Publicat în revista Formula As, nr. 1030 (27.07.2012 – 02.08.2012)
* A revoluţionat jurnalismul românesc cu primele mari publicaţii de presă din România postdecembristă. Flerul lui înnăscut de gazetar i-a adus nu doar tiraje ameţitoare, ci şi o notorietate greu de egalat. Jurnalist de şcoală veche, curajos în declaraţii şi adesea controversat, şi-a păstrat libertatea de a se situa mereu în răspăr cu restul presei. Editorialele pe care le semnează şi analizele politice de pe micul ecran au făcut din el un personaj de linia întâi *
„Şcoala de lectură la coada vacii”
– Sunteţi un obişnuit al platourilor de televiziune. Românilor le-aţi devenit o figură mai mult decât familiară. Foarte puţină lume ştie însă ce se ascunde în spatele jurnalistului Ion Cristoiu. Unde v-aţi petrecut copilăria?
– M-am născut în Găgeşti, în Vrancea. Ca fiu de ţăran, am dus-o greu. Mi-am făcut şcoala de lectură la coada vacii, cu cărţi şi ziare împrumutate de la biblioteca comunală. De la bunicul din partea mamei moştenesc pofta de muncă şi o mare încăpăţânare. În copilărie, de pildă, trebuia să trec peste apă, la Clipiceşti, dar eram cu bicicleta şi Putna era mare. Am luat-o cu bicicleta direct prin apă. Am zis că mai degrabă mor, decât să mă întorc doi kilometri până la pod. Şi acum mă mai apucă uneori o patimă din asta şi atunci iau brusc câte o decizie care îmi schimbă viaţa. O fi ceva şi de la zodie. Sunt Scorpion, ca preşedintele Băsescu, de aia îl înţeleg foarte bine. Orgolios, chiar vanitos, încăpăţânat, uşor de cucerit cu vorba bună, devin în schimb primejdios când cineva îmi pune la încercare orgoliul. Dacă cineva mă ameninţă, mor cu el de gât. Tot de la bunicul moştenesc şi conştiinţa lucrului bine făcut. Daţi-mi o gazetă de perete, şi pe aia o fac cu seriozitate!
– Când v-aţi dat seama că vreţi să deveniţi jurnalist?
– Am avut de mic ambiţia numelui publicat. Eram obsedat de asta. În liceu mi s-a publicat un rebus. Am fost foarte încântat să văd scris în revistă „Ion Cristoiu, elev, Panciu”. În timp, pasiunea pentru apariţia numelui s-a transformat în dorinţa de a deveni scriitor. Am debutat în „Luceafărul” cu o proză, dar până la urmă, m-a copleşit gazetăria. Am vrut să devin colaboratorul „Vieţii Studenţeşti”. Am fost, şi nu era nicio fericire. Am vrut să fiu şef de subredacţie, nici asta nu era cine ştie ce. Apoi am vrut să fiu redactor, redactor şef, într-un final am vrut să am propria mea gazetă. De fiecare dată, îndeplinindu-mi obsesia, am consumat şi bucuria pe care o promitea.
– De aceea v-aţi abandonat „copiii”? Aţi ridicat de la zero foarte multe publicaţii. Aţi fi putut să le mai păstoriţi o vreme.
– Am făcut cincisprezece gazete la viaţa mea. În marea majoritate, nu le-am abandonat eu, ci m-au dat alţii afară. Eu n-am fost niciodată patron. Nici chiar la „Evenimentul Zilei”. Eram doar acţionar. Exista mereu o schemă cu care în timp mă obişnuisem. La început, patronul era foarte încântat, vânzările mergeau, apoi începea să facă presiuni, deveneam incomod. Eu n-am aşteptat niciodată să mi se spună să plec. Am simţit singur, după micile schimbări de atitudine. Cel mai dificil era că trebuia să abandonez şi echipele, se lăsa cu lacrimi şi milogeli să rămân. Ca să evit asta, mă învăţasem să port cu mine în orice moment o servietă, ca să-mi pot lua lucrurile repede. De la „Realitatea TV” am plecat noaptea, la ora 2. După încheierea programului, i-am anunţat pe toţi că ne vedem la şedinţa de a doua zi, dar n-am mai venit. Mai e însă şi altceva. Mă plictisesc după o vreme, nu pot trăi cu o singură linie în viaţă. Şi când merg la bibliotecă să lucrez, nu scriu niciodată la acelaşi proiect. Scriu şi proză, scriu şi eseu, şi note de călătorie, şi editorial. Mă dispersez, trebuie să alternez. Azi, dacă mi s-ar mai propune să fac o gazetă, n-aş accepta decât contract pe şase luni. După ce-o pun pe picioare, intru într-o anumită rutină şi nu-mi mai place.
