Reporter: Ce proiecte aveaţi la Revoluţie? Ion Cristoiu: La Revoluţie eram director la revista Teatrul, lunar al Consiliului Culturii. Plecasem de la Scânteia Tineretului, unde fusesem debarcat de la Suplimentul literar al Scânteii Tineretului şi aşteptam un comunism de tip perestoichist. Scriam proză, ştiam că nu voi mai putea să public proză satirică, dar îmi făcusem şi un volum, îl bătusem la maşină şi îl pusesem în bibliotecă, spunând că deja l-am tipărit, deşi nu-l tipărisem.

Interviu acordat Ancăi Mireanu pentru publicația MediaStandard, 30 august 2018. Anca Mireanu: Vă propun să ne uităm puțin în spate, în timp, pe legăturile dintre principalii actori ai evenimentelor de acum. Oamenii ăștia nu vin de nicăieri. Oamenii ăștia au avut istorii în spate. S-au legat între ei. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost faptul că, istoria ne poate da răspunsuri în cele mai complicate situații dacă știm să ne uităm în spate. Privind în istoria recentă, am văzut așa: Eduard Hellvig a fost Ministrul Dezvoltării. Corect?

Interviu Adevărul, 19 decembrie 2010 - Ion Cristoiu (62 de ani) vorbeşte despre viaţa lui, aflată într-un glisaj permanent între presă şi literatură. Are o părere din ce în ce mai proastă despre poporul român şi spune că nu crede în prietenie. Jurnalistul care a revoluţionat presa scrisă de după 1989, ca director al cotidianului „Evenimentul zilei“, spune că nu gloria l-a mângâiat, ci pasiunea de a da lovituri de presă.

Rep. – Domnule Ion Cristoiu, este adevărat că ați lucrat la Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist? I.C. – Interesantă întrebare și incomodă. Mi se pune pentru prima dată. Nu, nu am lucrat la nici un comitet central, nici măcar al CC al U.T.C. Am fost gazetar de meserie, am rămas gazetar. Am fost și în conducerea unor publicații, în speță, apropo de UTC, redactor șef-adjunct la „Scînteia tineretuli”. N-am lucrat niciodată și nici nu cred că puteam să lucrez.

Romanul "Delirul" a fost publicat iniţial într-un tiraj de 35.000 de exemplare. Apoi a fost suplimentat cu alte 90.000 de exemplare. La începutul anilor '90, Ion Cristoiu a reeditat romanul "Delirul" eliminând capitolul despre Ceauşescu pe care l-a înlocuit cu un altul despre Stalin din manuscrisul autorului, păstrat de familie. Jurnalul Naţional: Domnule Ion Cristoiu, de romanul "Delirul" sunteţi legat personal mai mult decât oricare alt critic al operelor lui Marin Preda...

A revoluţionat jurnalismul românesc cu primele mari publicaţii de presă din România postdecembristă. Flerul lui înnăscut de gazetar i-a adus nu doar tiraje ameţitoare, ci şi o notorietate greu de egalat. Jurnalist de şcoală veche, curajos în declaraţii şi adesea controversat, şi-a păstrat libertatea de a se situa mereu în răspăr cu restul presei. Editorialele pe care le semnează şi analizele politice de pe micul ecran au făcut din el un personaj de linia întâi

Urmărit de obsesia scrisului şi a notorietăţii pe care ţi-o dă acesta, Ion Cristoiu s-a bucurat de primul succes chiar din banca de liceu, când a semnat în Revista Rebus. Dar, pe măsura împlinirii viselor de ziarist, au apărut şi nemulţumirea de sine şi dorul de a scrie cât mai multă proză. Marius Tucă: Domnule Cristoiu, aţi împlinit 60 de ani. Cum i-aţi împărţi? Cum ar fi împărţeala lor? I-aţi împărţi înainte şi după Revoluţie sau cum?

Sînt dezgustat de presa română, deşi se spune că în mare parte ar fi produsul meu. Ca bărbat, hai să zic că aş înţelege publicarea pozelor cu femei goale, însă doar dacă ar fi o hîrtie de calitate, or hîrtia de ziar e proastă. Şi eu am făcut ziare cu un caracter divers, comercial. Dar cred că acum ne putem întoarce la seriozitate în presă. Voi duce în continuare această bătălie, chiar împotriva presei pe care tot eu am creat-o, dar pentru asta trebuie înlăturate cîteva prejudecăţi.

Dacă oamenii obişnuiţi se ceartă pe stradă, noi ne certăm prin gazete. Am căzut şi eu în această capcană. Am avut o perioadă în care răspundeam imediat după fiecare atac, dar acum am mai renunţat să fac aşa ceva. Pot să vă spun însă că în spatele polemicilor din ziare şi în spatele unor articole sînt interese economice foarte puternice şi că, din nefericire, sînt tot mai puţin oameni care cred cu adevărat în scris, care şi-au făcut din scris o profesiune de credinţă. Pentru mulţi, scrisul e doar un mijloc de a deveni mai bogaţi şi mai puternici. Eu sînt cel mai fericit atunci cînd scriu pentru prima dată un text.

E o catastrofă să-ţi dai seama înainte cu trei – patru luni ce anume se va întîmpla! Am momente cînd nu mai vreau să spun lucrurile asta ca să nu se mai uite lumea la mine ca la un nebun. Vreau să merg la bibliotecă, să citesc şi să scriu. Dar de fiecare dată ofertele care mi se fac mă determină să mă reîntorc în presă. Din nefericire, întotdeauna am avut ceea ce nu mi-am dorit. În mod fatal, atunci cînd nu vrei ceva, ai. E ca în iubire: uneori te iubeşte cineva pe care tu nu-l iubeşti. Vi s-a întîmplat, nu? La Cehov, X îl iubeşte pe Y, dar Y nu-l iubeşte pe X, ci pe Z şi tot aşa... Dar cine mai are sentimente puternice şi durabile?