„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Ion Cristoiu despre un interviu uitat cu Ion Țiriac

(Marin Constantin, „Convorbiri incomode”, editura Intact, 1993)

Rep. – Domnule Ion Cristoiu, este adevărat că ați lucrat la Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist?
I.C. – Interesantă întrebare și incomodă. Mi se pune pentru prima dată. Nu, nu am lucrat la nici un comitet central, nici măcar al CC al U.T.C. Am fost gazetar de meserie, am rămas gazetar. Am fost și în conducerea unor publicații, în speță, apropo de UTC, redactor șef-adjunct la „Scînteia tineretuli”. N-am lucrat niciodată și nici nu cred că puteam să lucrez. Eram o persoană destul de… de la înfățișare, în sensul că niciodată nu mi-a plăcut să umblu tuns scurt. Pe urmă, la modul meu de a fi, mai ironic, era practic imposibil. Chiar dacă aș fi vrut eu, presupunem că mă apuca această ambiție, în mod sigur nu m-ar fi primit. Deși mă consider (și foarte multă lume recunoaște că am fost și pe vremea respectivă) un ziarist foarte bun, uitați-vă că n-am ajuns la „Scînteia” nici măcar redactor.

Rep. – Se face supoziția că, dacă ar fi continuat regimul lui Ceaușescu, Ion Cristoiu ar fi devenit redactorul-șef al „Scînteii tineretului”. Ați avut vreun fel de relații cu Nicu Ceaușescu?
I.C. – În primul rînd nu aveam cum să ajung în conducerea „Scînteii tineretului” pentru că eu, din 1987, am fost trimis la revista „Teatrul”. Mi s-a luat Suplimentul literar-artistic al „Scînteii tineretului” și secțiile care le aveam: secția culturală, partea de ideologie și partea de reportaj și mi se dăduse secția agrară. Deci eram din punct de vedere gazetăresc, hai să-i spunem al nomenclaturii din presă, scos pe linie moartă. Pe Nicu Ceaușescu l-am văzut de două ori. Am avut discuții de două ori, discuții strict oficiale. Odată am avut o discuție cînd i-am cerut casă. Eu eram cu sînt și-acuma: eram redactor șef-adjunct și aveam un apartament într-un bloc, chiar la marginea Bucureștiului.

Rep. – Cum sînteți acum, apropo de apartament sau de funcție?
I.C. – Cum sînt acuma; și acuma stau undeva la marginea Bucureștiului. Și ca să fiu sincer, aceste prime întîlniri pe mine m-au impresionat. Sigur, nu mi-a plăcut toată atmosfera din jurul lui; în sensul că, în momentul în care venea, toată lumea se ridica în picioare. Dar în discuția mea personală mie mi s-a părut un om destul de bărbat. Adică mi s-a părut un om destul de timid și care nu o făcea pe șefu’. Și a doua oară mi-a dat, am obținut casă pe Ștefan cel Mare; chiar deasupra domnului Virgil Măgureanu. Cînd am plecat de la „Scînteia tineretului” el a aflat și m-a chemat, într-un fel, pentru a mă convinge să rămîn în continuare. I-am refuzat acest lucru pentru că am zis că am terminat cu acest capitol al tinereții. Și atunci el mi-a plăcut. Aș fi ipocrit să spun că s-a purtat urît cu mine.

Rep. – Ați făcut afirmația, mai devreme, că la „SLAST” răspundeați și pe partea ideologică.
I.C. – Nu de la „SLAST”. Eu terminasem Facultatea de filozofie, eram absolvent, deci eram… îmi dădeam doctoratul în filozofie. Și atunci, la gazetă, ca adjunct, aveam secția culturală, secția morală-reportaj și aveam, am avut un timp, decît înainte a trece la secția agrară, răspundeam și de ceea ce se numea secție propagandă. Știu că întrebarea poate să sune ca incomodă. Secțiile de propagandă la gazete erau secțiile de cea mai mare rutină. Nu presupuneau un prea mare efort intelectual pentru că ele constau în publicarea unor materiale… Eu n-am scris, pentru că, chiar dacă… despre Ceaușescu, sau chiar politică, aș fi căutat cît de cît să scriu citibil. Din punctul ăsta de vedere nu am complexe că aș putea fi acuzat că aș fi contribuit cu ceva la educarea tinerilor într-un spirit revoluționar pentru că educarea asta, în ultimii 3-4 ani ai lui Ceaușescu, nici nu mai avea loc. Adică scriam așa, în vînt.

