(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult. Gîndurile asupra lor au rămas. – Ion Cristoiu )
18. Cred că cea mai mare nenorocire a vieţii mele a fost că am făcut Filosofia!
Vorbeaţi de politicienii şi de jurnaliştii care nu au idealuri, care nu cred cu adevărat în ceva. Cred că de multe ori chestiuni şi animozităţi personale se reglează în public, oamenii respectivi încercînd însă să lase impresia că se luptă pentru nişte idei.
Aşa e! Dacă oamenii obişnuiţi se ceartă pe stradă, noi ne certăm prin gazete. Am căzut şi eu în această capcană. Am avut o perioadă în care răspundeam imediat după fiecare atac, dar acum am mai renunţat să fac aşa ceva. Pot să vă spun însă că în spatele polemicilor din ziare şi în spatele unor articole sînt interese economice foarte puternice şi că, din nefericire, sînt tot mai puţin oameni care cred cu adevărat în scris, care şi-au făcut din scris o profesiune de credinţă. Pentru mulţi, scrisul e doar un mijloc de a deveni mai bogaţi şi mai puternici. Eu sînt cel mai fericit atunci cînd scriu pentru prima dată un text. Nu-mi prea place să-l corectez şi să-l pregătesc pentru publicare, lucrurile astea mă plictisesc de moarte.
Aţi reuşit totuşi să vă impuneţi un program şi o anume disciplină pentru a face şi aceste lucruri. Spuneaţi că viaţa la ţară v-a ajutat în acest sens. Nu credeţi însă că şi Facultatea de Filosofie pe care aţi urmat-o a avut o contribuţie în formarea dumneavoastră ca om, v-a făcut să aveţi o anumită scară de valori, respect pentru muncă şi disciplină? Trebuie să recunosc că şi pentru mine filosofia e superioară filologiei, de exemplu.
Cred că cea mai mare nenorocire a vieţii mele a fost că am făcut Filosofia!
Cum? Nu a fost o bucurie?
Nu! A fost o nenorocire! Pentru că m-a schimbat din temelii. În liceu eram un cu totul altfel de om, cred că eram un şmecheraş, iar filosofia mi-a dat îndoiala. Cînd eram în liceu aveam un foarte mare succes la femei, dar prin anul II-III de facultate nu mai aveam nici un succes. Nu ştiu dacă am citit pe undeva sau mi-am dat seama din propria mea experienţă că una din armele seducţiei masculine este îndrăzneala. Dar în momentul în care te apuci de filosofie şi începi să te îndoieşti nu mai poţi să faci nimic. Pînă meditez dacă să-i spun sau nu unei fete că o iubesc, pînă mă gîndesc dacă să o mîngîi sau nu pe păr, trece vreun an.
Filosofia e permanenta îndoială asupra a ceea ce faci. Din această cauză este opusă acţiunii. De aceea marii filosofi nu pot deveni mari oameni politici. Oamenii politici trebuie să fie într-un fel nişte inconştienţi. Că, dacă începi să despici firul în patru şi-o să te tot gîndeşti ce-o să se întîmple, n-o să mai faci nimic! De-asta spun că pe mine filosofia m-a nenorocit. Dar mi-a dat profunzime, chiar dacă m-a făcut să mă îndoiesc. M-a făcut să ajung la concluzia că nimic nu-i absolut, că totul e relativ. Sînt însă fascinat de oamenii care sînt siguri de ceva. Eu nu sînt sigur de nimic. Doar de faptul că Pămîntul e rotund, dar poate că nici de asta… Îi invidiez pe oamenii care au certitudini.
Filosofia m-a învăţat însă să dialoghez, să ascult opiniile adversarului. Chiar şi atunci cînd am făcut gazete, le-am făcut împreună cu întreg colectivul redacţional. Întotdeauna organizam şedinţe de sumar, purtam discuţii în legătură cu cele mai potrivit titluri. Niciodată n-am spus că ceea ce fac eu e cel mai bun lucru, întotdeauna am crezut că o observaţie îmi poate fi utilă, că polemicile mă pot ajuta.
Filosofia îţi dă măreţie, dar te şi nenoroceşte, pentru că e bine să trăieşti cu certitudini. Cei care le au sînt fericiţi. Ştiinţa sporeşte durerea, nu? „Cîtă luciditate, atîta dramă“, spunea Camil Petrescu. Cu cît ştii mai mult, cu atît eşti mai nesuferit. Cu cît eşti mai lucid, cu atît te îndoieşti mai mult. Cînd nu ai nici o îndoială asupra unui adevăr într-o lume plină de adevăruri relative, eşti un fericit. Dacă ştiţi cu certitudine un lucru, vă invidiez!
