„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Parisul – capitala cafenelelor din întreaga lume

Sîntem în 1994. Amicul meu, Eugen Mihăescu, se străduie de mai mult timp să mă împace cu prietenul său, Ion Iliescu. E unul din puţinii oameni din jurul preşedintelui cu care mă înţeleg. Cea de-a doua călătorie a mea la Paris coincide cu o vizită prezidenţială în Franța. E o călătorie fără nici o legătură cu vizita. Într-una din seri, Ion Iliescu dă o recepţie la ambasada României. Eugen Mihăescu, cred, şi-a pus în cap să mă ducă la locul faptei. Pentru asta aruncă în joc o muncă sisifică. Redutele înălţate de mine în calea asediului său neîntrerupt cad pe rînd. N-am invitaţie? Nu-i nimic. Eugen îmi face rost de una. Ca să nu motivez că mi-a rătăcit-o recepţionera, se dă peste cap s-o găsesc în cameră, pe pat. Nu pe masă, ci pe pătură. Cum dracu’ să zic apoi că n-am găsit-o?! Ar fi fost de presupus că m-am culcat pe podele. N-am cravată?! Nu-i nimic. Îmi aduce el una de-a lui. Reuşesc totuşi să-l fentez. Îi promit că voi merge. În seara respectivă însă dispar pur şi simplu de la hotel. Ca să n-am vreo surpriză din partea lui plec de pe la prînz şi mă întorc în cameră pe la unu noaptea. La capitolul ăsta Eugen Mihăescu eşuează lamentabil. Biruie însă zdrobitor în ce priveşte mersul împreună într-o noapte în zona Saint Michèl-Saint Germain.

Totul revarsă șuvoaie de lumini în stradă

După ce ne chinuim vreo jumătate de oră să găsim un loc de parcare pe lîngă Jardin du Luxembourg, o luăm pe jos spre Place Saint-Germain-des-Prés. Lăsăm în urmă Odeonul, mai precis partea lui din spate, cea pe unde intră actorii. După cîţiva zeci de metri de linişte slab luminată, plonjăm în balamucul pieţei Saint-Germain-des-Prés. Deşi e aproape miezul nopţii, piaţa, străzile din jur sînt arhipline. Mă simt ca pe vremuri cînd se desfăşura în Piața Universității legendarul miting maraton împotriva comunismului. Cu singura deosebire că aici lumea nu stă locului şi nu strigă Jos Iliescu! ci se foieşte dintr-o parte într-alta, fără alt ţel precis decît acela de a petrece o noapte fără rost în Saint-Germain-des-Prés. Magazine, cafenele, baruri, restaurante, clădiri pur şi simplu, într-un cuvînt tot ce se înalţă la mai mult de un metru şi ceva de la pămînt în sus, revarsă în stradă şuvoaie de lumină. Ferestrele unui întreg etaj fulgeră ca un cer în pîntecele căruia se prepară o furtună grozavă. E o discotecă. Prin golurile geamurilor date de perete se văd zvîcnind ritmic perechi de tineri. Cele două cafenele celebre Café de Flore şi Café Les Deux Magots, celebre prin fundurile faimoase care le-au onorat scaunele, nu cunosc răgazul. Grupuri de turişti intră şi ies pe uşile care nu obosesc să se închidă şi să se deschidă într-una. Dăm şi noi o raită pe acolo. Urcînd scările la Café de Flore, şterpelesc meniul. E tipărit sub forma unei cărţi editate la Gallimard. Dacă n-aş şti despre ce-i vorba aş crede că ţin în mîini o reeditare pe hîrtie scumpă, de lux, a Criticii raţiunii pure a lui Kant.