Rep. – Deci, Ion Cristoiu, în toată activitatea lui de gazetar, nu a scris nici un articol de proslăvire a sistemului comunist sau a lui Nicolae Ceaușescu?
I.C. – Ar fi impropriu să spun așa. Cîteva articole am scris și eu. Dar aș vrea să le lămuresc eu. Și nu numai eu, au scris și alții. Ceaușescu a avut o operă, ca și Lenin, contradictorie. Dacă luai opera lui, din ’64 pînă în ’89, găseai argumente pentru orice. Și pentru Stalin și pentru liberalism. Și atunci eu am scris îndeosebi pe teme de cultură. Nu puteam să dau atunci citate din Corneliu Coposu pentru că nu mi-ar fi cules nici tipografii. Sau din regele Mihai. Ah, de regele Mihai, cu atît mai mult!

Rep. – Cum a ajuns Ion Cristoiu la „Zig-Zag”?
I.C. – Era pe la începutul lui ianuarie. Veniseră la conducerea noii ideologi, doi oameni pe care nu-i cultivasem noi. Adică Andrei Pleșu, la cultură, și Ion Caramitru la Consiliu FSN. Despre Caramitru scrisesem în noiembrie, în „Teatrul”, un articol ultraelogios despre spectacolul cu Eminescu, spectacol pentru care Caramitru era considerat ușor dizident. Publicasem și pe soția lui Mircea Dinescu, într-o vreme, la „SLAST”… Pe Pleșu îl publicasem cu o tabletă în „Teatrul” pentru care am avut iarăși probleme. Însă, spre surpriza mea, au început să circule tot felul de zvonuri că domnul Andrei Pleșu vrea să-i schimbe pe foștii nomenclaturiști. Ce m-a supărat cel mai tare a fost faptul că nu m-a chemat să-mi spună. Că putea să spună: „Stimate domn, ne știm sau nu ne știm, asta este. Ai fost bun sau rău, ai fost înainte. Trebuie să pleci.”

Rep. – Ați fi acceptat să vi se spună că ați fost nomenclaturist?
I.C. – Stați să vedeți că aici devine interesant. Și atuncea l-am sunat pe prietenul, pe „prietenul”… Nu am avut, n-aveam prieteni. Nici acum nu mă pot lăuda că am… pe cunoscutul Ion Caramitru; care a fost foarte greu de găsit. Pînă la urmă a trebuit să-i spun secretari (el deja avea secretară!) că mă numesc Ion Cristoiu și să-i spună că-l caut. Și a venit la telefon, era foarte obosit, se ocupase de probleme revoluționare, el era în topul universal. Și am spus… un lucru bărbătesc: „domnule, dacă aveți ceva, spuneți-mi și plec”. Mi-a zis că se va ocupa. Știam de la comuniști chestia, că „se va ocupa”, modelele erau aceleași. În paranteză fie spus, Ion Caramitru acuma are altă orientare politică și cred că sîntem în relații foarte bune. Dar nu i-am mai amintit acest lucru și este un lucru care pe mine mă îndurerează la oameni, această… cînd ajung șefi, să uite. Și atunci am formulat o demisie în care am spus să se aibă în vedere că domnul Andrei Pleșu se plînsese într-o emisiune TV că nomenclaturiștii nu pleacă din cultură. Avînd în vedere că inteligența domniei sale se consumă în acest efort de a ne convinge, eu sînt primul dintre nomenclaturiști care vreau să-l ajut și-mi dau demisia.
Am rămas șomer vreo două săptămîni. La vreo săptămînă m-a sunat de la „Dimineața” și m-a rugat, dacă aș putea, să vin redactor.

Rep. – Se pare că „adjunctivita” ar fi boala de care suferiți.
I.C. – Nu numai atîta. Dar s-a scris că eu m-aș fi dus la Ion Iliescu să-l rog și… Nu l-am sunat. Mi-au spus cei de la „Dimineața”, este adevărat, că au stat de vorbă și cu domnul Ion Iliescu și că domul Iliescu ar fi zis că ar fi bine să vin dar o săptămînă-două să nu semnez că sînt „nicușorist”.

