(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult. Gîndurile asupra lor au rămas. – Ion Cristoiu )
15. În presă, dacă nu ai caracter, se poate spune că nu ai nici talent
Ce este cel mai important: talentul sau caracterul?
Depinde de profesie. Pentru un scriitor, din perspectiva timpului, contează talentul. Nu cunosc prea bine vieţile marilor scriitori şi nici nu mă prea interesează ce au făcut ei ca oameni, mă interesează opera lor. În gazetărie însă lucrurile se schimbă. Talentul nu justifică lipsa de caracter. Dimpotrivă. Ca jurnalist, eşti îndrumător, eşti lider de opinie şi, dacă nu ai caracter, chiar dacă scrii bine, nu poţi spune că eşti un bun gazetar, pentru că înşeli opinia publică şi eşti un fals profet. Dacă îndrum oamenii spre lucruri false, spre lucruri greşite, eşti un trişor, pentru că scrii contra cost sau scrii la comandă. De aceea cred că în talentul, în darul de a fi un bun jurnalist intră şi caracterul.
Sînt mari scriitori care au fost lipsiţi de caracter şi poate că şi-au plătit păcatele prin scris. Nu la fel stau lucrurile în gazetărie, pentru că aceasta e o activitate zilnică de îndrumare. Dacă nu ai caracter, se poate spune că nu ai nici talent, mai ales dacă eşti conducător de gazetă şi scrii zilnic editoriale. Iar lipsa de caracter se plăteşte! Şi în nici un caz nu rămîi în istoria gazetăriei! Deseori, această lipsă de caracter este dublată de o lipsă de viziune. Asta e una dintre marile deficienţe ale aşa-zişilor lideri de opinie. Mi se pare grav că în spatele articolelor scrise de ei nu se găseşte o viziune asupra lumii. Dacă ne-am uita peste toate editorialele scrise de mine, cred că vom descoperi că în spatele a tot ceea ce scriu există o viziune asupra lumii, a mea, proprie, există nişte constante ale gîndirii mele care se regăsesc în atitudinea mea faţă de diferite evenimente.
Mi se întîmplă ca în evenimentele politice să văd şi partea omenească a lucrurilor, ceea ce în jurnalistică e o greşeală. Gazetarii nu trebuie să fie interesaţi de dramele unui politician, să ajungă pînă la anumite profunzimi. Dar mie mi se întîmplă ca, atunci cînd simt că un politician e la anaghie, să-l sun şi să-l întreb dacă e OK, dacă are nevoie de ajutor. De fapt, atunci cînd se află în asemenea situaţii, devin şi ei mai accesibili.
Prietenul la nevoie se cunoaşte! Ar trebui să-i aprecieze pe cei care sînt alături de ei chiar şi atunci cînd le merge mai puţin bine…
Aici ajungem la o altă problemă: la ce fel de oameni se adună în jurul puternicilor zilei. Despre unii dintre aceştia pamfletarul din mine ar spune că le-au dus oala de noapte, că le-au zugrăvit pe acasă, că i-au felicitat de ziua lor. Există şi o altă categorie de oameni, din care fac şi eu parte, care chiar s-au luptat pentru cei care au ajuns la putere, consumînd timp şi energie. Dar, din nefericire, chiar din primul moment, cei care ajung într-o funcţie importantă sînt asaltaţi de categoria oamenilor mărunţi, a linguşitorilor lipsiţi de caracter. Şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, deoarece şi eu am fost şef încă de foarte tînăr. Imediat după alegeri, cînd m-am retras, circulau tot felul de speculaţii despre ceea ce voi face. Am citit şi am scris. Doar m-aţi văzut venind pe jos de la bibliotecă, care e foarte aproape de mine. Nu am primit nici o funcţie şi nici un avantaj de la mai-marii zilei. Dacă am primit două telefoane! Şi, doar aşa, pentru ei că nu ştiau ce fac, eram ca un fel de bombă cu ceas care deocamdată stătea la bibliotecă, erau neliniştiţi din cauză că nu ştiau ce gîndesc. Poate că s-ar fi liniştit şi m-ar fi înţeles dacă le-aş fi cerut ceva. Mi-ar fi dat şi ar fi considerat că sîntem chit. Nefăcînd asta, am mîinile dezlegate pentru a le putea spune în orice moment adevărul. Şi cred că în jurul lor au nevoie de asemenea oameni. Dar atunci cînd ajung şefi preferă să nu mai audă anumite lucruri, nu mai au nevoie de nebunul shakespearean care le-ar putea spune cu brutalitate adevărul. Eu însă nu-mi schimb atitudinea faţă de un om, fie că ajunge şef de stat, fie că ajunge cerşetor. Raporturile mele cu el rămîn aceleaşi. Cunosc istoria, ştiu cum e viaţa şi, chiar dacă un om ajunge preşedintele galaxiei, pentru mine rămîne acelaşi om pe care îl ştiu dintotdeauna. Nu pot face parte dintre acei yes men care nu încetează să-i spună: „Da, să trăiţi!“, „Sînteţi cel mai bun!“, „Aveţi dreptate!“ şi se ridică în picioare indiferent de context. Dar tristul adevăr e că ei sînt mult mai accesibili pentru cei care-i linguşesc astăzi şi-i trădează mîine, decît pentru cineva care rămîne constant în atitudinea faţă de ei.