– Aveţi o nevoie permanentă de ceva nou…
– Probabil de aia îmi şi place gazetăria, fiindcă aduce mereu ceva nou. Sunt născut gazetar, am un instinct al informaţiilor chiar şi când nu fac gazetărie. Simt evenimentul, simt ştirea şi senzaţionalul. Dar cred foarte tare şi în destin. Un destin care îţi dovedeşte că lucruri aparent negative sunt de fapt favorabile vieţii tale, un destin care-ţi face ordine în viaţă când tu singur nu eşti capabil. Ce-ar fi fost dacă nu plecam de la „Evenimentul Zilei” în februarie 1997? Aş fi devenit un jurnalist prăfuit, ruginit, aş fi plictisit generaţii întregi. A doua zi după ce am plecat nu-mi venea să cred că există în jur natură. Mi-au trebuit trei zile să mă clătesc de ştiri şi să redescopăr liniştea. De aia, sunt mereu pregătit să schimb macazul.
– După ce în 2005 i-aţi luat vehement apărarea lui Adrian Năstase, aţi şocat acum o parte a opiniei publice, situându-vă făţiş de partea preşedintelui Băsescu. Cum vă justificaţi trecerile dintr-o barcă în alta, ca jurnalist de opinie? Ce anume hotărăşte punctul de vedere pe care îl îmbrăţişaţi?
– E un instinct de răspăr şi o reacţie la atotputernicia în presă. Nu suport nedreptatea făţişă, simt nevoia să sar în apărarea celui care e sub vremi. Când, în anii ’90, presa era în majoritate de partea lui Iliescu, l-am criticat pe Iliescu. După 1996, presa a trecut de partea lui Constantinescu. Deşi îl sprijinisem să ajungă la putere, i-am devenit adversar când mi s-a părut că, brusc, Opoziţia e călcată în picioare. Între 2005 şi 2009, l-am atacat constant pe Băsescu, deşi toată presa îi era favorabilă. Acum, simţind că e victimă, am trecut să-i iau apărarea. Lumea crede că am devenit „băsist”. N-am devenit, dar nu sunt de acord cu golăniile ăstora. Chiar aşa prost încât să nu văd că a fost o lovitură de stat nu pot fi. Mai ales la vârsta mea. Şi mai e ceva. În democraţie trebuie să existe cenzura consensului. Există momente în viaţa politică a fiecărui popor când o anumită părere despre un personaj prinde rădăcini, devine un consens mediatic, şi nimeni n-o mai pune sub semnul îndoielii. Eu am o natură polemică, nu suport consensul absolut, simt nevoia să readuc ideea de nuanţă. Chiar şi în cazul unui om care a comis o infracţiune evidentă, ponegrirea lui nu-mi convine. Sunt împotriva exagerării care duce la simplificarea personajului, la diabolizarea lui.
– Faptul că vă schimbaţi atât de uşor punctele de vedere nu vă face mai puțin credibil şi vulnerabil presiunilor? Nu a încercat nimeni să vă cumpere niciodată?
– Eu cred în punctele de vedere pe care le adopt. Le schimb pentru că vreau eu, nu pentru că mi-a zis partidul. Talent n-ar putea să-mi dea, nici sănătate, nici viaţă lungă. Cu ce să mă cumpere?
– Cu bani, de exemplu.