Rep. – Este adevărat că de la „Zig-Zag” ați plecat datorită unui conflict pecuniar cu domnul Octavian Mitu?
I.C. – Nu am avut cu el probleme nici de salariu, nici de acțiuni. N-am fost acționar la el. Conflictul a pornit de la o trăsătură a mea care ar putea fi ușor speculată de adversar, deci de cei care ar vrea să distrug ceea ce fac. Eu sînt un om extrem de orgolios și se întîmplă un lucru. Eu publicasem un articol despre călătoria domnului Ion Iliescu în Iugoslavia, călătorie la care domnia sa luase din greșeală un singur ziarist și aia era o ziaristă: Carmen Firan. Și atunci am scris un articol care a fost considerat de o mare ironie în care niciodată nu li se spunea lucrurilor pe nume dar se sugerau. Sigur că era o greșeală, o gafă și probabil că anumite forțe, cunoscîndu-mi firea, l-au convins pe Octavian Mitu că nu știu ce jocuri aș face eu. Eram în spital atunci și a avut o discuție cu mine. A fost suficient să-mi facă observație și eu imediat am sărit în sus. Ăsta este stilul meu și rapid i-am scris o scrisoare chiar înfuriată. Deci a fost un conflict, nu pecuniar, a fost modul meu de a fi. Țin amar de mult la independența mea.

Rep – Apropo de independența gazetarului Ion Cristoiu. La începutul guvernării Roman ați avut în presă o atitudine clar împotriva lui Petre Roman și a guvernării sale. Dar v-ați schimbat imediat atitudinea după vizita în America Latină, unde ați fost și dvs. Invitat.
I.C. – Nu-i adevărat. Nu mi-am schimbat părerea despre guvernarea Roman după vizita din America Latină. Eu am criticat și după aceea guvernarea. Eu cred că Petre Roman este, deși eu cred că ambiționează să fie și într-o altă legislatură prim-ministru, un foarte prost prim-ministru. Nu este făcut pentru prim-ministru. Și nu în România de azi. Cînd am fost invitat, știam că este o capcană. Dacă scriam rău lumea ar fi spus: „Iată ce mare obraz, s-a dus cu Petre Roman și scrie rău” iar dacă scriam bine… Eu am scris bine despre omul Petre Roman așa cum l-am văzut acolo. Mi s-a întîmplat, la Costinești, cînd eram la discotecă, la masa alăturată era domnul Petre Roman cu Mioara Roman. Ne-am salutat și știam că dacă mă duc lîngă el și stau de vorbă politicos o să mă filmeze și o să mă comenteze că… Dar mi s-ar fi părut o aerație să nu mă duc. Așa a fost și cu acea poveste din America Latină și eu întotdeauna l-am sprijinit pentru această tendință. N-aveam cum să fiu în bătălia dusă cu conservatorii, eu n-aveam cum să fiu împotriva lui. Eu sînt împotriva lui dinspre Convenția Democratică, dinspre opoziție. Nu pot să fiu împotriva lui dinspre stînga aceasta păguboasă.

Rep. – Dacă vă mai aduceți aminte, pe 21 decembrie, unde erați și ce-ați făcut în acea zi?
I.C. – Pe 21 decembrie eram la Biblioteca Academiei și, trecînd înspre redacție, am văzut tot spectacolul tinerilor alungați. Eu, de felul meu, am o opinie interesantă ca gazetar. Eu prefer să nu cred, cînd aștept să se întîmple așa ceva. Eu n-am crezut că o să se întîmple. Prefer să-mi infirme niște lucruri realitatea decît să mi le confirme; adică niște lucruri negative să mi le infirme.

Rep. – Mie mi se pare curioasă această explicație! S-a afirmat despre dvs. că ați fi unul dintre ziariștii care au premoniții. Dumneavoastră ați prevestit mineriada…
I.C. – Am premoniții în democrație, unde toate datele vin spre mine sau le am.

Rep. – Dar premoniția nu cred că ține de un sistem social. Ține de firea fiecărui individ!
I.C. – Așa este. Am amestecat sentimentul. Eu nu credeam în momentul… Adică, dacă vreau să se întîmple un lucru, prefer să cred că nu se va întîmpla. Pentru că am această prejudecată din copilărie. N-am crezut, probabil unde am fost atît de mult controlat și atît de bine ținut… N-aveam imaginea din economie, din armată, din securitate. Din cauza asta nu puteam să cred că… Ceaușescu făcea o figură de om care ține totul în mînă. Mi-era greu să cred că se va prăbuși așa de ușor.

