Oricum, ei nu pot înţelege lucrurile de genul ăsta! Închis într-un glob de sticlă, înconjurat de yes men, chiar începi să-l urăşti pe cel care te-a cunoscut şi în alte ipostaze, într-o situaţie mai grea. Am văzut oameni în situaţii grele de tot care, atunci cînd au ajuns mari, erau deranjaţi de faptul că cineva i-a cunoscut în momentele de slăbiciune şi de singurătate. E interesant cum, atunci cînd ajung mari, devin nişte brute de nerecunoscut, iar cînd redevin mici ajung din nou oameni normali.

Sînt uluit cum mulţi politicieni au luat anumite măsuri gîndindu-se ce se va scrie despre ei a doua zi în nu ştiu ce gazetă. E o prostie să te gîndeşti la asta! Din cîte ştiu eu, adevăraţii făuritori de istorie n-au ţinut cont de ceea ce s-a spus sau s-a scris despre ei. Dacă crezi în ceva şi dacă vrei să faci ceva, faci! S-ar putea să nu fii înţeles de contemporanii tăi, ca jurnaliştii – indiferent de talia lor – să te critice. Important e să mergi înainte. E culmea ca tocmai eu să le spun acestor oameni să nu ţină cont de presă!

Adevărul e că şi eu sînt un scriitor tradiţional, scriu de mînă şi asta e o plăcere care nu-mi poate fi înlocuită de computer. Dar trebuie să recunosc că acesta mă poate ajuta enorm, mai ales că eu am tendinţa de a ordona şi de arhiva materialele interesante. Şi-mi place să fac singur lucrurile acestea. Chiar şi atunci cînd decupez şi sortez anumite articole care mă interesează, o fac singur, nu pun pe altcineva să o facă. Le păstrez şi cred că am deja chiar prea multă informaţie...

Pe cît m-am împlinit ca jurnalist, pe atît m-am ratat ca scriitor. Am vrut să scriu o carte despre Beniuc, de exemplu. Dar eu împing atît de departe documentarea pentru o carte încît nu o mai temin niciodată... Uneori seriozitatea mea e chiar stupidă! Dar nu sînt un superficial, am obsesia preciziei! Fiind asistent, trebuia să-mi dau doctoratul. M-am înscris cu o teză despre politica partidului în domeniul literaturii. Era simplu, putea să fac o compilaţie din Marx, Engels şi Ceauşescu şi... cam atît. Mai ales că profesorii îmi spuneau că mai important e cheful de după susţinerea lucrării.

Pe la jumătatea lui ianuarie a venit la mine domnul Cornel Nistorescu, pe care îl ajutasem de-a lungul anilor în carieră, şi mi-a zis: „Ioane, vreau să fac o revistă săptămînală!“ Ştiind că eu mă pricep să fac reviste, a apelat la mine ca să-l ajut. Ţin minte că era duminica după-amiaza. Eu am început să-i spun titluri de rubrici, iar el să bată la maşină. Pe vremea aceea publicam tablete în „Observator“ şi în „Magazin“. În Piaţa Universităţii era un fel de agora...

Înţeleg că eraţi chemat să participaţi la vizionările pieselor de teatru şi filmelor, pentru că aveau nevoie de dumneavoastră, ca de un om capabil să facă anumite conexiuni să salveze ceea ce se putea salva dintr-o piesă de teatru sau un film. De-a lungul timpului, v-aţi schimbat... Vă reamintesc că, în perioada în care eraţi asistent universitar, refuzaţi să daţi citate din Ceauşescu. Eu l-am avut ca idol pe Camil Petrescu, dar, după o anumită vîrstă, nu l-am mai suportat. Cînd eram tînăr, radicalismul personajelor sale mă fascina.

Dumnevoastră faceţi întotdeauna opinie separată. Una dintre cărţile dumneavoastră chiar se intitulează „Singur împotriva tuturor“. De ce? Politicienii nu ştiu, dar nimic nu mă poate cuceri decît o vorbă bună şi nimic nu mă poate îndîrji, decît ostilitatea. Mama mă bătea cu un par şi se enerva că nu fug şi că trebuie chiar să mă bată. Sînt însă uşor de dezarmat cu o vorbă bună. Pe lîngă toate acestea, timp de cîţiva ani buni aţi realizat revista Festivalului de Film de la Costineşti...

Andrei Marga, colegul dumneavoastră de facultate, a făcut o frumoasă carieră universitară. N-aţi regretat niciodată alegerea făcută? Nu. Niciodată n-am regretat lucrurile pe care le-am făcut repede, instinctiv, şi care nu mi-au lăsat cale de întoarcere. De fiecare dată cînd am hotărît să fac ceva, am făcut. Cînd am simţit că trebuie să plec de la „Evenimentul zilei“, am plecat. Mi-e greu să spun de ce. Iau decizii iraţionale. Aşa a fost şi cînd am renunţat la cariera universitară.

Ţin minte că eram prin clasa a II-a sau a III-a şi nu ştiu ce mi-a venit de am desenat în joacă svastica pe un caiet. Atunci taică-meu m-a lovit şi mi-a spus să nu mai fac aşa ceva niciodată. Aşadar, m-a bătut şi el! O singură dată însă. Tatăl meu a fost mobilizat în 1938 şi nu s-a mai întors acasă decît în 1945, după terminarea războiului. A mers pînă la Don unde a fost rănit şi a rămas pentru toată viaţa cu o schijă între inimă şi plămîni.

Mă enerva şi ideea de a mă duce la Iaşi, unde m-aş fi întîlnit cu foşti colegi de liceu. Mi-am zis că mai bine mă duc în celălalt capăt de ţară! Adică la Cluj. Deşi Bucureştiul era mult mai aproape... Profesorul meu de franceză din liceu făcuse Filosofia la Cluj, publicase nişte cărţi şi fusese asistentul lui Blaga. Din această cauză n-a mai putut să profeseze în domeniu şi aşa a ajuns să perdea franceza. Trecea drept un excentric. După cum v-am spus, eu m-am hotărît să nu mai dau la Litere, ci la Pedagogie, pentru că materiile de admitere erau cam aceleaşi.