Intratul şi ieşitul din cafenele îmi dau prilejul să aflu o întîmplare cu Ion Iliescu. Nu ştiu dacă-i vorba mai degrabă de o poveste decît de un fapt real. E însă atît de semnificativă pentru Paris, că merită s-o transcriu. La una din celebrele braserii din zonă, Brasserie Lipp, se poate mînca cea mai bună savarină din lume. Incitat de Eugen Mihăescu, Ion Iliescu a ţinut la vizita anterioară să consume şi el una. Zis şi făcut. Prietenul meu, mult timp trăitor în capitala Franţei, îl ştia pe şeful localului. Preşedintele urma să vină pe la 11 noaptea, cînd, de fapt, cartierul atinge punctul de glorie al zăpăcelii. Eugen Mihăescu s-a dus la cafenea pe la şase. Uite aşa şi aşa. Preşedintele României vrea să mănînce o savarină. Pe la unsprezece – i-a răspuns şeful – nu cred să mai avem aşa ceva. Amicul meu n-a îndrăznit să-i sugereze punerea de-o parte a unei bucăți. Şeful unei asemenea cafenele e mai puternic decît un președinte american. S-a gîndit însă la o soluţie de compromis. Cumpărăm acum una, o punem la frigider şi cînd vine preşedintele României i-o dai. Şeful braseriei a refuzat categoric. Nu se poate, a replicat el. Ce vor spune ceilalţi clienţi, cărora le-am zis că savarinele s-au terminat? Vor crede că aici se serveşte pe pile.

Ion Iliescu a trebuit să se mulțumească cu un cremșnit

Astfel că, ajuns pe la unsprezece noaptea, Ion Iliescu a trebuit să se mulţumească cu un cremşnit. Nu fără o anume satisfacţie. La braseria respectivă se mănîncă un cremşnit care ocupă locul doi în lume. Înainte de a pleca pentru a-l lua pe preşedinte, Eugen Mihăescu s-a aşezat la o masă de dragul unei cafele. Cum sta el aşa, şi-au făcut apariţia în braserie şeful gărzii lui Iliescu şi alţi doi membri. Toţi trei în mantale de cauciuc, asemănătoare celor purtate de comisarii sovietici înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Recunoscîndu-l, aceștia vin la masa lui Eugen. Ce faceţi aici? îi întreabă amicul nostru. Nu ştiu, răspunde şeful gărzii lui Iliescu. Un tîmpit l-a invitat aici pe preşedinte. În nenorocita asta de bodegă! Şeful gărzii prezidenţiale nu-şi imagina că preşedintele poate să vină într-un asemenea loc. Auzind că Iliescu vrea să meargă într-un local din Paris şi-a imaginat că-i vorba de un hotel de lux. În ţeasta lui îşi făcea loc cu greu ideea că o asemenea bodegă, cum îi zicea el braseriei Lipp, ar putea fi rîvnită nu numai de preşedintele României, dar şi de preşedintele Franţei.

Mai povestindu-mi, mai arătîndu-mi cîte ceva, Eugen Mihăescu și cu mine dăm gata toate cafenelele din zonă. Am intrat prin fiecare prefăcîndu-ne că ne uităm după un loc. Decidem spre unu noaptea să bem o cafea la La Palette. O cafea pe la unu noaptea e tot ce-mi poate pica mai prost. Nu e însă o cafea oarecare. E o cafea băută la una din cafenelele legendare ale Parisului:

Cea unde, cum sugerează titlul, se adună artiştii plastici. Adică viitorii Van Gogh-i şi Gaugain-ii Franţei. Intrăm la cafeneaua La Palette. De la prima ochire îmi dau seama că e vorba de un local destinat artiştilor plastici. Mesele sînt de lemn. Prin fumul, imbatabil, ca-ntr-o piaţă unde Poliţia a aruncat împotriva demonstranţilor gaze lacrimogene, discută pe rupte cetăţeni despre care pot jura, fără să-i ştiu, că sînt artişti plastici. Bărbaţii sînt sau pletoşi sau bărboşi. Sau una şi alta. Femeile sînt bete criţă, cum le stă bine unor creatoare. Găsim, nu după multe dificultăţi, un loc la o masă de lemn. E o înghesuială de nedescris. Mesele stau una lîngă alta. Dacă dai un pic mai tare din mîini rişti să-i zbori ceaşca de la gură unui viitor geniu. Prin sală aleargă încolo şi încoace, mînați de vîntul profesiei lor, ospătarii. Pot spune văzîndu-i că sînt trecători pe lumea asta. Ca noi toţi, de altfel. Variantele lor de pe pereţi sînt însă eterne. Asta pentru că – am uitat să spun – fiecare ospătar îşi are fizicul pictat pe unul din pereţi. Mulţi creatori, ajunşi pe la două noaptea la ananghie financiară, au apelat la ceea ce în economia de piaţă se numeşte barter. Au cerut o votcă în schimbul portretului făcut la iuţeală unuia din ospătari pe unul din pereţi. Formula a mers un timp. Adică pînă la terminarea întregii încăperi. De atunci, adică de vreo doi ani, nu se mai practică. Astfel că pe măsura trecerii timpului între ospătarii din sală şi cei de pe pereţi s-a adîncit o prăpastie. Cafeneaua e dotată cu toate cele necesare unei instituţii în care beau vodcă pe rupte creatorii de diferite faime. Dat fiind că de regulă marii artişti dau mult pe gît nu putea lipsi toaleta. Sub acelaşi semn nu putea lipsi, bătut în cuie lîngă uşă, anunţul:
Atenţie! Aici e o treaptă.