Rep. – Ce părere aveți despre cei care au lucrat în Securitate? În presă I. Cristoiu a fost acuzat că și el e simpatizat, a lucrat, cu Securitatea.
I.C. – Asta e o prostie. Eu nu aveam cum să lucrez. Într-adevăr, am aflat că Securitatea avea ofițeri sau colaboratori care erau redactori șefi, redactori șefi-adjuncți sau, care erau ofițeri, care rămăseseră în raport cu Securitatea. Se pare că asta ar fi făcut posibil, între noi fie vorba, răsturnarea sistemului. Ei răspundeau numai la comenzile Securității, nu răspundeau la comenzile partidului sau ale lui Ceaușescu. Eu nu am fost nici așa și nici informator. Eram prea șef ca să fiu informator. Eu am cunoscut de la Securitate pe cei care au lucrat cu cultura. Orice om din conducerea unei gazete, sau din conducerea unei instituții, a avut de-a facfe în acest sens…, în sensul de oficial care era.

Rep. – Să presupunem că un coleg de redacție de-al dumneavoastră ar fi fost „turnător”…
I.C. – Știți, eu nu am o părere așa de rea. Eu nu sînt atît de categoric. Eu de fiecare dată spun cum a spus Isus: „cine n-are nici un păcat să-i dea cu piatra”.

Rep. – V-am pus această întrebare deoarece se știe foarte bine că, de cîteva săptămîni, i-ați angajat pe cei doi ziariști de la „România liberă” pe care Comitetul directorial al acestui ziar i-a pus pe tușă. Este vorba de Sorin Roșca-Stănescu și Florin Gabriel Mărculescu.
I.C. – Problema publicării dosarelor celor doi… Atenție: aceste dosare n-au fost publicate în cadrul unei acțiuni de asanare morală a întregii societăți! Deci nu…

Rep. – După părerea dumneavoastră cei doi au lucrat cu Securitatea? Și motivați pentru ce i-ați încadrat.
I.C. – Această denunțare a lor cu dosare este o lovitură. La această lovitură n-am voie să răspund decît tot cu contralovitură. Orgoliul meu de breaslă și de gazetar nu-mi dă voie. El nu a fost informator! El a lucrat într-un domeniu în care putea fiecare din noi… în acest domeniu, antiterorist. Am înțeles că era infiltrat în medii gazetărești care erau primejdioase.

Rep. – Dar dumneavoastră nu v-a dat explicațiile clare? Există o relație de prietenie și în momentul în care l-ați angajat l-ați întrebat probabil: „Sorine, spune cinstit ce-ai făcut?”.
I.C. – Eu nu l-am întrebat pentru că pe mine nu mă… Și dacă din redacție s-ar publica dosarul cuiva, nu mă interesează. Gazeta, ca și mine, nu am făcut caz de ce a făcut omul pînă în decembrie 1989.

Rep. – La editura „Eminescu” trebuia să vă apară o carte intitulată: „O posibilă antologie a literaturii române”. Este adevărat?
I.C. – Este adevărat. Cartea purta titlul „Propuneri pentru o posibilă istorie a literaturii române”. A fost publicată, în mare parte, în Suplimentul literar-artistic al „Scînteii tineretului” și radiografia, mergînd pînă la cauză, perioada ʼ44-ʼ46; deci perioada de îngheț. A fost o muncă enormă. Cartea avea 1.400 de pagini. Ea nu a putut să apară.

Rep. – De ce?
I.C. – Păi, dacă aș explica, ar trebui să mă consider dizident.

Rep. – De ce n-o scoateți acum?
I.C. – Să vă spun de ce. La un moment dat s-a ajuns, după vreo doi ani de negocieri, la un compromis care a constat în a publica un soi de introducere în care să arăt că între ʼ44 și ʼ47, cînd a fost un început de democrație, s-au mai publicat niște lucruri. Și atunci am zis nu, nu fac o introducere; chiar mă apuc și cercetez perioada ʼ44-ʼ47.

Rep. – V-ar fi jenă să publicați ceea ce ați scris despre această perioadă
I.C. – Nu. Dar aș elimina, aș accentua ici-colo niște lucruri pe care numai le-am sugerat.

