1. Tocmai cînd mă pregăteam de îmbarcare pentru Sicilia, primesc un telefon de la editura Mica Valahie. Am comandat pe site-ul editurii, mai mult la plezneală decît convins că voi primi răspuns, volumul VI al Stenogramelor ședințelor Consiliului de Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, blestematul volum, cumpărat, cred, dar pe care nu-l găsesc în biblioteca de acasă, potrivit zicalei cu acul în carul cu fîn, acul fiind cartea, iar fînul, zăpăceala de cărți din apartament. După completarea inutilelor căsuțe pentru înscrierea în cont, am comandat cartea pe site. De regulă în astfel de împrejurări, ți se semnalează pe e-mail înregistrarea comenzii, mai întîi, și ți se dau amănunte, mai apoi. Dinspre Mica Valahie n-a venit nici un semn de acest gen.
Eram convins că nu voi primi nimic.
Iată însă că marți, răspunzînd din întîmplare la telefon, o voce deconspirată mai tîrziu a fi a directoarei, m-a anunțat că-mi pot da cartea, mai ales c-am fost recunoscut drept Ion Cristoiu și directoarea zice că ne știm de undeva. Exemplarul, singurul pe care-l mai au (nu crede că vor reedita volumul) e nițel boțit, dar, mă rog, merge și așa. Ne înțelegem s-o caut cînd mă întorc din străinătate. Așadar, am deja toate volumele cu Stenogramele.
2. Din Publicistica lui Arghezi rețin aceste imagini:
„Cît privește berzele, ele au venit de cîteva zile, ca și cocorii.
Cuvîntul mai solemn: au sosit, li se potrivește mai bine. Cocorii și berzele nu vin, sosesc, un tren întreg, o flotă de nave, o escadrilă, înaintînd în ordine organizată.” (Tudor Arghezi, O zi de mai, Săptămîna CFR, 16 mai 1943)
3. Am început să citesc încă din aeroport (chiar și la coada de la boarding) volumul V al Stenogramelor. Cel puțin pînă acum sînt ședințe conduse de Mareșal. Trec peste ele în viteză:
Sînt toate consacrate aprovizionării și îndeosebi Războiului cu specula deschis și susținut de Mareșal.
Ce remarc?
Obsesia Mareșalului de a controla totul, de a impune totul. Intervențiile sale din ședințe mărturisesc vizite surpriză în piețe, de cele mai multe ori sub acoperire de client obișnuit. Amuzantă mi s-a părut o discuție cu o precupeață din Ismail, relatată de Mareșalul-premier, miniștrilor în ședința Consiliului de aprovizionare din 7 octombrie 1941:
„Pătlăgele roșii, cînd nu se scumpiseră, erau 5-6 lei kg, pentru bulion mi s-a cerut 100 lei kg, cînd pătlăgelele roșii erau numai 2 lei la Ismail. Am protestat. Am întrebat cîte kilograme de roșii sînt necesare pentru prepararea unui kilogram de bulion. Mi s-a spus că trei kilograme. Precupeața, de la care cumpăram, mi-a spus aceasta. Și atunci am întrebat-o de ce a cerut atît pentru bulion. Ea întors-o numaidecît și mi-a răspuns: Eu cer, dacă mi se dă. Îndată ce a văzut că o aduc la realitate, mi-a spus că ea a cerut acest preț, dar asta nu însemnează că și vinde la prețul cerut, fiiindcă nu-i dă nimeni cît cere. Nu știa cine sînt.”
Acesta e Mareșalul.
Un soi de șef al aprovizionării pe unitatea militară care e România.
Merge prin piețe, întreabă cît costă roșiile, se enervează că sînt prea scumpe, efect al speculei, după care vine în Consiliul de miniștri, îi ia la bastoane pe miniștri, dovedind că știe mai bine ca ei realitățile, și, în final, impune legi, hotărîri de Guvern. Față de miniștri are o superioritate ivită nu numai din postura de Conducător, dar și de Șef care face teren, care cunoaște realitățile mai bine ca toți.
Soluțiile Mareșalului sînt toate de forță:
Trimiterea în lagăr, împușcarea, bîta.
Cu toate acestea, ședințele Consiliului de miniștri dau seamă de o corupție invincibilă. Specula, învîrteala, ciupeala, goana după îmbogățire ilicită sînt realități pe care nu le poate birui nici un regim de autoritate militară precum cel al Mareșalului.