– N-am ce să fac cu ei. Am o sumă suficientă cât să trăiesc normal, să-mi îngădui să cumpăr cărţi bune şi să călătoresc din când în când în străinătate. Nu-mi place să trăiesc pe picior mare. Am un şofer care-mi cară cărţile, deşi de foarte multe ori prefer să traversez singur parcul, spre casă, cu sacoşele. Ies rar la evenimente şi nu-mi place să mă lase şoferul la scară. Prefer să mă lase mai departe şi să ajung pe jos. Am aflat de lideri de opinie care sunt multimilionari făcând afaceri şi m-a mirat. M-au întrebat: „Păi, dvs. de ce scrieţi cărţi?”. „Păi, uite aşa, eu vreau să scriu cât mai multe cărţi!”. Nu trăiesc în lux. Cumpăr numai ceea ce-mi este util lucrului meu, imprimantă performantă, GPS, computer etc. Ştiu că se spune că sunt plătit ca să scriu. Ca şi cum aş avea mereu în spate un politician gata să-mi dea peste mână. E o teză oarecum credibilă… Însă nu mă mai supără, e greu să o contracarez. Ce-aş mai putea eu să spun în faţa plutonului de execuţie, decât că, din 1990, n-am avut nici o funcţie la Guvern, nici măcar portar n-am fost? N-am lucrat în televiziunea de stat, nici în radioul de stat, n-am profitat de niciun regim. Deşi am contribuit de multe ori prin ceea ce am scris la instalarea sau la mazilirea cuiva, niciodată n-am cerut şi n-am acceptat nimic după, fiindcă mi s-ar fi părut o negustorie necinstită.
– Jurnalismul bine făcut înseamnă putere şi influenţă. N-aţi devenit dependent de ele?
– Am avut şi asta. E de-a tinereţii! N-o mai am. Nu uitaţi, fac presă din 1968! Majoritatea jurnaliştilor de azi nici nu erau născuţi. Sunt dependent doar de muncă. E un drog. Chiar îmi place să muncesc. În puterea presei nu mai cred. Am condus „Evenimentul Zilei”, care era cel mai puternic ziar al momentului, am consumat vanitatea de a conduce un ziar cu influenţă, de a fi unul din jurnaliştii puternici. Şi n-am fost mai fericit!
– E o oboseală care se instalează cu anii, sau chiar nu mai credeţi că jurnalismul poate schimba lumea?
– Jurnalismul poate schimba ceva, doar dacă instituția la care lucrezi este foarte puternică, un trust uriaş de presă, care te susţine şi te face şi pe tine un jurnalist puternic. În România nu avem aşa ceva. Avem prea multe televiziuni de ştiri, în consecinţă, niciuna nu e suficient de puternică. Nu cred că un ziar, dacă descoperă un mare scandal despre un politician, îl şi poate debarca. Dacă colegii lui politicieni nu vor s-o facă, nu se va întâmpla nimic. Aşa cum există şi cazul invers, când chiar colegii lui vor să-l lichideze, şi atunci trimit ei un dosar la presă ca să se justifice. Nu cred în puterea presei din România. Nu poate manipula pe nimeni. Cel mai adesea suntem noi, jurnaliştii, manipulaţi de cititori. Ei nu citesc ca să se informeze, ci îşi caută justificări propriilor lor opinii.
– Trăim un moment în care a vorbi despre libertatea presei în România devine din ce în ce mai absurd. Cum vedeţi dvs. lucrurile?
– Cu cât presa depinde mai puțin de bani, cu atât e mai liberă. Televiziunile noastre însă depind de publicitatea de stat, au costuri enorme, deci sunt în mare parte aservite. S-a ajuns la situaţia tristă în care nu mai avem în România mari trusturi de presă internaţionale. S-au retras, fiindcă au avut o concurenţă neloială din partea mogulilor. Ceea ce n-au prevăzut politicienii e că jurnalismul se va dezvolta pe internet, unde va fi o voce liberă. Eu deja nu mai citesc niciun cotidian pe hârtie.
– Are şi jurnalismul compromisurile lui?
– Compromisurile vin atunci când constaţi că ăla pe care îl desfiinţezi în scris e şi el om. Eu sunt foarte sever atunci când nu cunosc personajul. De exemplu, despre Elena Udrea, cât a fost la Cotroceni, am scris cele mai dure pamflete. Când a fost debarcată, mi s-a părut o făcătură, o nedreptate. Am invitat-o într-o emisiune. Cunoscând-o, mi s-a părut de treabă, m-a înmuiat. Dacă mă enerva, probabil îmi devenea duşman. La fel cu Elena Băsescu. Am invitat-o în emisiune şi mi s-a părut foarte bună. O fată de mare bun simţ. E o slăbiciune de scriitor. De aia, sfatul meu pentru tinerii gazetari e să nu se tutuiască cu nimeni din politică şi să nu se apropie de nimeni.