Rep. – Dacă ar fi să motivați interviul pe care l-ați luat domnului Ion Țiriac, la televizune, cum ați face-o? Ce-ați urmărit în acel interviu?
I.C. – Acel interviu, vreau să spun, e o prostie. N-am urmărit decît să apar la televizor. Adică s-a întîmplat în felul următor: domnul Adrian Sîrbu a venit și m-a întrebat dacă n-aș vrea să fac un interviu cu Ion Țiriac. Am spus că, sigur, sînt de acord. Orice gazetar…

Rep. – Sincer vă mărturisesc, mi s-a părut că Ion Cristoiu nu mai este ziaristul incisiv pe care-l cunoșteam. Și cred că nu e numai părerea mea. Ați citit și comentariile în presă Ion Cristoiu nici nu a fost la acea discuție.
I.C. – Era un interviu politicos. Adică nu pot să fac figura lui Cornel Nistorescu, o figură de om care este foarte sever. S-ar putea ca eu, să fiu mult mai rău decît într-un dialog.

Rep. – S-a comentat foarte mult acea apariție la televizor. Puloverul în care erați, un pulover roșu, avea vreo semnificație deosebită?
I.C. – Ah, nu. Nu avea nici o semnificație. Singura semnificație pe care o avea era că nu-mi place să port costum cu cravată.

Rep. – De ce l-ați cenzurat pe Marin Preda?
I.C. – Eu nu l-am cenzurat pe Marin Preda. Consider, în continuare, că acel capitol este o concesie făcută epocii. Toată lumea a început să spună că acolo nu era vorba de Nicolae Ceaușescu, era vorba de un tînăr țăran. Nu: era, limpede, vorba de Nicolae Ceaușescu! Însă eu cred că am făcut o ediție la care am explicat în nota asupra ediției că scot acel capitol. O consider ediția mea. Nu am scris un capitol nou. Era parte care nu era a operei respective.

Rep. – Dacă-ar fi trăit Marin Preda, ați fi avut curajul acesta? Pentru că v-ar fi întrebat: „Cu ce drept, monșer”?
I.C. – Ei, dacă ar fi vrut Marin Preda! Nici n-aș fi publicat, dacă n-ar fi scos capitolul respectiv. Pentru că eu cred că nu ar fi cumpărat aproape nimeni cartea. Publicul de acuma, care este foarte sever, ar fi fost șocat de acel capitol.

Rep. – Se spune că Ion Cristoiu nu face școală de presă ci școala de sexologie.
I.C. – Nu, asta este o acuzație dinainte de revoluție. Eu am făcut, toată lumea recunoaște, mi-a plăcut foarte mult să mă-nconjur de tineri și să și lansez tineri. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez în gazetărie cu femeile. Nu pentru că mi-ar place atît de mult. Acum, după revoluție, nici de acest domeniu nu mai e timp! Eu sînt director, redactor-șef foarte autoritar; dictator aproape. Și gazetărițele sînt mult mai maleabile. Gazetăria, după revoluție, are nevoie de putere de pătrundere a ziaristului. Nu numai de talentul lui de scriitor. Și deseori, din nefericire… sînt bărbați… Ei sînt mult mai sensibili dacă vine o jună drăguță la ei și le cere un interviu decît dacă vine, să zicem, un bărbat, inclusiv eu.

Rep. – Dacă nu mă înșel, aveți o fetiță. Ce ați făcut din punct de vedere material pentru ea?
I.C. – Eu, apropo de datele mele personale, sînt divorțat, fetița a rămas soției. Nu este genul de copil pe care îl cocoloșesc, adică să-i dau aceste avantaje materiale. Este încă elevă și n-aș putea spune că am făcut un efort material deosebit. Din punctul ăsta de vedere sînt un tată normal și cred că și ea este o fetiță normală. Nu se poate face nici un moment relația „fiu de nou îmburghezit” care-i sfidează pe ceilalți.

Rep. – Ese adevărat că fetița dumneavoastră a fost plecată un trimestru în Franța? Cine a sponsorizat această plecare acolo?
I.C. – Este adevărat. Opera a fost în exclusivitater a fostei mele soții. Adică, aici s-a speculat foarte mult. Eu ar trebui să mă mîndresc că s-a spus asta. Eu nu mă mîndresc. Fosta mea soție, care este profesoară de franceză, a lucrat la un moment dat un trimestru în Franța. E meritul ei.