată. Atîta pot spune că am scris acestea şase volume cu o egală iubire pentru toate timpurile ce se desfăşurau înaintea minţii mele, atît acele de glorie şi măreţie, precît şi acele de durere şi restrişte, şi aş fi fericit dacă această carte a neamului romanesc ar fi îmbrăţişată cu aceeaşi căldură cu care a fost produsă.
Am împărţit întregul curs al vieţii poporului nostru în patru perioade, care însă nu se potrivesc cu acele ale istoriei generale a popoarelor apusene. Istoria antică, medie, modernă şi contimporană se regăsesc şi la români, însă într-un alt înţeles şi oprindu-se aiurea decît aceleaşi perioade ale istoriei apusene. Împărţirea făcută de mine a fost următoarea. Istoria veche a poporului român începe la primele cunoştinţe ce le avem asupra ţărilor noastre, şi de la primele neamuri ce le-au locuit, spre a se opri la descălecarea principatelor în secolul al XIII-lea. Ea cuprinde tot acel complex de împrejurări care contribui la făurirea naţionalităţii româneşti. Din această perioadă, naţiunea română ieşi cu caracterul ei propriu, ca element deosebit în sînul popoarelor înconjurătoare, a cărora înrîurire o suferise. În această primă perioadă, se cuprinde, deci, marele fapt al formării naţionalităţii româneşti. Despre o viaţă politică, o istorie propriu-zisă a poporului nostru nu poate fi vorba, cît timp dînsul stătu adăpostit în munţii Transilvaniei. De îndată ce el se coborî la cîmp, începînd a lega iarăşi firul vieţii aşezate, se începe pentru el istoria lui politică. Aceasta însă nu se putea dezvolta peste Carpaţi, unde năvălirea maghiară, supunînd elementul românesc, înăduşi încă din faşă pe şubredul prunc al statului român. Partea întâi a istoriei române se petrece în centrul Carpaţilor; a doua în cîmpiile ce se întind din ei către Nistru, Dunăre şi Marea Neagră.
În această parte de a doua a istoriei poporului nostru – istoria vieţii sale politice ؘ– se deosebesc însă trei răstimpuri caracteristice, care constituie în viaţa lui tot atîtea perioade deosebite. Elementul osebitor al acestor perioade nu poate fi însă luat din faptele politice, care nu cuprind ceva caracteristic de la secol la secol. Deşi se întîlnesc domnii strălucitoare şi neatîrnate, totuşi atît înainte de ele cît şi după dînsele găsim ţările îngenuncheate, dezbinate şi sfîşiate prin lupte politice. Dacă cătăm însă la viaţa culturală, care tocmai pare a lipsi din ţările române, găsim în curînd o deosebire radicală între momentele ei, care constituie tot atîtea perioade deosebite în istoria acestei vieţi.
De la originea statelor Munteniei şi Moldova, ele trăiesc sub înrîurirea slavonismului, pînă către jumătatea veacului al XVII-lea, la domnia lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, cînd predomnirea slavonă este suplantată de acea a grecismului, care îi ia locul şi se menţine cu o putere covîrşitoare pînă către începutul secolului în care trăim. Atunci revoluţia grecească pune capăt acestei noi înrîuriri străine, şi poporul românesc ajunge în sfîrşit, după lungi zbuciumări, să intre în matca proprie a dezvoltării sale, acea românească. Începe de la 1821 perioada românismului în care trăim astăzi.
Aşadar istoria românilor se poate împărţi raţional, după momentele însemnate ale dezvoltării sale, în patru perioade.
I. Istoria veche, de la origine pînă la 1290 după Hristos: formarea naţionalităţii române.
II. Istoria medie, de la descălecare pînă la Matei Basarab şi Vasile Lupu, 1290-1653: epoca slavonismului.
III. Istoria modernă, de la Matei Basarab şi Vasile Lupu pînă la revoluţia grecească, 1653-1821: influenţa grecească.
IV. Istoria contemporană, de la revoluţia grecească din 1821 pînă în zilele noastre: epoca românismului.
M-am oprit cu expunerea la faptul cel mare al Unirii Principatelor, adică la realizarea celei întîi din dorinţele de reorganizare exprimate de divanurile ad-hoc. Pentru a pune în toată lumina lui, tabloul regenerării noastre, ar fi trebuit să cuprind în el şi îndeplinirea celuilalt punct din programul lor: întemeierea dinastiei, ba chiar să ating şi încoronarea edificiului nostru politic prin proclamarea regatului; căci de aici abia începe pentru noi era activă a vieţii noastre politice, pe cînd, pînă atunci, aproape întreaga noastră istorie nu este decît reflexul adeseori neconştiut al istoriei străine.
Am crezut, însă, că nu este bine a intra prea adînc în timpul de faţă, care nu poate avea pentru propriile lui fapte privirea cea rece şi nepărtinitoare ce se cere de la o expunere istorică. Aş fi vrut să mă opresc chiar înainte de anul 1848, din generația căruia mai trăiesc încă bărbați care au influenţă asupra mersului împrejurărilor. Aceasta însă nu o puteam face, căci întreaga istorie a fostelor principate, gravitînd către unire, trebuia să ajungă şi cu expunerea pînă la împlinirea menirii lor seculare.
Mari fapte s-au îndeplinit de la unire încoace şi, cînd se va fi aşezat pe timpurile noastre pînza limpezitoare a trecutului îndepărtat, generațiile viitoare vor privi cu mîndrie la domnia lui Carol I. Dacă am socotit, totuşi, că nu pot să o ating, am făcut-o din credinţa că dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul.
Autorul