Un avertisment adaptat lumii de pe la mese. Un avertisment gratuit fără valoare practică. Un fel de artă pentru artă. Adică aşa cum sînt şi operele celor ce stau pe la mese. Explicaţia e simplă. După vreo cîteva ore de discutat despre viitorul artei plastice franceze şi mondiale, nici măcar un critic literar, a cărui activitate profesională e cititul, n-ar mai fi în stare să desluşească literele anunţului. D’apoi artiştii plastici, faimoşi pentru profunda lor antipatie faţă de tot ce-i literă a alfabetului. Astfel că, la plecare, toţi clienţii se împiedică în chip fatal de treapta de sub uşă. Noi însă o străbatem cu brio. Semn limpede că nu vom ajunge niciodată un Gauguin sau un Van Gogh.

Parisul Luminilor. Al Luminilor din ferestrele cafenelelor

Am greşit reducînd cafenelele Parisului la faimoasele instituţii din această zonă literar-artistică. Parisul nu e atît capitala Franţei, cît mai ales a cafenelelor din întreaga lume. Nicăieri pe planeta asta nu poţi întîlni un asemenea cult închinat cafenelelor. Un cult care-şi găseşte expresia, înainte de toate, în imensa plăcere de a sta la cafenea pur şi simplu. Un cult întruchipat, în acelaşi timp, de faptul că aceste instituţii ale pierderii timpului cu sau fără folos pot fi întîlnite peste tot. Şi nu oricum, ci care de care mai luminată, mai curată, mai atrăgătoare şi mai cu farafastîc. Cafenelele pariziene reflectă din plin viaţa. Unele sînt celebre. Altele anonime. Printre celebrităţi trebuie numărate cafenelele de care vorbeam mai înainte. Café de Flore, Brasserie Lipp, Café La Palette, Café Les deux Magots. Café de Flore e celebră prin faptul că la mesele ei au băut o cafea pe vremuri existențialiștii. Acum, existenţialismul e deja un fenomen istoric. Adică mort. Cafeneaua trăieşte totuşi din această glorie, aşa cum Franţa trăieşte din faima napoleoniană. De dimineaţă pînă noaptea tîrziu dau aici năvală turişti din toată lumea. Mulţi dintre ei n-au citit un rînd din Sartre sau Camus. Au auzit de aceste nume la şcoală. Sau le știu din broșurile turistice. Cu toate acestea, mor să bea o cafea la masa la care a făcut acelaşi lucru Sartre sau Camus. Trăiesc o clipă iluzia că la plecare vor lua cu ei, pe rînd, desprins din lemnul scaunului ceva din gloria celor care au stat pe vremuri acolo.

Cafeneaua se străduie din plin să le întreţină această iluzie.
Nici o altă instituţie nu dă atît de bine seama de caracterul esenţial democratic al Franţei, precum cafeneaua. Românul venit dintr-un Orient în care luxul şi izolarea sînt semnele bogăţiei, rămîne şocat de simplitatea şi de populismul marilor cafenele pariziene. La mese de lemn sau de tablă, pe scaune tari, incomode, se înghesuie o populaţie veselă, trăncănitoare, egală în drepturile sale de a bea o cafea unde-i trăzneşte prin cap. Nu de puţine ori cetăţeanul anonim, cel al cărui nume nu va intra niciodată într-un manual de istorie, loveşte cu cotul în peroraţiile sale pe personajul celebru de la masa lipită de a sa într-o convieţuire tipic de stînga.

Acesta e Parisul Luminilor.
Al Luminilor din ferestrele cafenelelor.