– Dar bucurii?
– Bucuriile meseriei sunt înşelătoare. Ele există după fiecare emisiune care a ieşit bine. Eşti bucuros o vreme, te uiţi la rating, la accesări, dar după un an nu-ţi mai aminteşti nimic din perioada aceea, ţi se pare că ai pierdut vremea. Din activitatea de gazetar nu rămâne nimic. Gloria e uriaşă, e pe moment, dar trece. Dacă ne gândim puțin la perioada interbelică, unul din cei mai puternici oameni ai vremii era Pamfil Şeicaru. Mai era şi-un jurnalist modest, care a scris nişte cărţulii de poeme, nu-l ştia nimeni. Îl chema Bacovia. Azi, de Şeicaru nu mai ştie nimeni. Asta e gazetăria! Te simţi scriitor, vrei să renunţi la gloria asta imediată, ai tăria să nu mai apari peste tot, să te uite lumea? Rămâi un mare scriitor! N-ai? Atunci e mai greu.
– Nu vă chinuie sensibilitatea de scriitor pe care aţi trădat-o? Nu vă vine să puneţi punct gazetăriei?
– N-am tăria să fac asta. Eu iau decizii doar obligat de viaţă. Ar trebui să se închidă presa, ca să pot să mă opresc. Contrar tuturor aparenţelor, eu îmi doresc sincer să nu mai colaborez în atâtea locuri. Numai că singur nu mă pot opri şi mă tot încarc cu sarcini, de la o emisiune săptămânală trec la una zilnică, de la un editorial pe săptămână am ajuns să scriu un editorial zilnic, apoi mi se propune o rubrică nouă şi tot aşa. Da, visez să stau să scriu cărţi, să-mi duc la bun sfârşit proiectele personale. Dar asta îmi dă şi o anumită lejeritate. Când ştiu că de fapt nu dau doi bani pe meseria de gazetar, atunci nu fac nicio concesie, îmi permit să fiu hachiţos la negocieri, fiindcă abia aştept să nu mai colaborez.
– Din ce mai e făcută viaţa dvs., în afară de muncă? Presupun că nu înseamnă doar stat în bibliotecă şi scris editoriale.
– Ies la fiecare două săptămâni din Bucureşti. Dau o fugă până la Găgeşti, unde am o casă bătrânească. Dacă nu mă mişc puțin şi nu dorm o noapte în altă parte, lunea următoare nu mai pot să scriu. Plec din când în când în concediu, în străinătate. Sunt însă concedii de muncă. Îmi aleg o anumită zonă a Europei şi-mi iau la mine camera video şi carnetul de notiţe. Acum, pe 30 iulie, plec la Strasbourg, vreau să vizitez Alsacia şi Lorena.
– Aveţi uimitor de multe ceasuri pe birou. Un tic de scriitor, o obsesie?
– Da, am o obsesie pentru timp. Nu-mi ajunge niciodată. Am ceasuri deşteptătoare care ticăie. Azi nu se mai fabrică decât în Orient. Ticăitul lor îmi dă fondul sonor necesar ca să scriu. Am tot felul de ţăcăneli. Am vreo 200 de stilouri, deşi scriu mereu cu ultimul. Vreo şapte pipe şi tot atâtea baterii pentru ele. Sunt electronice, încerc să mă las de fumat. Nu scriu decât pe caiete, mi se pare că scrisul pe laptop omoară stilul. Şi-n general nu prea pot scrie dacă în faţa mea ceva îmi blochează privirea. Aici în birou scriu rar, mă enervează peretele din faţă. De aia merg la bibliotecă. De 40 de ani aproape, am acolo acelaşi loc, locul 85, situat undeva în spate, ca să am perspectivă. Dacă mi-aş lua o casă cu terasă, aş avea încă şi mai mult talent. (râde)
– Păreţi mai degrabă căsătorit cu munca. Mai aveţi şi viaţă de familie?
