Eminescu n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe, Ca o barbă nepieptănată de crai Şi nişte ape ca nişte copaci curgători În care luna îşi avea cuibar rotit. Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani şi plugari, Cărora le plăcea să spună, Seara, în jurul focului poezii - "Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III". Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii Şi cu turcii. În timpul care le rămânea liber
Nu era după-amiază lăsată de Dumnezeu în care să nu vezi pe cîte unul tîrînd după el, pe şosea, un cărucior cu roţi de cauciuc (marea majoritate a bărbaţilor din Vintileasa lucrau la Combinatul de Utilaj Greu din Floreşti şi toate familiile satului aveau acum cărucioare lucrate pe furiş în timpul programului, din bare sustrase din secţie), în care se afla, prins cu sfoară, televizorul. Respectivul se oprea în Centru, unde o firmă şugubeaţă semnala că acolo funcţionează un Atelier de reparat televizoare. Ca o dovadă zdrobitoare a faptului că acolo se reparau televizoare şi nu — să zicem — amfore elene...
Întrebat, la trezirea bruscă din somn, ce-i spune lui numele Calabria, un intelectual, altul decît un absolvent al facultăţii de pe Internet, îţi va răspunde automat: 1. Mafia calabreză, zisă şi 'Ndrangheta. 2. Sfîntul Pavel. 3. Bergamota. Toate locurile din lume se luptă să ofere ceva turistului, aflat, ca lacomul înaintea unei pajişti de dulciuri, în situaţia de a muri de foame, atît de bogate sînt ofertele. Cutremurele sînt faimoase prin pagubele umane şi materiale produse. Reggio Calabria a fost lovită de două cutremure. Ultimul, cel din 1908, a fost devastator.
Mă întreabă mulți: Ce v-a apucat de cercetați atît faptele și vorbele lui Nicolae Ceaușescu între 17-22 decembrie 1989? Vă pierdeți timpul cu întîmplări de acum 32 de ani, în timp ce întîmplările prezente se îmbulzesc să fie deslușite în tîlcurile lor ascunse. Nu pierd de loc timpul – le răspund. Tot ceea ce s-a întîmplat cu Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989 constituie o colosală lecție de Istorie, pusă la dispoziție, pe gratis, tuturor politicienilor de ieri, de azi și de mîine. Pentru că mai toate cercetările au fost din perspectiva Străzii – a celor care voiau să-l răstoarne pe Nicolae Ceaușescu...
Sînt uluit cum mulţi politicieni au luat anumite măsuri gîndindu-se ce se va scrie despre ei a doua zi în nu ştiu ce gazetă. E o prostie să te gîndeşti la asta! Din cîte ştiu eu, adevăraţii făuritori de istorie n-au ţinut cont de ceea ce s-a spus sau s-a scris despre ei. Dacă crezi în ceva şi dacă vrei să faci ceva, faci! S-ar putea să nu fii înţeles de contemporanii tăi, ca jurnaliştii – indiferent de talia lor – să te critice. Important e să mergi înainte. E culmea ca tocmai eu să le spun acestor oameni să nu ţină cont de presă!
A fost odată un morar care avea trei fii, un măgar şi un motan. La moartea sa, fiul cel mare moşteni moara, celui de—al doilea îi reveni măgarul şi celui mic, doar motanul. Cel din urmă nu era deloc mulţumit că obţinuse cea mai săracă parte a moştenirii. Văzând aceasta, şi fiindu—i teamă că nu cumva stăpânul său să vrea să scape de el într—un moment de disperare, motanul spuse: —Fii fără grijă, stăpâne. Dacă îmi dai un sac şi o pereche de cizme, o să vezi că nu sunt chiar atât de nefolositor precum crezi. Tânărul acceptă, căci nu avea ce pierde. Când motanul primi sacul şi cizmele, le încălata cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost obişnuit să le folosească.
Părculeţ în toiul zilei. Pe un bolovan de lîngă coşul de gunoi o fată învaţă la Geografie. Citeşte de zor, dînd mărunt din buze, volumul doi din Emisferele Pămîntului. Doi lucrători de la Salubritate mută cu aplicaţie piesele pe tabla de şah aşezată pe un tomberon întors cu faţa în jos. Unul dintre ei ţine la subsuoară un căţel care nu are conştiinţă de sine. Pe banca din spatele bustului doarme un ins căruia i s-au furat bocancii. De jos, din pietriş, îl fixează curios un gînsac. A dat de el acolo absolut întîmplător şi se întreabă dacă să-l trezească sau nu pentru a-i comunica vestea proastă. Cele două W.C.-uri mobile respiră cu uşile larg deschise.
În materie de servicii publice, la Roma e ca la ruleta rusească. Poţi nimeri peste cineva excesiv de amabil. Poţi nimeri însă şi peste cineva excesiv de scîrbos. După două călătorii cu experienţe nefericite în materie de taximetrişti, dau acum peste unul de o amabilitate de erou tolstoian. Potrivit documentelor, deşi sînt cazat în Via del Pelegrino, trebuie să mă opresc mai întîi la sediul lui Azzuro Hotel din Corso Vittorio Emanuele II. Aterizat la Roma, din Malta, mă confrunt cu o ploaie sîcîitoare, numită la noi, mocănească. Pe drum, de la Aeroport, mă frămînt, gîndindu-mă cum o voi scoate la capăt cu taximetristul...
Am lăsat serialul Dosarele X și m-am apucat de Divizia Berlin, serialul de pe HBO. De unde mi-a venit? Dintr-una din seri, cînd am dat pe HBO peste episodul nu știu cît din Sezonul 2. Mare lucru n-am înțeles, după cum era de așteptat din urmărirea unui episod din Sezonul 2 al unui serial despre care nu știam mare lucru. hotare e primejdioasă pentru siluetă prin tentațiile culinare de la tot pasul, dar și prin nevoia bizară de a face lucruri inutile – am realizat că-mi trebuie un serial palpitant, cu multe suspansuri, imprevizibilități, ca să uit că dau din picioare la bicicleta medicală.
Adevărul e că şi eu sînt un scriitor tradiţional, scriu de mînă şi asta e o plăcere care nu-mi poate fi înlocuită de computer. Dar trebuie să recunosc că acesta mă poate ajuta enorm, mai ales că eu am tendinţa de a ordona şi de arhiva materialele interesante. Şi-mi place să fac singur lucrurile acestea. Chiar şi atunci cînd decupez şi sortez anumite articole care mă interesează, o fac singur, nu pun pe altcineva să o facă. Le păstrez şi cred că am deja chiar prea multă informaţie...