Dar în presă nu prea sînt filosofi, şi asta se vede din lipsa de profunzime a editorialelor şi a articolelor. Nu vorbesc de o filosofie asumată, ci de filosofie în sensul de viziune unitară asupra lumii. Dincolo de editorialele şi de articolele unor oameni nu simt că ar exista o viziune asupra lumii, şi asta nu pentru că nu au terminat Filosofia. Nici ceea ce scriu unii oameni despre viaţa politică nu e expresia unei convingeri…
Cel puţin eu am un extraordinar simţ al realului. Cineva chiar spunea despre mine că aş fi un „termometru în fundul poporului“. Acest simţ al realului mă face să-mi dau seama că noi, românii, sîntem cel mai bine caracterizaţi de acel Mitică Popescu care nu vine ziua la serviciu, dar vine noaptea cînd îl cheamă patroana. Românul nu-şi îndeplineşte îndatoririle, dar îi place să facă gesturi din acestea eroice. Aşa sînt şi politicienii noştri. Toţi îşi propun planuri măreţe, nimeni nu vrea să facă lucruri mărunte. Nimeni nu vrea să facă ceva fără să apară la TV. Domnul primar Traian Băsescu are numai planuri măreţe, vrea să distrugă toate chioşcurile şi să omoare toţi cîinii. Dar pe strada pe care stau eu şi care dă în Calea Victoriei este nevoie de o oglindă retrovizoare – clădirea care este la capătul străzii împiedică şoferii să vadă maşinile care vin şi, din această cauză, se produc multe accidente. Dar nici primarul general, nici primarul de sector nu au trecut pe aici. Şi, dacă ar fi venit, credeţi că ar fi sunat apoi pe cei care se ocupă în mod direct de aşa ceva, să le spună să instaleze o oglindă? Şi de ce ar face-o? Ar putea ei să apară la televizor şi să spună: „Astăzi am instalat o oglindă pe strada Nicolae Iorga?“ Şi ştiţi că nu există clanţă la toaleta de la Biblioteca Academiei, bibliotecă pentru care eu am o obsesie! Dacă pe mine m-ar pune cineva să mă ocup de această instituţie, imediat aş pune clanţe şi apoi aş înlocui scaunele care scîrţîie. Dar astea sînt nişte banalităţi. Dacă un politician ar fi pus să se ocupe de Biblioteca Academiei, ar apărea la TV şi ar declara că o s-o racordeze la Internet şi o să facă cine ştie ce chestii rotitoare pe acolo…
România are nevoie de oameni care într-o primă fază să facă şi lucruri din acestea mărunte, dar toţi simt nevoia să facă numai lucruri măreţe. Unii dintre noii miniştri nici nici n-au fost numiţi bine şi au şi început să apară la TV să spună ce planuri au, nici unul nu a spus: „Stimate domnule reporter, întîi o să mă duc şi eu să văd unde e ministerul, cum stau lucrurile exact şi apoi o să văd ce-o să fac!“ Dacă pe mine m-ar pune cineva şef, în primul rînd aş merge să văd despre ce e vorba şi cred că ăsta e un lucru de bun simţ, dar la noi toţi se vor lideri, toţi vor să facă gesturi istorice. Acum România nu are nevoie de cuvinte mari, ci de buni administratori. Dacă m-ar pune cineva să fac un ziar, primul lucru nu ar fi să merg să-mi aranjez biroul aşa cum vreau eu, ci să fac efectiv ziarul. Cred că aici e vorba de incapacitatea care se naşte din megalomanie, din slăbiciune morală.
Civilizaţia occidentală se bazează pe această muncă de furnică, dacă pot spunea aşa, de la politician la vameş toţi făcîndu-şi datoria. Cînd am fost în Japonia, în holul hotelului în care stăteam era un tînăr care ştergea barele de metal ale cărucioarelor cu care se duceau bagajele. Şi le ştergea cu atîta minuţiozitate de parcă lucra la o rachetă cosmică! Îşi făcea datori asta măruntă cu o seriozitate pe care noi n-o avem nici cînd facem lucruri mai importante. Nu spun că ar trebui să îndeplinim îndatoririle zilnice cu entuziasm, dar ar trebui să le facem cu seriozitate. Chiar spălatul vaselor! Englezii, de exemplu, suportă întreaga săptămînă strînsoarea cravatei, îşi fac treaba bine, iar în weekend-uri sînt de-a dreptul demenţi, în acest fel eliberîndu-se de încordarea din timpul săptămînii. Noi, românii, ne vrem cosmonauţi, mari politicieni sau mari poeţi, dar îndeplinirea sarcinilor de serviciu ni se pare plicticoasă. Într-un hotel din Tokyo am văzut o japoneză care de fiecare dată cînd urcai şi coborai din lift îţi făcea o plecăciune. Lua un salariu pentru asta şi nu cred că-şi spunea: „Ceea ce fac e plicticos, de fapt vreau să scriu versuri, să fiu fotomodel, să-mi iau zborul!“ Un român cred că s-ar fi plictisit sau l-ar fi apucat disperarea. La începutul anului am fost în Portugalia, la Lisabona, şi, de fiecare dată cînd luam ceva dintr-un magazin, vînzătoarea îmi spunea „Să aveţi o seară bună!“ Bănuiesc că mai spunea acelaşi lucru altor zeci de inşi, dar nu cred că-şi zicea: „Gata! Am înnebunit, doar nu sînt robot să repet fiecăruia acelaşi lucru!“ În România, în toate domeniile e nevoie să se facă mai întîi lucrurile acestea mărunte. Fără ele nu pot fi făcute nici lucrurile măreţe.