– Lumea crede că nu-s căsătorit, pentru că nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea personală. Aţi văzut-o pe soţia mea. O cheamă Doina Diaconu şi lucrează la Biroul de Presă al Senatului, din 1997. A traversat cu greu toate regimurile, fiindcă toate adversitățile mele la adresa Puterii i s-au spart ei în cap. Am şi o fiică din prima căsătorie, locuieşte în Belgia. E avocat specializat în dreptul cosmic. Ceva de viitor, am înţeles. O văd foarte rar, nu suntem certaţi, dar nu avem relaţii foarte strânse. Aşa ne-am obişnuit, să ne lăsăm în pace.
– Nu vă reproşează soţia că sunteţi prea absorbit de muncă?
– Am ajuns la un modus vivendi, ne asemănăm şi ne potrivim. Avem cam acelaşi stil de viaţă, mai auster. Nu ne place să ieşim, nu ne place să participăm la nunţi, botezuri sau sindrofii, nu invităm oaspeţi pe la noi. Plecăm împreună în vacanţe, vizităm, vedem împreună lumea, seara eu cobor şi scriu, ea rămâne şi se uită la televizor. Nici ei nu-i place să aibă servitori prin preajmă, aşa că ne luăm hoteluri normale, cu cameră apartament, unde ne facem singuri cafeaua. E o potrivire, fiecare are pasiunile lui, unele sunt comune, altele nu, de ce ar trebui să fim mereu împreună? Din viaţa de cuplu face parte şi viaţa de muncă. Probabil nu m-aş fi împăcat cu altă femeie, care să-mi fi reproşat că nu mă gândesc destul la ea.
– Sunteţi foarte cunoscut. Cum faceţi faţă expunerii publice?
– Eu sunt un bun naţional. (râde) Glumesc uneori cu Doina, că iese în lume cu „maimuţa”. De multe ori mă bagă pe mine la înaintare, pe principiu că pe mine o să mă servească, sigur, mai amabil. E obositor să fii mereu recunoscut. Unii cetăţeni sunt de bun simţ, îmi zâmbesc, alţii simt nevoia să mă tragă de nasture şi să-mi explice teoria lor, iar alţii să mă ia la rost. Ultima oară când am fost în Carrefour, o doamnă în vârstă m-a admonestat că am dezamăgit-o, că acum ţin cu Băsescu. Mi-am pus un zâmbet de Petre Roman şi am răbdat, întrebându-mă: „Doamna asta chiar n-are altă treabă?”. M-am obişnuit să ies în lume cu acest surâs echivoc, fiindcă nu ştiu niciodată dacă voi fi înjurat sau lăudat. În general, în funcţie de cum înclină balanţa între înjurături şi laude, îmi dau seama cam cum cresc personajele politice în sondaje. (râde) Acum e o extraordinară resuscitare a băsescianismului.
– Şi o întrebare de încheiere: cum se vede România prin prisma ciocnirilor politice înverşunate ale ultimelor săptămâni?
– România pare o ţară neaşezată, care nu crede în legi, proceduri şi principii. Iar românii par suferinzi de absența spiritului critic şi de boala uitării. Aşa se şi explică imensa disponibilitate a politicienilor de a minţi. Nu sunt taxaţi de nimeni, pentru că cetăţenii uită ce li s-a spus. Am plecat întotdeauna de la premisa că există două lumi, cea care se prezintă la TV, şi cealaltă, reală. Or, românii n-o prea pun la îndoială pe prima. Cât priveşte politica, „Die Presse”, un cotidian austriac, a publicat recent un editorial în care se întreba de ce, în Balcani, politicienii vor toată puterea? Care cum vine la conducere simte nevoia să schimbe preşedinţii Radioului, Televiziunii, CNA-ului, Justiţiei. E uşor să conduci o ţară, când ai toată puterea, dar democraţia înseamnă coabitare şi cu un Senat sau Parlament de altă culoare politică (uitaţi-vă la Obama), înseamnă o presă independentă politic. Obsesia asta pentru putere arată, pe de-o parte, lipsa tradiţiei politice. Politica devine câmp de luptă şi sfârtecare, în loc să rămână un joc al negocierilor. Pe de altă parte, devine evident că la noi puterea înseamnă bani, înseamnă acces la un ciolan, pe care toţi ar vrea monopol.
Dia Radu
http://arhiva.formula-as.ro/2012/1030/lumea-romaneasca-24/ion-cristoiu-sunt-nascut-gazetar-15384